Idilă basarabeană
- Doamnă Marinescu, cum a început povestea dumneavoastră de iubire cu muzica?
- Muzica... Iată, într-adevăr, o poveste! O poveste care a început în Cahul, în Basarabia, acolo unde locuiau bunicii mei, ambii profesori, şi mama, o copilă frumoasă şi tare-tare cuminte, şi acolo unde a ajuns şi tatăl meu, originar din Galaţi, ca să-şi desăvârşească studiile. În Cahul s-au cunoscut părinţii mei - acolo s-au luat de mână, pentru prima dată, la optsprezece ani. Ce epocă minunată, în care romantismul şi delicateţea gesturilor şi sentimentelor nu fuseseră încă abolite! Şi tot acolo, în Cahul, m-a născut şi pe mine mama. Când m-a văzut, bunicul a exclamat: "E frumoasă ca Lucreţia Borgia! Numai să nu fie şi rea ca Lucreţia!" (râde) În orice caz, aşa mi-am primit eu numele. Abia târziu, în liceu, am ajuns la Lucky. Colegelor li se părea că Lucreţia e un nume prea lung şi iniţial mi-au spus Lulu, apoi Luana şi, finalmente, au ajuns la Lucky. Şi Lucky am rămas! Dar să revin: după o vreme, datorită serviciului părinţilor mei, ne-am mutat în Bucovina, la Cernăuţi. Apoi a venit războiul şi tata a plecat pe front, iar eu cu mama ne-am refugiat la Râmnicu Vâlcea, acolo unde locuia sora tatei. După armistiţiu, tăticu' a venit după noi şi, în scurt timp, tot datorită serviciului, ne-am mutat cu arme şi bagaje la Cluj, oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, căruia simt că-i datorez enorm ca structură omenească. Spun asta, pentru că - vezi! - eu am crescut şi m-am format în acel spirit ardelenesc riguros, dar nu abraziv, acel spirit care îi dictează ardeleanului ca niciodată să nu-şi încalce cuvântul dat şi tot ceea ce face să facă neapărat din suflet şi cu seriozitate. Ei, şi-acolo, în Cluj, am descoperit şi muzica. În casa noastră se asculta muzică de toate felurile, dar marea mea plăcere era să-mi iau radioul - un Phillips mic de tot, primit de la tata - şi seara, când ai mei credeau că am păşit deja pe tărâmul lui Moş Ene, să-l ascund sub pernă şi să ascult tot felul de emisiuni muzicale. În primul rând, eram topită după jazz. Jazz-ul l-aş fi mâncat şi pe pâine, dac-aş fi putut! Iar în al doilea rând, căutam muzica clasică - aceea era, pentru mine, muzica reveriilor. Însă, dacă se nimerea ca într-o seară să nu se difuzeze nici jazz, şi nici muzică clasică, ascultam orice fel de înşiruire de note. Numai muzică să fie! Problema a fost că ai mei mă visau farmacistă. Atât mama, cât şi tata, absolviseră vechea Academie Comercială şi acum le încolţise în minte următoarea strategie: să aibă farmacia lor, în care unul să fie la casierie, celălalt să ţină contabilitatea, iar eu să fiu farmacistul. Văzându-mă cât de miloasă eram, îşi spuseseră că era o profesie foarte nimerită pentru mine. Însă, ştii cum se zice: socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg! După bacalaureat, m-am dus la examenul scris de la Farmacie şi, pe ascuns, am fugit şi-am dat admiterea şi la Conservatorul "Gheorghe Dima". Şi am reuşit, cu toate că aveam un registru de coloratură complet nelucrat, că eu nu mă pregătisem cu nimeni pentru muzică. Pe de altă parte, şi la scris, la Farmacie luasem notă mare, dar trebuia să mă mai prezint şi la examenul oral, iar eu nu m-am mai prezentat. Şi tocmai când mă gândeam cum să le dau vestea părinţilor, tata s-a întâlnit pe stradă cu bunul său prieten, decanul de la Facultatea de Farmacie (râde), care i-a zis: "Dragă, dar ce-a făcut fiică-ta? A luat notă mare la scris, dar la oral n-a mai venit!". Tata s-a făcut foc şi pară şi atunci, pentru prima şi singura dată în viaţă, când a ajuns acasă, mi-a dat o palmă. Dar nu pentru că renunţasem la Farmacie, ci pentru că-i minţisem. Din clipa aia, am zis că eu în viaţa mea nu mai mint. Dacă nu-mi convine ceva şi nu pot să vorbesc, atunci mai bine tac din gură, dar eu de minţit n-o să mai mint niciodată. Şi să ştii că, într-adevăr, niciodată nu mi-am încălcat promisiunea asta făcută faţă de mine însămi!
La şcoala Clujului
Emisiune TV marca Lazarov
- Părinţii însă v-au iertat, nu era nici Conservatorul de colo...
- Da, fireşte, erau nişte oameni excepţionali, extrem de inteligenţi, dar şi foarte sensibili. Şi-şi iubeau unicul copil ca pe ochii din cap. Şi-au dat seama că dragostea mea pentru muzică era mult prea pătimaşă şi că n-avea niciun rost să se pună împotrivă. Mi-ar fi schilodit sufletul.
- Pe parcursul studiilor la Conservator v-aţi ataşat de cineva în mod deosebit?
- De domnul profesor Halip, un om pâinea lui Dumnezeu şi care respira numai muzică. M-am lipit de dânsul încă din prima clipă şi afecţiunea aceasta nu s-a stins nici acum, în inima mea. Profesorul Halip a fost cel care m-a modelat muzical: a luat o bucată de plastilină cu formă nedefinită şi a scos-o din ea pe Lucky Marinescu! Ţin minte, ca şi cum ar fi fost ieri, primele noastre întâlniri, atunci când a pornit să mă înveţe cum se cântă corect: "Lucreţia! Gura mare, ţine limba cum trebuie şi... AAAAAA!". Astea sunt primele ore la canto: în faţa oglinzii, eşti învăţat să deschizi gura şi să ţii vârful limbii pe dinţii de jos, astfel încât sunetul să poată să iasă liber, neobstrucţionat de nimic. Atât am fost de pisată cu exerciţiul ăsta, încât mi-a intrat în sânge. De-asta, soţul meu îmi spunea deseori: "Lucky, tu nu trebuie să ridici tonul, că şi-aşa ai o voce de trompetă!" (râde)
- Şi următorul pas cum l-aţi făcut? Cum aţi ajuns la Bucureşti?
În turneu la Tel Aviv cu Horia Şerbănescu (1971)
Bucureştiul marilor străluciri
- Nu v-a speriat Capitala?
Cu Nicolae Niţescu în turneu la Haifa (1971)
- Aveţi o manieră foarte expansivă de a vă manifesta. Să fie asta o moştenire basarabeană?
- Da, da, sunt convinsă că expansivitatea şi exuberanţa mi se trag de la Basarabia natală. Şi am mai luat ceva de-acolo: bunătatea sufletului, blajinătatea şi dragostea de oameni. Asta e marea mea moştenire moldovenească!
- Să revenim la epoca aceea de "fantastică efervescenţă".
- Societatea era aproape complet diferită de cea de azi, iar despre sfera muzicii... ce să mai vorbesc?! Lumea era educată, cultivată şi preţuia cu-adevărat noţiunea de prietenie. Azi, cultura şi educaţia au ajuns să fie percepute ca nişte ţeluri vetuste şi complet inutile. Or, în lipsa valorilor şi a unor repere, tinerii cresc - după cum vedem - precum buruienile: fără noimă şi fără un orizont clar, în totală degringoladă. Mă doare sufletul de cei puţini, de tinerii cu spirit frumos şi cu drag de carte, care sunt cotropiţi de aceste multe buruieni.
- Cu cine eraţi prietenă?
Cu cel de-al doilea soţ, Constantin Barbu
- Aţi făcut parte dintr-o generaţie artistică extrem de înzestrată, dar şi foarte prolifică. Cum vă explicaţi această explozie de talent?
- Am avut parte de susţinere din partea instituţiilor de Stat, dar a fost vorba şi de faptul că, la nivel de societate, exista o atitudine plină de respect faţă de artişti. Nu se discuta în termeni de "Cine e aia? Ăăă, o cântăreaţă...", ci "E doamna X, solistă de muzică uşoară/de operă/de operetă/actriţă...". Oamenii înţelegeau că munca noastră era o formă de artă, înţelegeau că arta se face cu har de la Dumnezeu, cu rigoare şi cu strădanie, că artistul nu poate să fie artist dacă nu-şi scoate sufletul din el şi nu şi-l expune, dacă nu are curajul să-şi asume riscul vulnerabilizării. Şi eram respectaţi pentru asta. Iar lumea artistică era fundamental serioasă, boemia era doar o chestiune de suprafaţă, iar miezul era alcătuit dintr-o ardere continuă şi asumată. De-asta, când ne apucam de o treabă, ne ţineam de ea şi nu acceptam "să dăm rasol". Şi-apoi, aşa cum îţi spuneam şi mai devreme, nu era atât de multă răutate, atâta ranchiună şi gelozie, nu erau atâtea bârfe şi cuţite înfipte în spate.
Marile iubiri
Acasă, la New York
- Draga mea, eu recunosc cinstit: am avut două mariaje şi cinci relaţii, care au fost, şi ele, ca nişte mariaje, doar că n-am avut acte. Deci nu m-am ferit de dragoste. Dragostea - zic eu - e un sentiment de la Dumnezeu, e ceva care îţi înalţă spiritul. Dacă eşti cinstit şi serios. Adică, să nu-ţi baţi joc de iubire şi de inimă - nici de-a ta, nici de-a celuilalt. Eu am avut un principiu deprins de la mama, care mi-a spus: "Bărbaţi liberi sunt cât iarba şi pământul. Nu strica niciodată casa cuiva. Cum ţi-ar plăcea să vină cineva şi să-ţi strice ţie casa?" Ăsta a fost un motto de viaţă pentru mine: niciodată nu am ieşit cu un bărbat până nu m-am convins că e singur, că nu intru pe teritoriul vreunei alte femei. Dacă aflam că el are, de fapt, o soţie sau o iubită, atunci, ca să nu-l lezez, aplicam următoarea tactică: făceam în aşa fel încât să devin prietenă cu soţia sau cu iubita. Şi cu asta îi tăiam aripile. (râde)
- Aţi fost fericită în dragoste?
- Am fost foarte fericită, dar am şi suferit. Mă refer la primul mariaj, cel cu tatăl băiatului meu. Ne-am luat din dragoste, dar abia după căsătorie, la ceva vreme, mi-am dat seama că avea un caracter... ce să mai spun?! Eram mult prea diferiţi. Am stat cu el aproape şase ani şi totul s-a sfârşit când gelozia lui bolnavă a atins apogeul: era cu câteva zile înaintea Festivalului de la Mamaia şi, într-o noapte, m-am trezit cu lumina veiozei băgată în ochi şi soţul meu s-a pornit cu un interogatoriu mai ceva ca la Gestapo. Obsesia lui era "Să-mi spui cu cine m-ai înşelat şi ce-ai făcut!". Până la urmă, enervat că eu negam orice fel de aventură, mi-a dat doi pumni, de-am văzut literalmente stele verzi, după care s-a făcut întuneric. A fost groaznic! Pe de-o parte, am suferit un şoc psihic şi emoţional, iar, pe de altă parte, eram disperată, pentru că faţa mea arăta într-un asemenea hal, încât nici nu mai puteam să ies din casă, darămite să plec la Mamaia. Până la urmă, cea care m-a salvat a fost soţia lui Sile Dinicu. Ea m-a sfătuit să-mi aplic comprese cu carne crudă, şi-n felul ăsta am scăpat de umflături şi de vânătăi, destul cât să le pot acoperi cu un machiaj mai gros şi să pot urca pe scenă. Imediat după ce m-am întors la Bucureşti, de la festival, am şi divorţat.
- Cea de-a doua căsnicie a fost însă una fericită.
- A fost fericirea vieţii mele! Pe vremea când eram o steluţă, o viitoare mică vedetă, am avut un spectacol care se numea "N-aveţi un bilet în plus?", regizat de Titi Acs, cu Johnny Răducanu la contrabas, cu Miani Negreanu la pian, iar la baterie cu Bob Iosifescu. La una dintre reprezentaţii, l-am cunoscut pe un domn, care se numea Constantin Barbu. Şi domnul acesta a început să-mi facă o curte asiduă şi, până la urmă, m-a cerut şi de nevastă. Mie, sinceră să fiu, îmi plăcea de el, dar l-am refuzat în mod constant, explicându-i că eu n-am vreme pentru amor şi căsătorie, că eu vreau să devin vedetă. Până la urmă, omul s-a retras şi m-a lăsat în pace. Şi au trecut anii... Până când, într-o zi, am obţinut un contract la New York. Contractul nu era pentru o singură reprezentaţie, era pentru o perioadă mai lungă. Şi, într-o seară, cine a intrat în sală, întorcând toate privirile? Constantin Barbu! Un bărbat nici extraordinar de înalt, nici masiv, dar cu o prestanţă şi o eleganţă care impuneau încă dinainte de a-l auzi vorbind. Aşa ne-am reîntâlnit, iar dragostea dintre noi nu doar că s-a reaprins, dar a dus, finalmente, în 1985, la căsătoria noastră, la mariajul meu de vis. Iar din această uriaşă dragoste, eu am ales să plec din ţară şi să încep o viaţă nouă la New York.
Pensionarii fără vârstă
Pe scenă, după întoarcerea acasă
- Şi totuşi, după nişte ani, v-aţi întors în România...
- Aşa mi-a spus sufletul. Nu există nicio altă explicaţie mai savantă. Pur şi simplu, spiritul meu n-a mai rezistat atât de departe de izvor. A trebuit să mă întorc acasă. Iar soţul meu n-a avut nimic împotrivă, fiindcă şi el simţea la fel. Ne-am instalat în acest apartament şi ne-am dat seama că, în sfârşit, după mult timp, putem să respirăm cât să ne umplem plămânii. Ne era dor să-l auzim pe vecin spunându-ne "Bună dimineaţa!" şi nu "Good morning!", ne era dor de gustul roşiilor româneşti şi de aroma pâinii proaspete de aici, şi nu din altă parte... Din recunoştinţă şi din acel drag de oameni despre care ţi-am pomenit şi mai devreme, am pus apoi bazele "Clubului Pensionarilor Fără Vârstă". Văzusem aşa ceva în America şi, împreună cu Titi, am zis c-ar fi foarte potrivit să preluăm modelul, să organizăm şi aici, în România, astfel de întâlniri, unde persoanele în vârstă să poată să socializeze, să depene amintiri, să danseze, să se simtă bine. Şi să ştii că n-am greşit deloc. Clubul ăsta e chiar o reuşită. Fiindcă, în primul rând, le arată acestor oameni în vârstă că nu sunt singuri, că există măcar un loc unde sunt priviţi cu respect, unde nu sunt trataţi ca nişte obiecte inutile. Clubul ăsta le redă demnitatea. Din păcate, de ceva timp, din pricina problemelor de sănătate care-mi îngrădesc mersul, nu mă mai pot ocupa direct de el. Am însă satisfacţia că am izbutit să realizez ceea ce mi-am propus. Şi cred că asta chiar nu e o izbândă mică. Mai ales că - uite! - de vreo zece ani încoace, înţeleg şi mai bine cât de dureroasă şi de crâncenă poate să fie singurătatea. Soţul meu, dragul meu Titi, a avut un cancer la colon, care a degenerat şi, într-o zi, în 2003, s-a stins în urma unui infarct. Iar eu, pur şi simplu, nu am putut să depăşesc acest moment. Mi-e îngrozitor de dor de el, în lipsa lui mă simt pustiită şi parcă fără rost. Fără el sunt incompletă, sunt doar o jumătate de om. De multe ori, seara, când stau pe canapea, în sufragerie, mi se pare că-l văd pe fotoliul de alături şi tresare inima-n mine de bucurie. Dar bucuria asta se stinge cât ai clipi şi rămân, din nou, doar cu dorul. Fireşte, îl am pe fiul meu, Laurenţiu, care e inginer chimist, le am pe nora mea, Cristina, şi pe nepoata mea, Andreea, de care sunt foarte
La Gala Premiilor de Excelenţă, aflată la prima ediţie (2011) (Foto: Mediafax)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
