LUCKY MARINESCU - "A trebuit să mă întorc acasă"

- A fost o stea a muzicii ușoare românești. Frumoasă, pasională, cu o voce lucrată în Conservator, a strălucit, în anii '70, alături de Aurelian Andreescu și Dan Spătaru. Plecarea în America i-a întrerupt cariera, pe care, după întoarcerea în țară, nu a mai reușit să o relanseze. A creat, în schimb, "Clubul Pensionarilor Fără Vârstă", care îi exprimă cu fidelitate tinerețea sufletească și energia care o însoțesc și în prezent -

Idilă basarabeană

- Doamnă Marinescu, cum a început povestea dumneavoastră de iubire cu muzica?

- Muzica... Iată, într-adevăr, o poveste! O poveste ca­re a început în Cahul, în Basarabia, acolo unde lo­cuiau bunicii mei, ambii profesori, și mama, o copilă frumoasă și tare-tare cuminte, și acolo unde a ajuns și tatăl meu, originar din Galați, ca să-și desăvârșească studiile. În Cahul s-au cunoscut părinții mei - acolo s-au luat de mână, pentru prima dată, la optsprezece ani. Ce epocă minunată, în care romantismul și deli­catețea gesturilor și sentimentelor nu fuseseră încă abolite! Și tot acolo, în Cahul, m-a născut și pe mine ma­ma. Când m-a văzut, bunicul a exclamat: "E fru­moasă ca Lucreția Borgia! Numai să nu fie și rea ca Lu­creția!" (râde) În orice caz, așa mi-am primit eu nu­mele. Abia târziu, în liceu, am ajuns la Lucky. Co­legelor li se părea că Lucreția e un nume prea lung și inițial mi-au spus Lulu, apoi Luana și, finalmente, au ajuns la Lucky. Și Lucky am rămas! Dar să revin: du­pă o vreme, datorită serviciului părinților mei, ne-am mutat în Bucovina, la Cernăuți. Apoi a venit războiul și tata a plecat pe front, iar eu cu mama ne-am refugiat la Râmnicu Vâlcea, acolo unde locuia sora tatei. După armistițiu, tăticu' a venit după noi și, în scurt timp, tot datorită serviciului, ne-am mutat cu arme și bagaje la Cluj, orașul copilăriei și adolescenței mele, căruia simt că-i datorez enorm ca structură omenească. Spun asta, pentru că - vezi! - eu am crescut și m-am format în acel spirit ardelenesc riguros, dar nu abraziv, acel spirit care îi dictează ardeleanului ca nicio­dată să nu-și încalce cuvântul dat și tot ceea ce face să facă nea­părat din suflet și cu serio­zi­tate. Ei, și-acolo, în Cluj, am descoperit și muzica. În casa noastră se asculta muzică de toate felurile, dar marea mea plăcere era să-mi iau radioul - un Phillips mic de tot, primit de la tata - și seara, când ai mei cre­deau că am pășit deja pe tă­râmul lui Moș Ene, să-l ascund sub pernă și să ascult tot felul de emisiuni muzicale. În primul rând, eram topită după jazz. Jazz-ul l-aș fi mâncat și pe pâine, dac-aș fi putut! Iar în al doilea rând, căutam muzica clasică - aceea era, pentru mine, muzica reveriilor. Însă, dacă se nimerea ca într-o seară să nu se difuzeze nici jazz, și nici mu­zică clasică, ascultam orice fel de înșiruire de note. Nu­mai muzică să fie! Problema a fost că ai mei mă visau farmacistă. Atât mama, cât și tata, absolviseră ve­chea Academie Comercială și acum le încolțise în minte următoarea strategie: să aibă farmacia lor, în care unul să fie la casierie, celălalt să țină conta­bi­litatea, iar eu să fiu farmacistul. Văzându-mă cât de mi­loasă eram, își spuseseră că era o profesie foarte nimerită pentru mine. Însă, știi cum se zice: socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg! După baca­laureat, m-am dus la examenul scris de la Farmacie și, pe ascuns, am fugit și-am dat admiterea și la Con­ser­vatorul "Gheorghe Dima". Și am reușit, cu toate că aveam un registru de coloratură complet nelucrat, că eu nu mă pregătisem cu nimeni pentru muzică. Pe de altă parte, și la scris, la Farmacie luasem notă mare, dar trebuia să mă mai prezint și la examenul oral, iar eu nu m-am mai prezentat. Și tocmai când mă gândeam cum să le dau vestea părinților, tata s-a întâlnit pe stradă cu bunul său prieten, decanul de la Facultatea de Farmacie (râde), care i-a zis: "Dragă, dar ce-a făcut fiică-ta? A luat notă mare la scris, dar la oral n-a mai venit!". Tata s-a făcut foc și pară și atunci, pentru prima și singura dată în viață, când a ajuns acasă, mi-a dat o palmă. Dar nu pentru că renunțasem la Farmacie, ci pentru că-i mințisem. Din clipa aia, am zis că eu în viața mea nu mai mint. Dacă nu-mi convine ceva și nu pot să vorbesc, atunci mai bine tac din gură, dar eu de mințit n-o să mai mint niciodată. Și să știi că, într-adevăr, niciodată nu mi-am încălcat promisiunea asta făcută față de mine însămi!

La școala Clujului

- Părinții însă v-au iertat, nu era nici Conser­va­torul de colo...

- Da, firește, erau niște oameni excepționali, ex­trem de inteligenți, dar și foarte sensibili. Și-și iubeau unicul copil ca pe ochii din cap. Și-au dat seama că dragostea mea pentru muzică era mult prea pătimașă și că n-avea niciun rost să se pună împotrivă. Mi-ar fi schilodit sufletul.

- Pe parcursul studiilor la Conservator v-ați ata­șat de cineva în mod deosebit?

- De domnul profesor Halip, un om pâinea lui Dumnezeu și care respira numai muzică. M-am lipit de dânsul încă din prima clipă și afecțiunea aceasta nu s-a stins nici acum, în inima mea. Pro­fe­sorul Halip a fost cel care m-a mo­de­lat muzical: a luat o bucată de plastilină cu formă nedefinită și a scos-o din ea pe Lucky Marinescu! Țin minte, ca și cum ar fi fost ieri, primele noastre în­tâlniri, atunci când a pornit să mă în­ve­țe cum se cântă co­rect: "Lucreția! Gu­ra ma­re, ține limba cum trebuie și... AAAAAA!". Astea sunt primele ore la canto: în fața oglinzii, ești învățat să deschizi gura și să ții vârful limbii pe dinții de jos, astfel încât sunetul să poată să iasă liber, neobstrucționat de nimic. Atât am fost de pisată cu exercițiul ăsta, încât mi-a intrat în sânge. De-asta, soțul meu îmi spunea deseori: "Lucky, tu nu trebuie să ridici tonul, că și-așa ai o voce de trom­pe­tă!" (râde)

- Și următorul pas cum l-ați făcut? Cum ați ajuns la București?

- Îmi doream foarte mult să fac carieră. În timpul facultății, avusesem multe roluri de voce în operete. În plus, ca să mă obișnuiesc cu publicul, făcusem și multă figurație: traversam scena cu o tavă, dădeam cuiva o lumânare etc. Ei, înarmată cu experiența asta, după absolvire, am decis că trebuie să merg "mai la larg", și ce loc mai larg puteam să găsesc decât Bucu­reștiul?! Cum am coborât din tren, m-am dus direct la Operetă. Am dat examen, am reușit, dar am fost foarte dezamăgită când am aflat că nu aveam să intru pe roluri mari, din prima. Ce vrei?! Eram o copilă cu multă energie și cu vise până la cer și voiam ca toate să se împlinească peste noapte. Nu voiam să stau în cor, voiam să fiu vedetă. Așa că m-am gândit: unde să mă mai duc eu, undeva unde să cânt ca lumea? Și-n timp ce mă frământam așa, mergând pe stradă, am văzut un afiș al Teatrului "Constantin Tănase", care anunța că face angajări. Am pornit-o glonț către tea­tru, am urcat scările și, intrând în sală, peste cine crezi c-am dat? Peste Theo­dor Cos­ma, la pian, și peste cântărețul Nicolae Nițes­cu. Făceau o re­petiție. Îți dai seama ce ima­gine?! M-am dus la ei, m-am prezentat, le-am spus de ce-am venit, iar ei m-au pus la o pro­bă, le-am cântat un lied, și așa am devenit angajata Tea­tru­lui "Constantin Tănase". De-acolo mi-am pornit cariera... Părinții mei au mai rămas o vreme la Cluj, după care m-au ur­mat și s-au stabilit de­fi­nitiv în Bucu­rești, alături de mine.

Bucureștiul marilor străluciri

- Nu v-a speriat Ca­pi­tala?

- Nu, singurul lucru ca­re m-a șocat și m-a speriat a fost incorec­ti­tudinea unora dintre oa­me­nii cu care intram în contact. Eu, crescută în spirit ardelenesc, aveam un fel sobru de a privi viața și comporta­mentul social, or laxitatea de aici mi se părea odioasă. Eu niciodată nu întârziam nicăieri, ba chiar întot­dea­una aveam grijă să ajung cu 10-15 minute mai devreme, pe când colegii mei întârziau... uneori și câte o jumătate de oră. Totuși, încetul cu încetul, nu că m-am luat și eu după ei, dar am învățat că aici lucrurile așa funcționează și le-am acceptat ca atare. Am avut însă și noroc, pentru că, imediat ce am ajuns în Bucu­rești, am început să lucrez și-am intrat în vâl­toarea asta a muzicii și a lumii artistice. Anii aceia au reprezentat o perioadă de fantastică efervescență, oa­menii erau extraordinar de entuziaști, ideile zbârnâiau prin aer și, cel mai important, erau și puse în practică. Iar eu nu visam decât muzică: nu mai aveam nici vreme și nici ochi să văd altceva! Eram atât de fe­ri­cită! De la o zi la alta, primeam alte și alte propuneri de colaborări, eram chemată, solicitată și acolo, și acolo... Am prins și deschiderea Televiziunii Române - mă refer chiar la început, când sediul era în Flo­reas­ca. Am fost acolo! Cred că mai există și azi filmulețul care s-a făcut atunci, împreună cu cei de la studioul din Buftea.

- Aveți o manieră foarte expansivă de a vă ma­nifesta. Să fie asta o moștenire basarabeană?

- Da, da, sunt convinsă că expansivitatea și exu­beranța mi se trag de la Basarabia natală. Și am mai luat ceva de-acolo: bunătatea sufletului, blajină­ta­tea și dragostea de oameni. Asta e marea mea moș­tenire mol­dovenească!

- Să revenim la epoca aceea de "fantastică efer­vescență".

- Societatea era aproape complet diferită de cea de azi, iar despre sfera muzicii... ce să mai vorbesc?! Lumea era educată, cultivată și prețuia cu-adevărat noțiunea de prietenie. Azi, cultura și educația au ajuns să fie percepute ca niște țeluri vetuste și complet inu­tile. Or, în lipsa valorilor și a unor repere, tinerii cresc - după cum vedem - precum buruienile: fără noimă și fără un orizont clar, în totală degringoladă. Mă doare sufletul de cei puțini, de tinerii cu spirit frumos și cu drag de carte, care sunt cotropiți de aceste multe buruieni.

- Cu cine erați prietenă?

- Doamne! Cu oameni unul și unul! Cu Nicolae Nițescu, Cornel Constantiniu (am făcut împreună un duet extraordinar, pe melodia lui Laurențiu Profeta "Replici"), Aurelian Andreescu, Doina Badea, Dan Spătaru (am făcut multe turnee împreună), cu compozitorii la modă de atunci - Temistocle Popa, Radu Șerban, Edmond Deda (care era un maestru al jazz-ului), cu minunatul muzician care a fost Sile Dinicu, cu Stela Popescu, cu Alexandru Arșinel... Toți eram o familie, din punct de vedere muzical, dar și sufletește. Nu se făceau diferențieri între noi, nu erau invidii și certuri... Singurele artiste mai retrase erau Marina Voica și Margareta Pâslaru. Cel puțin, eu așa le-am perceput: ca pe niște membre ale familiei, civilizate, dar unele care alegeau să nu participe atât de mult la viața de familie.

- Ați făcut parte dintr-o generație artistică extrem de înzestrată, dar și foarte prolifică. Cum vă explicați această explozie de talent?

- Am avut parte de susținere din partea instituțiilor de Stat, dar a fost vorba și de faptul că, la nivel de societate, exista o atitudine plină de respect față de artiști. Nu se discuta în termeni de "Cine e aia? Ăăă, o cântăreață...", ci "E doamna X, solistă de muzică ușoară/de operă/de operetă/actriță...". Oamenii înțelegeau că munca noastră era o formă de artă, înțelegeau că arta se face cu har de la Dumnezeu, cu rigoare și cu strădanie, că artistul nu poate să fie artist dacă nu-și scoate sufletul din el și nu și-l expune, dacă nu are curajul să-și asume riscul vulnerabilizării. Și eram respectați pentru asta. Iar lumea artistică era fundamental serioasă, boemia era doar o chestiune de suprafață, iar miezul era alcătuit dintr-o ardere con­ti­nuă și asumată. De-asta, când ne apucam de o treabă, ne țineam de ea și nu acceptam "să dăm rasol". Și-apoi, așa cum îți spuneam și mai devreme, nu era atât de multă răutate, atâta ranchiună și gelozie, nu erau atâtea bârfe și cuțite înfipte în spate.

Marile iubiri

- Ați fost și sunteți o femeie foarte frumoasă. V-a fost greu să faceți față avansurilor bărbaților care vă admirau?

- Draga mea, eu recunosc cinstit: am avut două mariaje și cinci relații, care au fost, și ele, ca niște mariaje, doar că n-am avut acte. Deci nu m-am ferit de dragoste. Dragostea - zic eu - e un sentiment de la Dumnezeu, e ceva care îți înalță spiritul. Dacă ești cinstit și serios. Adică, să nu-ți bați joc de iubire și de inimă - nici de-a ta, nici de-a celuilalt. Eu am avut un principiu deprins de la mama, care mi-a spus: "Bărbați liberi sunt cât iarba și pământul. Nu strica niciodată casa cuiva. Cum ți-ar plăcea să vină cineva și să-ți strice ție casa?" Ăsta a fost un motto de viață pentru mine: niciodată nu am ieșit cu un bărbat până nu m-am convins că e singur, că nu intru pe teritoriul vreunei alte femei. Dacă aflam că el are, de fapt, o soție sau o iubită, atunci, ca să nu-l lezez, aplicam următoarea tactică: făceam în așa fel încât să devin prietenă cu soția sau cu iubita. Și cu asta îi tăiam aripile. (râde)

- Ați fost fericită în dragoste?

- Am fost foarte fericită, dar am și suferit. Mă refer la primul mariaj, cel cu tatăl băiatului meu. Ne-am luat din dragoste, dar abia după căsătorie, la ceva vreme, mi-am dat seama că avea un caracter... ce să mai spun?! Eram mult prea diferiți. Am stat cu el aproape șase ani și totul s-a sfârșit când gelozia lui bolnavă a atins apogeul: era cu câteva zile înaintea Festivalului de la Mamaia și, într-o noapte, m-am trezit cu lumina veiozei băgată în ochi și soțul meu s-a pornit cu un intero­ga­toriu mai ceva ca la Gestapo. Obsesia lui era "Să-mi spui cu cine m-ai înșelat și ce-ai făcut!". Până la urmă, enervat că eu negam orice fel de aven­tură, mi-a dat doi pumni, de-am văzut li­teral­mente stele verzi, du­pă care s-a făcut în­tuneric. A fost groaz­nic! Pe de-o parte, am suferit un șoc psihic și emo­țio­nal, iar, pe de altă parte, eram disperată, pentru că fața mea arăta într-un asemenea hal, încât nici nu mai puteam să ies din casă, darămite să plec la Mamaia. Până la urmă, cea care m-a salvat a fost soția lui Sile Dinicu. Ea m-a sfătuit să-mi aplic comprese cu carne crudă, și-n felul ăsta am scăpat de umflături și de vână­tăi, destul cât să le pot acoperi cu un machiaj mai gros și să pot urca pe scenă. Imediat după ce m-am întors la București, de la festival, am și di­vorțat.

- Cea de-a doua căsnicie a fost însă una fericită.

- A fost fericirea vieții mele! Pe vremea când eram o steluță, o viitoare mică vedetă, am avut un spectacol care se numea "N-aveți un bilet în plus?", regizat de Titi Acs, cu Johnny Răducanu la contrabas, cu Miani Negreanu la pian, iar la baterie cu Bob Iosifescu. La una dintre reprezentații, l-am cunoscut pe un domn, care se numea Constantin Barbu. Și domnul acesta a început să-mi facă o curte asiduă și, până la urmă, m-a cerut și de nevastă. Mie, sinceră să fiu, îmi plăcea de el, dar l-am refuzat în mod constant, explicându-i că eu n-am vreme pentru amor și căsătorie, că eu vreau să devin vedetă. Până la urmă, omul s-a retras și m-a lăsat în pace. Și au trecut anii... Până când, într-o zi, am obținut un contract la New York. Contractul nu era pentru o singură reprezentație, era pentru o pe­rioa­dă mai lungă. Și, într-o seară, cine a intrat în sală, întorcând toate privirile? Constantin Barbu! Un bărbat nici extraordinar de înalt, nici masiv, dar cu o prestanță și o eleganță care impuneau încă dinainte de a-l auzi vorbind. Așa ne-am reîntâlnit, iar dra­gos­tea dintre noi nu doar că s-a reaprins, dar a dus, finalmente, în 1985, la căsătoria noastră, la mariajul meu de vis. Iar din această uriașă dragoste, eu am ales să plec din țară și să încep o viață nouă la New York.

Pensionarii fără vârstă

- Și totuși, după niște ani, v-ați întors în Ro­mâ­nia...

- Așa mi-a spus sufletul. Nu există nicio altă explicație mai savantă. Pur și simplu, spiritul meu n-a mai rezistat atât de departe de izvor. A trebuit să mă întorc acasă. Iar soțul meu n-a avut nimic împotrivă, fiindcă și el simțea la fel. Ne-am instalat în acest apartament și ne-am dat seama că, în sfârșit, după mult timp, putem să respirăm cât să ne umplem plă­mânii. Ne era dor să-l auzim pe vecin spunându-ne "Bună di­mineața!" și nu "Good mor­ning!", ne era dor de gustul ro­șiilor românești și de aroma pâinii proaspete de aici, și nu din altă parte... Din recu­noș­tință și din acel drag de oameni despre care ți-am pomenit și mai devreme, am pus apoi ba­zele "Clubului Pensionarilor Fără Vârstă". Văzusem așa ceva în America și, împreună cu Titi, am zis c-ar fi foarte potrivit să preluăm modelul, să organizăm și aici, în România, astfel de întâlniri, unde persoanele în vârstă să poată să socializeze, să depene amintiri, să danseze, să se simtă bine. Și să știi că n-am greșit deloc. Clubul ăsta e chiar o reușită. Fiindcă, în primul rând, le arată acestor oameni în vârstă că nu sunt singuri, că există măcar un loc unde sunt priviți cu respect, unde nu sunt tratați ca niște obiecte inutile. Clubul ăsta le redă demnitatea. Din păcate, de ceva timp, din pricina problemelor de sănătate care-mi îngrădesc mersul, nu mă mai pot ocupa direct de el. Am însă satisfacția că am iz­butit să realizez ceea ce mi-am propus. Și cred că asta chiar nu e o izbândă mică. Mai ales că - uite! - de vreo zece ani încoace, înțeleg și mai bine cât de dureroasă și de crâncenă poate să fie singurătatea. Soțul meu, dragul meu Titi, a avut un cancer la colon, care a degenerat și, într-o zi, în 2003, s-a stins în urma unui infarct. Iar eu, pur și simplu, nu am putut să depășesc acest moment. Mi-e îngrozitor de dor de el, în lipsa lui mă simt pustiită și parcă fără rost. Fără el sunt incompletă, sunt doar o jumătate de om. De multe ori, seara, când stau pe canapea, în sufragerie, mi se pare că-l văd pe fotoliul de alături și tresare inima-n mine de bucurie. Dar bucuria asta se stinge cât ai clipi și rămân, din nou, doar cu dorul. Firește, îl am pe fiul meu, Laurențiu, care e inginer chimist, le am pe nora mea, Cristina, și pe nepoata mea, Andreea, de care sunt foarte mândră, dar ei trei sunt departe, în America, locuiesc în New Jersey. Aco­lo e viața lor, o viață frumoasă, pe care nici nu mi-ar trece prin minte s-o încorsetez în vreun fel. Însă eu, aici, sunt complet singură. Publicul - slavă Dom­nului! - nu m-a uitat de tot, dar toate cunoștin­țele mele sau chiar și cei pe care i-am considerat prieteni m-au uitat cu desăvârșire. Pe vremuri, telefonul meu suna fără încetare, azi, mi-aș dori să mai sune măcar din când în când, dar el tace cu săptămânile. E trist și e păcat, dar să știi că eu nu condamn pe nimeni. Și acum, la vârsta asta, continuu să iubesc arta și să iu­besc oamenii buni, iar pentru oamenii răi aprind câte-o lumânare la biserică și-L rog pe Dumnezeu să-i scoată din rătăcire. Singurul lucru de care-mi pare rău e că nu sunt bogată și-n bani, ca să pot să ajut cât mai mulți oameni buni și oameni aflați în ne­caz. Din păcate, trăiesc dintr-o pensie și nu am aceas­tă po­si­bi­litate. Nu mă plâng - să nu se înțeleagă gre­șit! Îmi duc zilele cu capul sus. Dar, repet, aș vrea să pot să fac mai mult pentru alții.