E bun, frumos şi de dorit tot ceea ce au străinii. Ce avem noi e de aruncat, dispreţuit, sau, în cel mai bun caz, de îmbunătăţit. E aici un soi de boală lăuntrică, în măsură să ne paralizeze orice elan. E greu să faci ceva cu un om deznădăjduit, darămite cu un popor. Pentru un salt istoric ai nevoie de o detentă interioară pe care ţi-o poate da doar o sănătoasă mândrie naţională. Mergeţi în vestul Europei şi veţi vedea că popoarele de acolo se fălesc cu tot ce e al lor. Veţi spune că au şi de ce. Cu siguranţă că au, dar avem şi noi, dacă suntem cu luare-aminte.
Anul acesta, chiar pe 15 august, când în biserici se proslăveşte Adormirea Maicii Domnului, se împlinesc trei veacuri de când Vodă Constantin Brâncoveanu a murit tăiat de turci la Constantinopol, împreună cu toţi cei patru feciori ai săi. Despre el şi despre jertfa sa nu am a vă spune foarte multe, pentru că veţi citi în paginile acestui număr, un reportaj excepţional semnat de Ciprian Rus. Un singur fapt aş vrea să vă aşez la inimă. Familia aceasta mare şi sfântă a pierit într-un mod exemplar, aşa cum nu a mai pierit în vremea sa niciun principe din Apusul la care privim mereu în genunchi. Brâncoveanu ar fi putut să-şi negocieze salvarea, poate şi parte din avere, dacă s-ar fi lepădat de creştinism. I-a promis-o sultanul, iar acest fapt e consemnat de către toţi ambasadorii care au asistat la execuţia sa. Mai mult decât atât, copilul său cel mai mic, Matei, care avea doar 16 ani, a şi încercat acest lucru, dar tatăl său l-a oprit şi l-a încurajat să-şi dea viaţa pentru Hristos. Sub ochii lui!
Pe jertfa aceasta sublimă şi grea de sens e aşezată toată modernitatea noastră. Ea încununează moartea tuturor voievozilor noştri, care în Evul Mediu s-au luptat cu ce au putut, pentru a-şi apăra pământul şi neamul. Iar noi suntem moştenitorii lor. Fără ei, poate că nu am fi avut rezistenţa comunistă din munţi şi nici şiragul de sfinţi ai închisorilor care-şi aşteaptă trecerea în sinaxare. E şi acesta un fel de a face istorie, un fel de a rezista, sau, când nu se mai poate, de a muri drept şi sfânt.
Iar de moartea şi de sfinţenia lor trebuie să fim mândri. Mândri că au fost români, carne din carnea acestui neam, care a ştiut să străpungă istoria, aşezând-o în poala lui Dumnezeu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
