Adormirea Maicii Domnului

Cristian Curte


[sapou]"Nu lăsa Măicuță, să pierim pe cale/
Că noi suntem fiii lacrimilor tale"[/sapou]Urc de ceva vreme prin ceață. Dealul pe care e așezată Mânăstirea Nicula e pieptiș, cât să scoată inima din mine. Alături, pe aceeași cale, se scurg pelerinii. Tăcuți, frământând în minte o rugă, un păs, un necaz. Merg aplecați, apăsați de aștep­tare. Dar ei știu că această așteptare e parte din drum. Că e o pregătire înainte de întâlnirea cu "Măi­cuța". Așa îi spun: "Măicuța" sau, mai rar, "Măicuța Domnu­lui". Niciodată Fecioara Maria. Ar fi prea înalt și prea de­parte de sufletul lor. Iar Ea, Stăpâna Cerurilor, Doam­na care e deasupra Heruvimilor și Serafimilor, ființa omenească cea mai curată și mai adâncă, se lasă numi­tă așa, ba chiar, cred eu, se bucură nespus să fie "Măi­cuța" lor, și nu "Fecioara Maria". Pentru că ea nu e departe de noi, oamenii. E la suprafața fiecărei inimi, crește acolo încet, odată cu orice gând bun, cu fiecare suspin de milă, așteptând un moment prielnic să intre înlăuntrul ei.
Nu, hotărât lucru, "Măicuța" e cel mai bun nume pen­tru ea. Același cu numele pe care pruncul îl rostește de îndată ce ajunge destul de știutor, cât să guste din dragostea mamei pentru el. Iar noi, aici, la Nicula, stăm sub iubirea ei, ca sub un acoperământ lăuntric. Suntem copiii ei. Și urcăm spre ea. Poate că nu întâmplător mâ­năstirea aceasta e așezată spre un vârf. Ca să te înalțe. Să dai piept cu ea. Nu e în vale, la drum lesnicios. Iar ardelenii o iubesc nespus.
Cu câteva zile înainte de marele praznic al Ador­mirii Maicii Domnului, oamenii se pregătesc de cale. Mulți merg, chiar și astăzi, pe jos. Așa că își gătesc din timp straițe cu cele trebuincioase, își rânduiesc gospo­dăria, și, în ziua sorocită, pleacă, dar nu oricum. Se strâng în mijlocul satului la biserică, acolo unde vine părintele și ceilalți săteni. Să-i salute și să le încredin­țeze rugile lor către "Măicuța". Că doar o vor întâlni acolo, la mânăstirea ei. Apoi, tot satul se pune în miș­care, ca la un alai de nuntă. În frunte merge dascălul cu praporii, steagurile credinței, apoi vin și ceilalți, care-i petrec până departe cu cântări. Pe urmă, se despart. Pelerinii pleacă pe drumul lor, iar sătenii ceilalți se întorc la truda din bătătură. De acum, i-au trimis "Măi­cuței" solire și pot aștepta, liniștiți, vestirea praznicu­lui. Sunt pelerini care merg pe jos până la Nicula, chiar și trei zile încheiate. Îi văd după chip. Au fața senină și îngrijată. Nu sunt apăsați, dar nu au nici veselia noastră cea oarbă. Parcă ar fi aflat o comoară și acum se gân­desc, luminoși, cum să o păzească.
Încet, ieșim din ceață. Biserica de lemn care adă­postește icoana făcă­toa­re de minuni a Maicii Domnului străpunge, cu turla ei însulițată, abu­rul ce scaldă valea. Undeva, la mar­ginea lumii, răsare soarele. Și, deo­dată, lumina lui ne inundă parcă nu numai trupu­rile, ci și sufletul. Litur­ghia stă să înceapă. E liturghia ma­relui praznic al Adormirii Prea Cura­tei, o liturghie care le amintește creș­tinilor de ple­ca­rea la cer a celei care l-a purtat pe Domnul Iisus în pânte­cele ei.
Ridic vălul timpului și văd cu ochii minții ce s-a în­tâmplat acolo, la Ierusalim, acum două mii de ani, atunci când sufletul Maicii Domnu­lui a plecat la cer. Întâmplările acelea sunt miezul praznicului de astăzi.
Noi știm din tradiție, că Prea Cu­rata a rămas după Înviere cu apostolul Ioan. I-a fost ca o maică bună, crescân­du-l duhovnicește, învățân­du-l să se apropie în Duh de Fiul ei. Niciun apos­tol nu era așa de iscusit ca ea în rugă­ciune. Anii în care-L crescu­se pe Domnul, fiind toto­dată crescută de El, fă­cuseră din Fecioara Maria un om desăvârșit, un suflet cum nu mai era pe fața pă­mântului. Odată cu bătrâ­nețea, pe măsură ce tru­pul ei mic și firav părea că se topește, sufletul i se lim­pe­zea în apele Duhului. Era mai strălucitoare și mai fru­moa­să, din zi în zi. Nop­țile și le petrecea mai tot­deauna în mormântul lui Iisus. Acolo, pe lespedea rece, unde stătuse trupul lui zdrobit de bici, se așeza și ea în genunchi și încremenea în ru­găciune până dimineața. Apoi se întâlnea cu aposto­lii, care-i cereau o dată și încă o dată să le vorbească de Domnul.
Așa a fost și în seara în care a adormit. Mai întâi a venit la ea arhanghelul Gavriil. Era tot o lumină, așa cum îl știa dintotdeauna. I-a spus blând: "Fiul și Dom­nul tău te cheamă. Îți poruncește să lași această lume și să urci în sălașele cerești ca să fii alături de El în viața veșnică și fără sfârșit!". Atât, și a pierit ca fumul luat de vânt. Măicuța s-a rugat apoi Fiului ei să-i strân­gă pe apostoli. Au ajuns cu toții degrabă, în chip minu­nat, mai puțin Toma, a cărui lipsă a fost hotărâtă din Cer. Apoi Maica Domnului s-a cufundat în rugă, iar ei au tămâiat toată casa. Trupul Prea Sfintei strălucea de lu­mină și, în această strălucire, ei au putut să întrevadă du­hu­rile proorocilor din vechime. Bătrâni și gravi, ve­ni­seră să-i pețească nunta cu cerul. La sfârșit, ca un ful­ger alb, a apărut Hristos. Era vesel și puternic. "Pace vouă!" - le-a spus, așa cum făcea când trăia printre ei. Apoi lin, lumina s-a risipit și nu L-au mai văzut. În mij­locul casei a rămas doar trupul Maicii Domnului, mic și delicat, din care sufletul își luase zborul. Prea Sfânta părea că doarme.
La trei zile după ce o îngropaseră, a venit la Ierusa­lim și apostolul Toma. Răpus de dor, i-a rugat pe cei­lalți să deschidă mormântul, să o mai vadă și el încă o dată. Dar n-au mai găsit trupul Mai­cii. Se înălțase la cer, ca și Domnul. Și de acolo îi învelește pe toți muri­torii cu ruga-i fierbinte. Rugă de Ma­mă de Dumnezeu. Cum nu are ni­meni pe pământ și nici nu va mai avea vreodată cineva. De aceea, în sufletul oricărui pelerin, "Măicuța" este cea mai de preț făp­tură după Domnul Hristos, o făptură pe care o caută zi de zi și în fiecare an și cu care sunt încredințați ne­smin­tit că se întâlnesc aievea, așa cum îți întâl­nești neamurile la marile sărbă­tori. Și-i cântă din inima lor de oameni simpli și curați:
"O Măicuță Sfântă, cu drag am venit,
La Tine, Măicuță, într-un loc iubit.
Am venit, Măicuță, să te mai ve­dem,
Să-ți spunem necazul pe care-l avem.
Nu lăsa, Măicuță, să pie­rim pe cale,
Că noi suntem fiii lacri­milor tale."
Cine a ascultat măcar o dată acest cântec, urcân­du-se la cer din mii de gla­suri, tălăzuind dealurile Ni­culei, e încredințat că ei, pe­le­rinii, o simt și o întâl­nesc aievea pe "Măicuța" lor. Și cred că ea se bucură nespus de această întâlnire, ca de orice suflet de om care poar­tă în el dragostea ne­sfârșită pentru Dumne­zeu.