[sapou]"Nu lăsa Măicuță, să pierim pe cale/
Că noi suntem fiii lacrimilor tale"[/sapou]Urc de ceva vreme prin ceață. Dealul pe care e așezată Mânăstirea Nicula e pieptiș, cât să scoată inima din mine. Alături, pe aceeași cale, se scurg pelerinii. Tăcuți, frământând în minte o rugă, un păs, un necaz. Merg aplecați, apăsați de așteptare. Dar ei știu că această așteptare e parte din drum. Că e o pregătire înainte de întâlnirea cu "Măicuța". Așa îi spun: "Măicuța" sau, mai rar, "Măicuța Domnului". Niciodată Fecioara Maria. Ar fi prea înalt și prea departe de sufletul lor. Iar Ea, Stăpâna Cerurilor, Doamna care e deasupra Heruvimilor și Serafimilor, ființa omenească cea mai curată și mai adâncă, se lasă numită așa, ba chiar, cred eu, se bucură nespus să fie "Măicuța" lor, și nu "Fecioara Maria". Pentru că ea nu e departe de noi, oamenii. E la suprafața fiecărei inimi, crește acolo încet, odată cu orice gând bun, cu fiecare suspin de milă, așteptând un moment prielnic să intre înlăuntrul ei.
Nu, hotărât lucru, "Măicuța" e cel mai bun nume pentru ea. Același cu numele pe care pruncul îl rostește de îndată ce ajunge destul de știutor, cât să guste din dragostea mamei pentru el. Iar noi, aici, la Nicula, stăm sub iubirea ei, ca sub un acoperământ lăuntric. Suntem copiii ei. Și urcăm spre ea. Poate că nu întâmplător mânăstirea aceasta e așezată spre un vârf. Ca să te înalțe. Să dai piept cu ea. Nu e în vale, la drum lesnicios. Iar ardelenii o iubesc nespus.
Cu câteva zile înainte de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, oamenii se pregătesc de cale. Mulți merg, chiar și astăzi, pe jos. Așa că își gătesc din timp straițe cu cele trebuincioase, își rânduiesc gospodăria, și, în ziua sorocită, pleacă, dar nu oricum. Se strâng în mijlocul satului la biserică, acolo unde vine părintele și ceilalți săteni. Să-i salute și să le încredințeze rugile lor către "Măicuța". Că doar o vor întâlni acolo, la mânăstirea ei. Apoi, tot satul se pune în mișcare, ca la un alai de nuntă. În frunte merge dascălul cu praporii, steagurile credinței, apoi vin și ceilalți, care-i petrec până departe cu cântări. Pe urmă, se despart. Pelerinii pleacă pe drumul lor, iar sătenii ceilalți se întorc la truda din bătătură. De acum, i-au trimis "Măicuței" solire și pot aștepta, liniștiți, vestirea praznicului. Sunt pelerini care merg pe jos până la Nicula, chiar și trei zile încheiate. Îi văd după chip. Au fața senină și îngrijată. Nu sunt apăsați, dar nu au nici veselia noastră cea oarbă. Parcă ar fi aflat o comoară și acum se gândesc, luminoși, cum să o păzească.
Încet, ieșim din ceață. Biserica de lemn care adăpostește icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului străpunge, cu turla ei însulițată, aburul ce scaldă valea. Undeva, la marginea lumii, răsare soarele. Și, deodată, lumina lui ne inundă parcă nu numai trupurile, ci și sufletul. Liturghia stă să înceapă. E liturghia marelui praznic al Adormirii Prea Curatei, o liturghie care le amintește creștinilor de plecarea la cer a celei care l-a purtat pe Domnul Iisus în pântecele ei.
Ridic vălul timpului și văd cu ochii minții ce s-a întâmplat acolo, la Ierusalim, acum două mii de ani, atunci când sufletul Maicii Domnului a plecat la cer. Întâmplările acelea sunt miezul praznicului de astăzi.
Noi știm din tradiție, că Prea Curata a rămas după Înviere cu apostolul Ioan. I-a fost ca o maică bună, crescându-l duhovnicește, învățându-l să se apropie în Duh de Fiul ei. Niciun apostol nu era așa de iscusit ca ea în rugăciune. Anii în care-L crescuse pe Domnul, fiind totodată crescută de El, făcuseră din Fecioara Maria un om desăvârșit, un suflet cum nu mai era pe fața pământului. Odată cu bătrânețea, pe măsură ce trupul ei mic și firav părea că se topește, sufletul i se limpezea în apele Duhului. Era mai strălucitoare și mai frumoasă, din zi în zi. Nopțile și le petrecea mai totdeauna în mormântul lui Iisus. Acolo, pe lespedea rece, unde stătuse trupul lui zdrobit de bici, se așeza și ea în genunchi și încremenea în rugăciune până dimineața. Apoi se întâlnea cu apostolii, care-i cereau o dată și încă o dată să le vorbească de Domnul.
Așa a fost și în seara în care a adormit. Mai întâi a venit la ea arhanghelul Gavriil. Era tot o lumină, așa cum îl știa dintotdeauna. I-a spus blând: "Fiul și Domnul tău te cheamă. Îți poruncește să lași această lume și să urci în sălașele cerești ca să fii alături de El în viața veșnică și fără sfârșit!". Atât, și a pierit ca fumul luat de vânt. Măicuța s-a rugat apoi Fiului ei să-i strângă pe apostoli. Au ajuns cu toții degrabă, în chip minunat, mai puțin Toma, a cărui lipsă a fost hotărâtă din Cer. Apoi Maica Domnului s-a cufundat în rugă, iar ei au tămâiat toată casa. Trupul Prea Sfintei strălucea de lumină și, în această strălucire, ei au putut să întrevadă duhurile proorocilor din vechime. Bătrâni și gravi, veniseră să-i pețească nunta cu cerul. La sfârșit, ca un fulger alb, a apărut Hristos. Era vesel și puternic. "Pace vouă!" - le-a spus, așa cum făcea când trăia printre ei. Apoi lin, lumina s-a risipit și nu L-au mai văzut. În mijlocul casei a rămas doar trupul Maicii Domnului, mic și delicat, din care sufletul își luase zborul. Prea Sfânta părea că doarme.
La trei zile după ce o îngropaseră, a venit la Ierusalim și apostolul Toma. Răpus de dor, i-a rugat pe ceilalți să deschidă mormântul, să o mai vadă și el încă o dată. Dar n-au mai găsit trupul Maicii. Se înălțase la cer, ca și Domnul. Și de acolo îi învelește pe toți muritorii cu ruga-i fierbinte. Rugă de Mamă de Dumnezeu. Cum nu are nimeni pe pământ și nici nu va mai avea vreodată cineva. De aceea, în sufletul oricărui pelerin, "Măicuța" este cea mai de preț făptură după Domnul Hristos, o făptură pe care o caută zi de zi și în fiecare an și cu care sunt încredințați nesmintit că se întâlnesc aievea, așa cum îți întâlnești neamurile la marile sărbători. Și-i cântă din inima lor de oameni simpli și curați:
"O Măicuță Sfântă, cu drag am venit,
La Tine, Măicuță, într-un loc iubit.
Am venit, Măicuță, să te mai vedem,
Să-ți spunem necazul pe care-l avem.
Nu lăsa, Măicuță, să pierim pe cale,
Că noi suntem fiii lacrimilor tale."
Cine a ascultat măcar o dată acest cântec, urcându-se la cer din mii de glasuri, tălăzuind dealurile Niculei, e încredințat că ei, pelerinii, o simt și o întâlnesc aievea pe "Măicuța" lor. Și cred că ea se bucură nespus de această întâlnire, ca de orice suflet de om care poartă în el dragostea nesfârșită pentru Dumnezeu.