Iar Pro Musica se pregătește pentru reuniunea și concertele, de după douăzeci de ani de pauză. Numele lui Christian Podratzky se regăsește în istoria celor trei formații. Cu o bogată experiență, atât alături de trupe românești, cât și germane, basistul celor de la Rezident EX și ABRA este un om de scenă, plin de explozie. Locuiește la Berlin, acolo unde lucrează ca grafician, însă se întoarce cât se poate de des la Timișoara, pentru a-și împlini menirea și a face muzică alături de prieteni.
Musca de pe planșetă
- Porți un nume nu tocmai comun. Care este povestea familiei tale, și de unde moștenești pasiunea pentru muzică?
- Bunica din partea tatei cânta la orga bisericii catolice și asta-i singura legătură pe care o cunosc între familia mea și muzică. Un unchi de-al meu spunea că numele vine de la un ceh, cu vreo opt-nouă generații în urmă. Mama e româncă de lângă Oravița, iar tata era neamț bănățean. S-au cunoscut la planșetă, ea proiectantă, el inginer la mașini grele. Elvira și Valeriu. Lor le datorez tot. M-au încurajat întotdeauna în tot ce am făcut, mi-au luat prima chitară, au strâns cureaua, și din salariul lor mi-au cumpărat difuzoare care costau enorm.
- Care era atmosfera Timișoarei copilăriei tale?
- Am crescut într-un cartier muncitoresc de case, demolate în anii 80. La școala germană eram copii sârbi, unguri, români, nemți, ne înțelegeam cu toții foarte bine, nu era nimic deosebit să ai un nume ca al meu, iar copiii știau deseori câte două, trei limbi. Jucam fotbal toată ziua. La un moment dat, în clasă, am desenat pe planșa unei colege o muscă, și ea tot încerca să o alunge, credea că-i vie. Profesoara de desen a chemat-o pe mama la școală să-i spună că am un talent real și că ar trebui să mă dea la o școală specială. Aș fi continuat cu artele plastice, însă după ce am descoperit basul și rock and roll-ul, nu mi-a mai ars de nimic, numai la asta mă gândeam. Am terminat Facultatea de Construcții, de dragul mamei și ca să scap de armată. Acum nu mai știu nimic, nici măcar din ce-i făcut betonul.
Vărul hippie din Carei
- Cum s-a produs scânteia cu muzica?
- Mama mi-a pus lecții de pian, pe când aveam șase ani, însă nu mi-a plăcut deloc, mă purtam urât cu studenta care îmi dădea lecții și atunci ea a renunțat, săraca. Peste câțiva ani, am ascultat câteva casete la "Panasonicul" vărului meu din Carei, un hippiot în toată regula, care umbla îmbrăcat cu ie, și așa am descoperit rock-ul. Aveam o mătușă în America, care îmi trimitea casete originale. Se strângeau 20-30 de adolescenți la mine acasă și împreună ascultam cel mai nou album Led Zeppelin. Aveam un casetofon îmbrăcat în piele, îl mai împrumutam golanilor din cartier, ca să dea bine la gagici, iar seara mi-l aduceau înapoi. La 13-14 ani, mi-au luat ai mei prima chitară, un Reghin acustic, și am mers să iau lecții de la frații Popescu, care-i învățaseră pe mai toți puștanii Timișoarei să cânte. Eu eram totuși atras de sunetul basului, de ritmul din spate, dar prietenii îmi spuneau: "Ce-i aia bas, nici nu-l auzi". Dar eu acolo eram cu urechea. Cântam pe corzile groase ale chitarei, și până la urmă, mi-am luat un bas. Totul era improvizat. La început, îți făceai tu amplificatoare, instrumente, boxe. Țin minte că mergeam prin șantiere, găseam cilindrii în care pregăteau muncitorii varul, culorile, puneam o piele întinsă, udă deasupra, o sudam la fabrică și alea erau tobele. Cu prima trupă, Impact, am ajuns să înregistrăm opt piese la Radio România și să cântăm la Costinești și la festivaluri bune din țară.
Grafică și libertate
- ABRA?
- Este trupa mea de suflet, am câștigat toate premiile la festivalurile studențești, se cânta la cel mai înalt nivel. Aveam concerte la care stătea lumea și pe geamuri. Pe vremea aia, erai mândru că făceai parte dintr-o trupă, te identificai cu ea. Făceai totul cu colegii de trupă - ne luam rucsacii și plecam împreună în Retezat - nu doar cântam. Mai apoi, Ilie Stepan a avut nevoie de un basist pentru o colaborare la muzica unei piese de teatru și apoi nu m-a mai lăsat să plec, așa că am continuat în paralel cu ABRA și cu Pro Musica.
- Simțeai apăsarea anilor 80, sau erai în lumea ta, detașat?
- Multă vreme nu am conștientizat exteriorul, trăiam în atmosfera muzicii, iar mama ducea tot greul. Oficial, eu locuiam acasă, însă stăteam mai mult în căminele studențești, unde aveam o prietenă. Sau două. Tata murise, și mama a tras din greu să crească singură doi copii. Ea îmi spunea că totul e pe cartelă, eu habar nu aveam. Vânduse mașina, tot ce se mai putea vinde, noaptea făcea felicitări să mai adune un ban. Eu, dacă strângeam câteva sute de lei din concerte, îi dădeam mamei. A fost un moment foarte bizar, când am cântat la ambasada Germaniei. Cineva de acolo văzuse Pro Musica în concert și ne invitase să cântăm, însă, pe de altă parte, ni se spusese să nu vorbim cu nimeni, să cântăm și atât, nici să nu deschidem gura. După concert, oamenii au venit la noi bucuroși, să ne felicite, să vorbim, dar noi eram atât de tăcuți, de stresați... Cu totul altfel erau concertele rock din oraș, unde atmosfera era foarte fierbinte, se strângeau toți tinerii. Și noi mergeam să vedem concertele altor trupe, era o nebunie, un dezmăț, se manifesta foamea de libertate a tinerilor. Îmi amintesc de un concert cu Pro Musica la Sala Olimpia, în fața a 3.000 de oameni, care au început să huiduie când prezentatorul a spus că peste câteva zile va avea loc congresul PCR. Ne-am speriat și noi, se huiduia la numele Ceaușescu, nu mai auzisem așa ceva.
- Ce te-a determinat să pleci în Germania?
- Începusem să simt și eu ce se întâmpla în jur. Terminam facultatea și urma să fac șase luni de armată. Mulți muzicieni din Timișoara plecaseră deja, iar mama mi-a spus că dacă am cum, să plec. Acum, poate nu aș mai face-o, însă atunci trebuia să încerc. M-am căsătorit cu o timișoreancă ce plătise bani grei pentru un pașaport cu viză și care urma să plece peste șase luni. Între timp, a venit decembrie 1989, însă eu aveam actele depuse și am vrut să văd cum e acolo. Am învățat grafica pe computer, și în paralel am continuat să cânt cu trupe berlineze de club. Patru ani am făcut parte dintr-o trupă de succes, aveam toate biletele vândute, în săli de 5-10.000 de oameni, turnee, totul mergea ca o mașinărie, la un nivel de profesionalism pe care nu-l mai experimentasem. Ne-am petrecut două luni în vila unui celebru producător englez, cu bucătar și șofer la scară, pentru a imprima un nou disc. Apoi, trupa s-a destrămat din cauza unor orgolii, iar eu am continuat să cânt cu diferite trupe berlineze și să mă ocup de grafică. Am o agenție în care muncesc din greu pentru anumite proiecte, apoi mă bucur de libertate. Mă întorc când vreau la Timișoara, pentru mama și pentru muzică.
Mult mai român decât neamț
- Cum a început aventura Rezident EX?
- Sălile de repetiții erau una lângă cealaltă, ne vizitam, făceam poante. Într-o zi, Tavi Iepan ne-a chemat pe cei de la ABRA la ei, să cântăm în cor pe piesa "Brigadierii". Apoi m-a întrebat dacă nu vreau să cânt la bas, în Rezident EX. Îl admir pe Tavi de treizeci de ani, suntem prieteni, însă nu mai cântasem împreună niciodată, chiar dacă în anii 80, ne tot perindam fiecare în diferite formule. El e cu câțiva ani mai mare. Pe când eram licean, îl invidiam pentru pletele sale și pentru chitara Fender. Mergeam la concertele primelor sale trupe, țin minte că se stătea pe jos la clubul Electromotor, unde se adunau toți hippie din Timișoara. Mi-au plăcut întotdeauna piesele lui Tavi, au un ușor iz sârbesc, specific bănățean, și îți intră imediat în ureche. Am făcut grafica albumului precedentei sale formații, "Locatarii". Am rămas tot timpul în legătură cu el și mă bucur enorm pentru că, după atâția ani, piesele sale sunt cântate de sute de oameni, la fiecare concert. Merită, după tot ce a făcut pentru rock-ul timișorean. Concertele Rezident EX înseamnă adrenalină pură, ne mândrim și ne bucurăm de impactul la public și de căldura cu care suntem primiți. Simt că mă aflu într-o trupă de prieteni. Cu toboșarul Vali Potra, de pildă, am cântat în mai toate trupele de aici, din 1983 și până astăzi.
- Faci naveta între Berlin și Timișoara. Unde simți că ți-e locul?
- Am eu ceva de neamț în mine, însă, categoric, sunt mai mult român decât neamț. Nemții-s oameni foarte ordonați, te simți bine cu ei, vorbești, te împrietenești, dar numai până la un punct. Acolo am cunoștințe, aici, prietenii din copilărie, cei adevărați! M-am acomodat acolo, însă îmi lipsește balcanismul, acel ceva pe care îl capeți în locul în care te-ai născut și care nu te mai părăsește niciodată. Timișoara are o scenă muzicală bogată, mult mai multe trupe ca în anii '80, și sunt surprins de calitatea multora dintre ele, chiar și a trupelor studențești. Timișoara nu prea mai e orașul pe care îl știam eu, însă oamenii cei mai dragi mie se află aici: pentru ei mă întorc de fiecare dată!