- D-le doctor, sunteţi cunoscut ca un medic pentru care profesia nu poate fi despărţită de credinţă. V-aţi confruntat vreodată cu cazuri de vindecare provocată prin rugăciuni?
- De-a lungul carierei mele de medic, am constatat multe cazuri de vindecări prin rugăciune. Mi-amintesc acum de o toxicomană, un copil cu epilepsie şi o tânără cu septicemie. Acel copil cu epilepsie făcea zilnic 30-40 de crize minore. După prima împărtăşanie, ca prin minune, crizele i-au scăzut la trei pe zi... E sigur că pe acei oameni i-a vindecat credinţa în Dumnezeu şi rugăciunea, întrucât acele cazuri evoluau de multă vreme, fără vindecare, în ciuda tratamentelor clasice aplicate. S-au însănătoşit în clipa când au început să fie făcute rugăciuni pentru ei sau când ei înşişi s-au întors spre Biserică.
"Mecanismului" vindecării nu-i trebuie asociat ceva misterios. Nu! Mecanismul vindecării prin rugăciune e simplu: apelăm la Creator, Cel care a făcut Cerul şi Pământul şi pe Om, ca pe o încununare a Creaţiei. Numai El poate vindeca orice boală şi orice suferinţă. Sigur, se pune problema unor etape ale vindecării prin rugăciune: 1. Pocăinţa - cu care omul trebuie să înceapă; 2. Asumarea bolii, a suferinţei - ca o ispăşire a păcatelor proprii; 3. Mulţumirea - în rugăciunile sale, omul trebuie ca, după ce s-a pocăit şi şi-a asumat boala, să-i mulţumească lui Dumnezeu-Creatorul, pentru tot: că există, că a cunoscut lumea şi pentru tot ce a primit în viaţă... Abia după aceea urmează rugăciunea fierbinte pentru iertarea păcatelor şi rugăciunea pentru vindecare. Nu trebuie niciodată uitat ca-n finalul unei rugăciuni să-i dăm slavă lui Dumnezeu.
"Trupul este degradabil până la moarte. Sufletul este perfectibil până la mântuire"
- Rugăciunea adevărată, care sperăm să fie primită de Dumnezeu, are un anumit protocol? Există o anume structură a ei?
- Am avut o pacientă - medic - cu cancer la sân. Era speriată, pentru că ştia ce o aşteaptă. Mi-a spus c-a citit un studiu recent, privind efectele benefice ale rugăciunii, dar nu ştia cum să se roage. Am trimis-o la un preot şi el i-a spus foarte simplu: "Cheamă numele lui Dumnezeu şi zi din toată inima ta: «Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă, vindecă-mă, miluieşte-mă, ca să pot să slăvesc numele Tău, până la sfârşitul vieţii mele»". În afară de rugăciunea spontană, cum a fost cea de mai înainte, există şi rugăciuni rânduite de Biserică: dezlegări, rugăciuni pentru diferite suferinţe, rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare, Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, rugăciunile Sfântului Maslu.
Noţiunea de sănătate şi de boală trebuie să exprime legătura indisolubilă dintre trup şi suflet, atât din punct de vedere al suferinţei, cât şi din punct de vedere al vindecării. Trupul este degradabil până la moarte. Sufletul este perfectibil până la mântuire. Pentru acest adevăr omul trebuie să se roage până la moarte, chiar dacă suferinţa lui trupească nu se ameliorează şi trebuie să şi-o poarte toată viaţa. Pentru suflet este dator să se roage, pentru că sufletul suferă împreună cu trupul, dar sufletul are şansa mântuirii, a vieţii veşnice şi de-aceea nu trebuie părăsit niciodată.
"Rugaţi-vă neîncetat!"
- Pe vremea când conduceaţi aşezământul medical "Christiana", aţi ridicat şi o capelă în mijlocul spitalului. Care era rostul ei?
- Am gândit ca în acel aşezământ să li se întocmească bolnavilor o foaie de observaţie clinică - făcută de medic - şi o foaie de observaţie, întocmită de preot. Voiam să corelăm suferinţa medicală, biologică, cu suferinţa spirituală a bolnavului. Bolnavii, în schimb, au primit în mod diferit acest gest al nostru de a deschide în spital o capelă. Am avut bolnavi care-şi cereau internarea acolo, pentru că exista o capelă şi o asistenţă spirituală susţinută, dar am avut şi bolnavi care au refuzat categoric să intre în capelă în primele zile de spitalizare, au refuzat asistenţa preotului. Important e că majoritatea au plecat din spital întorşi spre Dumnezeu şi convertiţi, în cele din urmă.
- Domnule doctor, aţi tipărit în 1992 - alături de părintele Mihai Valica - o carte de excepţie: "Meditaţie la medicina biblică". Ce v-a determinat să scrieţi o carte alături de un preot?
- Studiul pentru această carte fusese început în urmă cu mulţi ani, în perioada regimului ateu când - din experienţa mea cu bolnavii - am văzut că foarte puţini erau aceia care-L chemau pe Dumnezeu la patul lor de suferinţă. N-o făceau nici chiar atunci când erau pe moarte. Şi această depărtare a bolnavului de Dumnezeu m-a impresionat foarte mult şi atunci m-am gândit să caut în Sfânta Scriptură probleme medicale, pe care le-am scos la lumină, ca să arăt oamenilor ce important este să cerceteze Sfânta Scriptură pe patul de suferinţă...
De aceea ar fi bine să ne aducem aminte de cuvintele Apostolului Pavel, care a spus: "Rugaţi-vă neîncetat!". Şi dacă el a zis să facem asta, când suntem sănătoşi, cu atât mai mult s-o facem când suntem bolnavi!
- D-le doctor, aţi înfiinţat lângă Bucureşti, în oraşul Voluntari, Centrul de îngrijiri paliative "Sf. Irina", care se ocupă cu asistarea medicală şi spirituală a bolnavilor de cancer în fază terminală, iar în prezent, repetaţi această iniţiativă şi în Banat, pe Valea Nerei, unde se ridică un nou centru de recuperare oncologică. Cum se asociază credinţa şi rugăciunea în actul medical?
- Conceptul de fericire creştină are o bază antropologică. Pentru omul credincios, care crede cu tărie că este o fiinţă creată şi că Dumnezeu este Creatorul lui, este absolut firesc să îl roage pe Creator să-l vindece atunci când are o suferinţă oarecare. De pildă, Părintele Paisie Aghioritul spunea aşa: "Dumnezeu îmi va dărui ceea ce-I cer, dacă eu însumi sunt dăruit Lui". Savanţii şi-au pus problema, mai ales în ultimul secol, cum pot proba ştiinţific efectul rugăciunii. Aşa au apărut în SUA două studii care au fost făcute în clinici universitare de vârf, în secţii de asistare a bolnavilor coronarieni. Oamenii de ştiinţă au făcut o cercetare "dublu-orb", în care au testat două loturi de bolnavi. Asupra unuia s-au făcut rugăciuni susţinute, iar celălalt nu a fost inclus în programul de rugăciune. După câteva luni, au fost cercetate evoluţiile acestor bolnavi, complicaţiile apărute, mortalitatea, tulburările de ritm cardiac, insuficienţele cardiace, recidivele de infarct, intervenţiile chirurgicale pe cord etc. Toate aceste observaţii au fost contorizate şi, când s-au analizat rezultatele, s-a constatat că lotul de bolnavi asupra căruia se făcuseră rugăciuni a evoluat mult mai bine. După o vreme, studiul s-a reluat în altă parte a Americii şi s-a ajuns exact la aceleaşi rezultate. Deci, există şi o dovadă ştiinţifică despre faptul că rugăciunea are un efect terapeutic, atunci când e făcută de bolnavul însuşi, ca şi atunci când e făcută de comunitatea în care trăieşte. Şi noi am făcut astfel de observaţii, în centrul de îngrijiri paliative, unde sunt doar bolnavi grav. A contat foarte mult faptul că, aflaţi în această situaţie, cei mai mulţi s-au reîntors cu faţa către Dumnezeu, şi din 3.000 de bolnavi care au ajuns în centru, doar mai puţin de 10% au refuzat Taina Mărturisirii şi a Împărtăşaniei, înainte de moarte. Au fost oameni care s-au împăcat cu semenii lor şi cu Dumnezeu. Acum construim Clinica de recuperare oncologică de pe Valea Nerei, care se va adresa bolnavilor aflaţi în faza iniţială a bolii canceroase (stadiile I, II), unde terapia psihologică de susţinere este extrem de importantă. Multe studii efectuate în ţările occidentale au dovedit că, dacă în această fază bolnavul este susţinut psihologic, şansele de supravieţuire sunt maxime.
Prof. univ. dr. ing. ALEXANDRU MĂRUŢĂ - "Un laser al gândirii"
- Sunteţi om de ştiinţă şi, în cadrul cursurilor de sinergetică pe care le-aţi ţinut la Universitatea Ecologică din Bucureşti, v-aţi ocupat de legătura dintre rugăciune şi sănătate. Cum explicaţi efectele sacroterapiei?
- Dincolo de funcţia ei religioasă, spirituală, noi interpretăm rugăciunea ca fiind un laser al gândirii, indiferent de modul în care credinciosul îşi reprezintă în minte Divinitatea, de apartenenţa la o religie sau alta. Mai exact, noţiunea de laser o utilizăm în sensul concentrării atenţiei într-o singură direcţie, prin amplificarea energiei numită spirit, cu efecte ce pot fi considerate de-a dreptul miraculoase.
Terapiile realizate cu ajutorul rugăciunii pot fi denumite, într-o accepţiune mai largă, sacroterapie sau spiritoterapie şi pot duce la ameliorarea sau chiar vindecarea unor maladii. Aceste terapii se aseamănă cu psihoterapiile, cu gândirea pozitivă - acceptate deja de psihologia oficială ca fiind în măsură să schimbe, în anumite situaţii, realitatea obiectivă. Puterea rugăciunii - bine făcută, nu formală, nu mimată - a fost relevată ca având rezultate miraculoase de Alexis Carell, celebrul om de ştiinţă, laureat al Premiului Nobel.
- Ce înţelegeţi prin "rugăciune bine făcută"?
- În momentul rugăciunii, concentrarea spre a intra în comuniune cu Dumnezeu trebuie să fie maximă. Nu e suficientă împreunarea mâinilor şi recitarea unei rugăciuni. Cel mai important este ca gândurile să fie canalizate spre o singură direcţie, spre Cel de Sus. Primul efect pozitiv al rugăciunii este înlăturarea aproape instantanee a senzaţiei de anxietate, de teamă, de depresie - factori ce influenţează, de altfel, comportamentul uman şi grăbesc evoluţia bolilor. În final, se înregistrează o accelerare cu totul aparte a procesului de vindecare. Vă voi da două exemple din care veţi înţelege mai bine efectele rugăciunii...
1. Cu mai mulţi ani în urmă, am cunoscut un domn care fuma din cale afară de mult. El mi-a povestit cum, cu 15 ani înainte, tot din pricina fumatului excesiv, ajunsese în Spitalul de Ftiziologie de pe Şoseaua Viilor din Bucureşti. Avea tuberculoză în ultimul grad. Medicii nu mai aveau ce-i face şi l-au externat ca să moară-n patul lui. Marele lui noroc a fost un vecin de salon, pacient ca şi el, un preot. Când şi-au luat "rămas bun", preotul i-a spus: "Domnule, când vei simţi că ţi se-apropie ceasul, roagă-te!". Omul s-a dus acasă, fără să fi luat prea tare în seamă spusele preotului. Dar starea lui se-nrăutăţea pe zi ce trecea. Într-o seară, şi-a dat seama că nu va mai apuca zorii. Şi-atunci, şi-a amintit de cuvintele preotului. A îngenuncheat şi s-a rugat cum n-o mai făcuse vreodată în viaţa lui, şi nici după aceea. Dimineaţa nu mai avea nimic!
2. Acum vreo 15 ani, o renumită doctoriţă homeopată mi-a trimis să studiez un caz mai deosebit: o tânără grav bolnavă, căreia medicii nu reuşeau să-i stabilească un diagnostic. Organismul fetei era complet răvăşit şi nu reacţiona deloc la niciun tratament. Împreună cu câţiva specialişti, am reuşit să-i depistăm boala şi să-i prescriem tratamentul adecvat (fata avea de mulţi ani giardioză, care de acum nu mai apărea la analize, îi atacase chiar sistemul nervos, dar îi apăreau şi simptome false). Sunt convins că, singur, tratamentul nostru n-ar fi fost eficient în acea fază a bolii, dacă n-ar fi fost dublat de încrederea ei că Dumnezeu o va vindeca. Acesta a fost marele ei avantaj: era deosebit de credincioasă. Şi astăzi mă sună mama ei să-mi mulţumească... Deşi, credinţa ei a vindecat-o!