O poveste din deșertul Kalahari
Laurens van der Post, scriitor sud-african de origine olandeză, cunoscut pentru jurnalele sale de călătorie și pentru dragostea pe care o nutrea pentru populațiile băștinașe ale Africii, povestește în cartea Venture to the Interior (1952) o întâmplare trăită pe când se afla într-un trib de culegători-vânători din Kalahari, unde întreprindea o expediție de cercetare pentru guvern:
"I-am întâlnit pe vânători imediat după ce doborâseră o antilopă, la multe mile de sat. Erau bucuroși că aveau carne pentru tribul lor, aliment greu de obținut. I-am luat cu mine și, în timp ce ne îndreptam către tabără, cu Land Rover-ul încărcat, i-am întrebat, văzându-i atât de fericiți, cum vor reacționa cei de acasă la aflarea succesului lor. «Dar știu deja», a răspuns interpretul, «noi, oamenii din deșert, avem o sârmă (de telegraf ) aici», și a arătat către piept. Într-adevăr, când am ajuns, i-am găsit pe cei din sat cântând și dansând în cinstea victoriei vânătorilor...".
Aceasta este relatarea care l-a făcut pe biologul Rupert Sheldrake, la acea vreme student la Cambridge, să se gândească serios la existența telepatiei, și nu cu dispreț, așa cum făcuse până atunci. Povestea lui Laurens van der Post i-a creat, neașteptat, încredere, i-a focalizat atenția, și nu peste mult timp, a fost foarte interesat când unul dintre profesorii lui i-a vorbit despre un pacient ciudat al unui prieten oftalmolog. Acesta avea în tratament mai mulți copii cu dizabilități și diverse forme de retard mintal. Între ei, unul i-a atras atenția în mod special. Aproape orb, copilul putea citi perfect literele de pe planșă, dar numai dacă mama lui se uita în același timp la ele. Era clar vorba de telepatie, așa cum au indicat și testele făcute ulterior. Sheldrake a realizat că această abilitate este naturală și înnăscută, că se află printre moștenirile evoluției noastre, și că se poate dezvolta la un individ mai ales în condițiile în care are nevoie de ea pentru a supraviețui, cum este cazul copiilor cu dizabilități sau al populațiilor considerate primitive. Și animalele comunică telepatic. Oamenii și-au atrofiat acest al șaselea simț, pentru că au găsit alte metode care să le asigure supraviețuirea, mijloacele materiale, asigurate de tehnologie. Au pierdut sau au câștigat?
Se naște azi un nou tip de telepatie?
E clar că telepatia de tipul "tocmai mă gândeam la tine și ai sunat", sau "ce coincidență că te văd aici, ieri am povestit cuiva de tine" pare banală și este atât de răspândită, încât nici nu o mai luăm în seamă, confundându-se cu simpla tendință a minții umane de a crea legături între lucruri și întâmplări. În ultima vreme, însă (oare de ce?), apar tot mai des cazuri de telepatie totală (numită "hard"), atât printre oamenii perfect sănătoși mintal, cât și în zone civilizate hiper-urbanizate. Pe unii dintre ei îi întâlnim în viața noastră de zi cu zi. Cei conștienți de abilitățile lor "paranormale" fac tot posibilul să rămână anonimi, și nu este greu de înțeles de ce. În pofida valului de întâmplări miraculoase, trâmbițate în mass-media, și în ciuda mediumurilor care-și promovează talentele în cadrul celor mai de succes afaceri posibile, ei sunt o realitate. Însă nu au spațiul și înțelegerea necesară pentru a-și face cunoscut "secretul". Din când în când, un caz de copil autist savant, ca cel pe care îl prezentăm în continuare, face furori în presă, după care se scufundă în anonimat sau devine doar un personaj exploatat de circul internautic. "Cazul Nandana" a fost popularizat anul trecut de cel mai citit ziar de limba engleză din Dubai, și cercetătorii îl plasează "dincolo de orice îndoială posibilă".
Cazul Nandana
Nandana Unnikrishnan este o fetiță indiană de 10 ani, care suferă de autism, diagnosticat pe când avea un an și jumătate. În ciuda tuturor dificultăților de comunicare, această dereglare psihică (autismul) aduce de multe ori cu sine capacități mintale extraordinare (de calcul sau memorizare), dar niciodată manifestate atât de "miraculos" ca în cazul Nandanei, care este o telepată desăvârșită a minții mamei ei. La un moment dat, părinții Nandanei au observat "coincidențe prea mari" între reacțiile fetei și gândurile mamei.
"Mă simțeam de-a dreptul ciudat când venea la mine și-mi cerea exact mâncarea pe care mă gândeam să o prepar", relatează mama ei. "La fel, dacă eu și soțul meu decideam să o luăm undeva în oraș, începea să se pregătească fără să-i fi spus încă. Și tot așa."
Sandhya Unnikrishnan nu este o mamă obișnuită a unui copil cu nevoi speciale. După ce s-a obișnuit cu ideea că Nandana are o problemă pe viață, a făcut niște cursuri de susținere și dezvoltare a persoanelor cu autism, la Universitatea din Bangalore, și a devenit însoțitorul calificat al fiicei ei.
"La început, era foarte dificil să o învăț concepte. Mi-a luat o lună să o fac să priceapă că o «ceașcă» este o ceașcă. La fel, nu putea gândi abstract și nu putea socoti. La scurt timp însă, totul a început să pară mult mai ușor. La aritmetică se descurca chiar nemaipomenit. Am fost uluită și am devenit mai atentă, când am început să realizez că rezolva problemele doar dacă le rezolvam și eu în gând, dacă aveam soluția în minte și mă gândeam la ea. Găsea răspunsurile în mintea mea și nu într-a ei! Abia atunci am pus lucrurile cap la cap și am văzut despre ce era cu adevărat vorba. Aveam un copil telepat!"
Totuși, părinții Nandanei nu știau cum ar putea dovedi lumii capacitățile fetiței lor. Deși făcuse terapie cu un logoped, Nandana avea mari dificultăți de pronunție, de conceptualizare, de a-și focaliza atenția. Orice observator străin ar fi fost în imposibilitatea să conchidă dacă fata captează ori nu gândurile mamei ei. Pentru a depăși această dificultate, Sandhya i-a oferit fetei sale o tastatură pe care să bată răspunsurile, așa cum le vedea pe ecranul comun al minților lor, și s-a oferit să facă publică dovada abilităților copilului ei, prezentând cazul redacției ziarului Khaleej Times.
Articolul a atras la scurt timp atenția echipei dr. Darold A. Treffert, psihiatru specializat în studierea copiilor cu capacități speciale, care și-a și câștigat reputația de "naș al autiștilor savanți" (el a consiliat scenariștii cunoscutului film "Rain Man", cu Dustin Hoffman în rolul unui autist de geniu). Treffert este un adept al metodei științifice, un "sceptic", și de aceea concluzia lui a fost de-a dreptul șocantă - cazul este "foarte convingător". Ce teste a întreprins Treffert pentru a ajunge la o asemenea concluzie?
În unul dintre ele, Nandana și mama ei au fost plasate în încăperi diferite, și Sandhyei i s-au dat șase cifre pe care să le privească atent. Nandana a fost rugată să tasteze numerele la care se gândește mama ei. Când aceasta a început să le bată pe rând, fără greșeală, până la ultimul, asistenții dr. Treffert au fost peste măsură de uimiți. După ce s-au sfătuit, șocați, despre ce ar trebui să întreprindă mai departe, au rugat-o pe Sandhya să citească în gând și câteva versuri... La semnal, fata a tastat fără probleme și versurile! Treffert a fost cu totul bulversat și a cerut părinților Nandanei să accepte ca fata lor să suporte și alte teste, mărturisindu-i, în particular, că este primul caz de telepatie "dincolo de dubii" pe care l-a întâlnit, în 40 de ani de cercetări.
Apare, obligatoriu, o întrebare: e posibil ca astfel de abilități să fie mult mai răspândite, sau însușirile telepatice ale Nandanei se explică prin faptul că este autistă? Transcriem mai jos două dintre comentariile uluitoare, făcute pe marginea fenomenului telepatic, pe un site canadian specializat în prezentarea și discutarea fenomenelor paranormale. Vă invităm să trageți singuri concluziile!
Cazul Frederica Bimble
"Îmi amintesc cum în copilărie «citeam» mințile celorlalți și cum eram luată peste picior de adulți. Nici copiii nu mă luau în serios. Îmi amintesc mai ales de o împrejurare foarte ciudată. Eram la biblioteca școlii și nu mă puteam concentra la citit, pentru că auzeam în mintea mea gândurile băiatului care stătea față în față cu mine la masă. La vremea aia, credeam că toată lumea aude ce gândesc ceilalți. Când i-am spus bibliotecarei că nu pot citi și care este motivul, a râs de n-a mai putut. Știu că există o explicație rațională pentru tot ceea ce există, și e bine să o căutăm, dar nu-i înțeleg nici pe scepticii care au nevoie de dovezi concrete pentru chestiuni de genul ăsta, pentru că ele nu ar avea nicio relevanță pentru cei «normali». Să mă explic. Doar pentru că majoritatea oamenilor se încred în simțurile lor și numai în acestea nu înseamnă că unii dintre noi nu au și alte modalități, ieșite din comun, de a primi și descifra informații, pe care majoritatea le eludează. Acceptăm, de regulă, că cineva poate fi orb, dar niciodată că noi înșine ne-am putea afla într-o stare asemănătoare orbirii. Ăsta este motivul principal pentru care majoritatea celor ca mine învață să nu se manifeste și să fie discreți. Eu mi-am pierdut acest simț, sau în orice caz, nu mai sunt conștientă de el. Mai văd culori în jurul materiilor organice, am o vedere de 20/10 (de la 20 de metri, văd ca o persoană cu vedere perfectă, de la 10 m, adică văd mai mult decât perfect), aud într-un spectru mai larg de sunete, comparabil cu cel al câinilor. Dacă n-aș fi fost înconjurată de oameni ignoranți, suficienți lor înșiși, cu inteligențe comune și superstițioși, cine știe cum mi-aș fi dezvoltat aceste abilități... Pentru că toată viața mi-am dorit să fiu o persoană cât se poate de comună, pe placul celorlalți, am ajuns să fiu așa... Și credeți-mă, ultimul lucru pe care mi-l doresc este să aduc dovezi palpabile în sprijinul capacităților mele."
Cazul Ryan Scott McFaden
Iată ce le răspunde Ryan Scott McFadden, în aprilie anul acesta, Fredericăi și celorlalți comentatori, pe același site.
"Ceea ce experimentezi tu este cât se poate de real! Noi și ceilalți ca noi (crede-mă, nu suntem puțini) suntem cumva, inexplicabil pentru nivelul de azi al cunoașterii, capabili să "auzim" ceea ce gândesc cei din jurul nostru. Nu suntem schizoizi, deși, este adevărat, auzim «voci» care nu-și au originea în mintea noastră. (...) Asta îi poate speria pe oameni de moarte, dar nu funcționează chiar așa de invaziv. Dacă cineva trece pe lângă mine și se gândește ce să mănânce la cină, nu îl "aud", dar dacă se gândește la mine, îi percep gândul cu claritate. Acolo unde se concentrează energia, acolo este și recepționată. Nu dispare la jumătate de drum. Sunt conștient de circa un an de ceea ce mi se întâmplă, dar privind înapoi la viața mea, consider că am avut dintotdeauna acest dar. Sau, poate, mai mult un blestem decât un dar, pentru că știi ce gânduri grozave ascund cei de lângă tine sau pentru că oamenii se simt agresați, dacă știi ce le trece prin cap. Vă rog să înțelegeți că nu avem probleme psihice și că nu suntem nici persoane rele sau periculoase. Aș putea, totuși, să pun în mintea cuiva un gând și să-l fac să creadă că-i aparține. Pot fi, de exemplu, în autobuz, în spatele unei fete. Dacă mă concentrez, pot să o fac să se întoarcă într-o parte sau alta, să privească pe fereastră sau să se întoarcă spre mine. Când oamenii sunt relaxați și se mișcă în voie, este ușor de pătruns în mintea lor. Coincidențe? Ar putea fi, dar dacă ți se întâmplă mereu și mereu, este greu să negi că mințile noastre pot comunica una cu alta. În general, se întâmplă între oamenii legați sufletește sau care-și petrec mult timp împreună, dar poți să «iei legătura» și cu un străin, a cărui energie nu-ți este familiară. Nu suntem dușmanii nimănui, nu suntem nici îngeri sau demoni. Suntem, de cele mai multe ori, doar speriați de ce ni se întâmplă, suntem ființe vulnerabile, care încearcă să trăiască normal, în ciuda faptului că ura și dușmănia oamenilor unul pentru altul este, pentru noi, mediul concret în care respirăm, un iad, aș putea spune. Nu suntem periculoși, ba, mai mult, pricepem mai bine ca oricare alții cât de importantă este înțelegerea și compasiunea".
O ipoteză care concediază, pentru o vreme, știința
Mulți dintre adepții de azi ai fenomenelor telepatice fac parte dintre cei obișnuiți să abordeze critic fenomenele subiective, și nu dintre susținătorii convinși ai unor fenomene nedovedite sau pur fictive. Cu atât mai interesantă este "rebeliunea" lor. Rupert Sheldrake se întreabă dacă nu cumva stadiul cunoașterii de azi, de care suntem atât de mândri, este de fapt unul mai degrabă precar și incipient, care ar fi trebuit depășit de mult. "Aș vrea să amintesc argumentul filosofului David Hume împotriva miracolelor, care spune că pretențiile extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare. Cu el ne biciuiesc scepticii de azi. Foarte bine! Dar miracolele se întâmplă rar, că de aceea le numim «miracole», atât de rar, încât cineva mai degrabă ar minți vorbind despre ele, decât ar spune adevărul. Ele sfidează orice experiență comună a umanității. Fenomene precum telepatia nu sunt nici pe departe atât de rare! Așadar, nu cred că avem nevoie de dovezi extraordinare pentru fenomene care au loc zi de zi, în viețile unui număr imens de oameni. Ar trebui să luăm și noi, oamenii de știință, fenomenul în seamă. Iar în ce privește modalitatea exactă în care operează aceste fenomene, cred că mai avem mulți, foarte mulți ani înainte până să o înțelegem, și primul pas trebuie să-l facă oamenii de știință, să accepte că ele pot exista și că mințile noastre sunt interconectate într-un mod de neînțeles și de nedetectat încă."