File noi în dosarul telepatiei

Florenta Oprisan
Telepatia, comunicarea directă de gânduri și sentimente fără contactul prin cuvinte și simțuri a făcut, de-a lungul vremii, obiec­tul unor cer­cetări științifice menite să tranșeze realitatea existenței ei. Există sau nu există telepatie? Este o realitate sau numai o iluzie subiectivă? După mai bine de 100 de ani de ex­pe­rimente, realizate cu mij­loace tot mai sofis­ti­cate, ches­tiu­nea rămâne în ceață. Con­comitent, fe­no­me­ne­le telepatice au căpătat o așa de mare cre­dibilitate, încât tot mai pu­țini oameni se îndoiesc de existența lor. Printre a­ceș­tia se află și cerce­tă­tori cu cea mai înaltă ca­lificare. Pentru că pră­pastia dintre știință și fe­nomenele așa-zis pa­ra­normale, de co­mu­ni­care extrasenzorială pa­­re de netrecut, un capitol nou ar putea redeschide azi do­sarele telepatiei.

O poveste din deșertul Kalahari

Laurens van der Post, scriitor sud-african de origi­ne olandeză, cunoscut pentru jurnalele sale de călă­torie și pentru dragostea pe care o nutrea pentru popu­lațiile băștinașe ale Africii, povestește în cartea Venture to the Interior (1952) o întâmplare trăită pe când se afla într-un trib de culegători-vânători din Kalahari, unde întreprindea o expediție de cercetare pentru guvern:
"I-am întâlnit pe vânători imediat după ce do­bo­râseră o antilopă, la multe mile de sat. Erau bucuroși că aveau carne pentru tribul lor, aliment greu de ob­ținut. I-am luat cu mine și, în timp ce ne îndreptam că­tre tabără, cu Land Rover-ul încărcat, i-am între­bat, văzându-i atât de fericiți, cum vor reacționa cei de acasă la aflarea succesului lor. «Dar știu deja», a răspuns interpretul, «noi, oamenii din deșert, avem o sârmă (de telegraf ) aici», și a arătat către piept. În­tr-adevăr, când am ajuns, i-am găsit pe cei din sat cân­­tând și dansând în cinstea victoriei vânăto­ri­lor...".
Aceasta este relatarea care l-a făcut pe biologul Rupert Sheldrake, la acea vreme student la Cambridge, să se gândească serios la existența telepatiei, și nu cu dispreț, așa cum făcuse până atunci. Povestea lui Laurens van der Post i-a creat, neașteptat, încredere, i-a focalizat atenția, și nu peste mult timp, a fost foarte interesat când unul dintre profesorii lui i-a vorbit despre un pacient ciudat al unui prieten of­talmolog. Acesta avea în tratament mai mulți copii cu dizabilități și diverse forme de retard mintal. Între ei, unul i-a atras atenția în mod special. Aproape orb, copilul putea citi perfect literele de pe planșă, dar numai dacă mama lui se uita în același timp la ele. Era clar vorba de telepatie, așa cum au indicat și tes­tele făcute ulterior. Sheldrake a realizat că această abilitate este naturală și în­născută, că se află printre moș­tenirile evoluției noastre, și că se poate dezvolta la un individ mai ales în condițiile în care are nevoie de ea pentru a su­pra­viețui, cum este cazul co­pi­i­lor cu dizabilități sau al popu­lațiilor considerate primitive. Și ani­malele comunică tele­patic. Oamenii și-au atrofiat acest al șaselea simț, pentru că au găsit alte metode care să le asi­gure su­praviețuirea, mijloa­ce­le ma­te­riale, asigurate de teh­­no­lo­gie. Au pierdut sau au câștigat?

Se naște azi un nou tip de telepatie?

E clar că telepatia de tipul "tocmai mă gândeam la tine și ai sunat", sau "ce coincidență că te văd aici, ieri am povestit cuiva de tine" pare banală și este atât de răspândită, încât nici nu o mai luăm în seamă, confun­dân­du-se cu simpla ten­dință a minții umane de a crea legături între lu­cruri și întâmplări. În ultima vreme, însă (oare de ce?), apar tot mai des cazuri de te­lepatie totală (numită "hard"), atât printre oa­menii perfect sănă­toși mintal, cât și în zone civilizate hiper-ur­banizate. Pe unii dintre ei îi întâlnim în viața noastră de zi cu zi. Cei conștienți de abilitățile lor "paranormale" fac tot posibilul să rămână ano­nimi, și nu este greu de în­țeles de ce. În pofida valului de întâmplări miracu­loa­se, trâmbițate în mass-media, și în ciuda mediu­mu­rilor care-și promovează talen­tele în cadrul celor mai de succes afaceri posibile, ei sunt o realitate. Însă nu au spațiul și înțelegerea necesară pentru a-și face cunoscut "secretul". Din când în când, un caz de copil autist savant, ca cel pe care îl prezentăm în con­tinuare, face furori în presă, după care se scu­fundă în anonimat sau devine doar un personaj ex­ploatat de circul internautic. "Cazul Nandana" a fost popularizat anul trecut de cel mai citit ziar de limba engleză din Dubai, și cercetătorii îl plasează "dincolo de orice îndoială posibilă".

Cazul Nandana

Nandana Un­ni­krishnan este o fetiță indiană de 10 ani, care su­feră de au­tism, diag­nos­ticat pe când avea un an și jumătate. În ciu­da tuturor di­­fi­cul­tăților de co­­mu­nicare, a­ceas­tă de­re­glare psihică (au­tis­mul) aduce de mul­te ori cu sine ca­pa­cități mintale ex­traor­di­na­re (de cal­cul sau me­mo­riza­re), dar ni­cio­da­tă ma­­nifestate atât de "miraculos" ca în ca­zul Nan­da­nei, ca­re este o te­le­pată de­săvârșită a minții mamei ei. La un moment dat, pă­rin­ții Nandanei au ob­­ser­vat "coin­ci­dențe prea mari" între re­acțiile fetei și gân­du­rile mamei.
"Mă simțeam de-a dreptul ciudat când venea la mine și-mi cerea exact mâncarea pe care mă gân­deam să o prepar", relatează mama ei. "La fel, dacă eu și soțul meu decideam să o luăm undeva în oraș, în­cepea să se pregătească fără să-i fi spus încă. Și tot așa."
Sandhya Unnikrishnan nu este o mamă obișnuită a unui copil cu nevoi speciale. După ce s-a obișnuit cu ideea că Nandana are o problemă pe viață, a făcut niște cursuri de susținere și dezvoltare a persoanelor cu autism, la Universitatea din Bangalore, și a de­ve­nit însoțitorul calificat al fiicei ei.
"La început, era foarte dificil să o învăț concepte. Mi-a luat o lună să o fac să priceapă că o «ceașcă» este o ceașcă. La fel, nu putea gândi abstract și nu putea socoti. La scurt timp însă, totul a început să pa­ră mult mai ușor. La aritmetică se descurca chiar ne­maipomenit. Am fost uluită și am devenit mai atentă, când am început să realizez că rezolva pro­blemele doar dacă le rezolvam și eu în gând, dacă aveam soluția în minte și mă gândeam la ea. Găsea răspunsurile în mintea mea și nu într-a ei! Abia atunci am pus lucrurile cap la cap și am văzut despre ce era cu adevărat vorba. Aveam un copil telepat!"
Totuși, părinții Nandanei nu știau cum ar putea dovedi lumii capacitățile fetiței lor. Deși făcuse te­rapie cu un logoped, Nandana avea mari dificultăți de pronunție, de conceptualizare, de a-și focaliza aten­ția. Orice observator străin ar fi fost în impo­si­bilitatea să conchidă dacă fata captează ori nu gân­du­rile mamei ei. Pentru a depăși această dificultate, Sandhya i-a oferit fetei sale o tastatură pe care să bată răspunsurile, așa cum le vedea pe ecranul comun al minților lor, și s-a oferit să facă publică dovada abilităților copilului ei, prezentând cazul redacției ziarului Khaleej Times.
Articolul a atras la scurt timp atenția echipei dr. Darold A. Treffert, psihiatru specializat în studierea copiilor cu capacități speciale, care și-a și câștigat reputația de "naș al autiștilor savanți" (el a consiliat scenariștii cunoscutului film "Rain Man", cu Dustin Hoffman în rolul unui autist de geniu). Treffert este un adept al metodei științifice, un "sceptic", și de aceea concluzia lui a fost de-a dreptul șocantă - cazul este "foarte convingător". Ce teste a întreprins Treffert pentru a ajunge la o asemenea concluzie?
În unul dintre ele, Nandana și mama ei au fost plasate în încăperi diferite, și Sandhyei i s-au dat șase cifre pe care să le privească atent. Nandana a fost rugată să tasteze numerele la care se gândește mama ei. Când aceasta a început să le bată pe rând, fără greșeală, până la ultimul, asistenții dr. Treffert au fost peste măsură de uimiți. După ce s-au sfătuit, șocați, despre ce ar trebui să întreprindă mai departe, au rugat-o pe Sandhya să citească în gând și câteva versuri... La semnal, fata a tastat fără probleme și versurile! Treffert a fost cu totul bulversat și a cerut părinților Nandanei să accepte ca fata lor să suporte și alte teste, mărturisindu-i, în particular, că este pri­mul caz de telepatie "dincolo de dubii" pe care l-a întâlnit, în 40 de ani de cercetări.
Apare, obligatoriu, o întrebare: e posibil ca ast­fel de abilități să fie mult mai răspândite, sau însu­șirile telepatice ale Nandanei se explică prin faptul că este autistă? Transcriem mai jos două dintre co­mentariile uluitoare, făcute pe marginea feno­menului telepatic, pe un site canadian specializat în prezen­tarea și discutarea fenomenelor paranormale. Vă invităm să trageți singuri concluziile!

Cazul Frederica Bimble

"Îmi amintesc cum în copilărie «citeam» mințile celorlalți și cum eram luată peste picior de adulți. Nici copiii nu mă luau în serios. Îmi amintesc mai ales de o împrejurare foarte ciudată. Eram la biblio­teca școlii și nu mă puteam concentra la citit, pentru că auzeam în mintea mea gândurile băiatului care stătea față în față cu mine la masă. La vremea aia, cre­deam că toată lumea aude ce gândesc ceilalți. Când i-am spus bibliotecarei că nu pot citi și care este motivul, a râs de n-a mai putut. Știu că există o explicație rațională pentru tot ceea ce există, și e bine să o căutăm, dar nu-i înțeleg nici pe scepticii care au nevoie de dovezi concrete pentru chestiuni de genul ăsta, pentru că ele nu ar avea nicio re­levanță pentru cei «normali». Să mă explic. Doar pentru că majoritatea oamenilor se încred în sim­țurile lor și numai în acestea nu înseamnă că unii dintre noi nu au și alte modalități, ieșite din comun, de a primi și descifra informații, pe care majoritatea le eludează. Acceptăm, de regulă, că cineva poate fi orb, dar niciodată că noi înșine ne-am putea afla într-o stare asemănătoare orbirii. Ăsta este motivul principal pentru care majoritatea celor ca mine învață să nu se manifeste și să fie discreți. Eu mi-am pierdut acest simț, sau în orice caz, nu mai sunt conștientă de el. Mai văd culori în jurul ma­te­riilor organice, am o vedere de 20/10 (de la 20 de metri, văd ca o persoană cu vedere perfectă, de la 10 m, adică văd mai mult decât perfect), aud într-un spec­tru mai larg de sunete, comparabil cu cel al câi­nilor. Dacă n-aș fi fost înconjurată de oameni ignoranți, suficienți lor înșiși, cu inteligențe comune și super­sti­țioși, cine știe cum mi-aș fi dezvoltat aceste abi­lități... Pentru că toată viața mi-am dorit să fiu o per­soană cât se poate de co­mună, pe placul celor­lalți, am ajuns să fiu așa... Și credeți-mă, ultimul lu­cru pe care mi-l doresc es­te să aduc dovezi palpa­bile în sprijinul capacită­ților me­le."

Cazul Ryan Scott McFaden

Iată ce le răspunde Ryan Scott McFadden, în aprilie anul acesta, Fre­de­ricăi și celorlalți comen­tatori, pe același site.
"Ceea ce expe­ri­men­tezi tu este cât se poate de real! Noi și ceilalți ca noi (crede-mă, nu suntem pu­țini) suntem cumva, inex­plicabil pentru nivelul de azi al cunoașterii, capa­bili să "auzim" ceea ce gân­desc cei din jurul nos­tru. Nu suntem schizoizi, deși, este adevărat, auzim «voci» care nu-și au originea în mintea noastră. (...) Asta îi poate speria pe oameni de moarte, dar nu funcționează chiar așa de invaziv. Dacă cineva trece pe lângă mine și se gândește ce să mănânce la cină, nu îl "aud", dar dacă se gândește la mine, îi percep gândul cu claritate. Aco­lo unde se concentrează energia, acolo este și re­cep­ționată. Nu dispare la jumătate de drum. Sunt conștient de circa un an de ceea ce mi se întâmplă, dar privind înapoi la viața mea, consider că am avut dintotdeauna acest dar. Sau, poate, mai mult un blestem decât un dar, pentru că știi ce gânduri gro­zave ascund cei de lângă tine sau pentru că oamenii se simt agresați, dacă știi ce le trece prin cap. Vă rog să înțelegeți că nu avem probleme psihice și că nu suntem nici persoane rele sau periculoase. Aș putea, totuși, să pun în mintea cuiva un gând și să-l fac să creadă că-i aparține. Pot fi, de exemplu, în autobuz, în spatele unei fete. Dacă mă concentrez, pot să o fac să se întoarcă într-o parte sau alta, să privească pe fereastră sau să se întoarcă spre mine. Când oamenii sunt relaxați și se mișcă în voie, este ușor de pătruns în mintea lor. Coincidențe? Ar putea fi, dar dacă ți se întâmplă mereu și mereu, este greu să negi că mințile noastre pot comunica una cu alta. În general, se întâmplă între oamenii le­gați sufletește sau care-și petrec mult timp împreună, dar poți să «iei legătura» și cu un străin, a cărui ener­gie nu-ți este familiară. Nu suntem dușmanii nimă­nui, nu suntem nici îngeri sau demoni. Suntem, de cele mai multe ori, doar spe­riați de ce ni se întâmplă, sun­tem ființe vulnerabile, care încearcă să trăiască normal, în ciuda faptului că ura și dușmănia oa­me­nilor unul pentru altul este, pentru noi, mediul con­cret în care respirăm, un iad, aș putea spune. Nu sun­tem periculoși, ba, mai mult, pricepem mai bine ca ori­care alții cât de im­por­tantă este înțele­ge­rea și com­pa­siu­nea".

O ipoteză care concediază, pentru o vreme, știința

Mulți dintre adepții de azi ai fenomenelor tele­pa­tice fac parte dintre cei obișnuiți să abordeze cri­tic fenomenele su­biec­tive, și nu dintre susțină­torii convinși ai unor fe­nomene nedovedite sau pur fictive. Cu atât mai interesantă este "re­be­liu­nea" lor. Rupert Shel­drake se întreabă dacă nu cum­va stadiul cunoașterii de azi, de care suntem atât de mândri, este de fapt unul mai degrabă precar și in­cipient, care ar fi tre­buit depășit de mult. "Aș vrea să amintesc argu­mentul filosofului David Hume îm­po­triva miraco­lelor, care spune că pretențiile extraor­dinare au ne­voie de dovezi extraordinare. Cu el ne biciuiesc scep­ticii de azi. Foarte bine! Dar mira­co­lele se întâmplă rar, că de aceea le numim «mira­cole», atât de rar, încât cineva mai degrabă ar minți vorbind despre ele, decât ar spune adevărul. Ele sfi­dează orice ex­pe­riență comună a umanității. Feno­mene precum te­lepatia nu sunt nici pe departe atât de rare! Așa­dar, nu cred că avem nevoie de dovezi extraordinare pentru fenomene care au loc zi de zi, în viețile unui număr imens de oameni. Ar trebui să luăm și noi, oamenii de știință, fenomenul în seamă. Iar în ce privește modalitatea exactă în care ope­rea­ză aceste fenomene, cred că mai avem mulți, foarte mulți ani înainte până să o înțelegem, și primul pas trebuie să-l facă oamenii de știință, să accepte că ele pot exista și că mințile noastre sunt interconectate într-un mod de neînțeles și de nedetectat încă."