Bancul cu trenul

Între preoţii ortodocşi circulă o glumă: în România, satele se împart în trei categorii - sate în care opreşte trenul, sate prin care trece trenul şi sate în care s-a auzit de tren.

Astăzi, poanta e depăşită. În multe sate din România, "cel mult trece trenul". De oprit, nici vorbă, pentru că nu mai avem trenuri.
De ani de zile merg prin satele noastre, căutând subiecte de reportaj. Şi tot de ani de zile mi se întâmplă să iau în ma­şină săteni care fac autostopul, pentru a ajunge la oraş sau pentru a se întoarce acasă. De toate vârstele şi condiţiile sociale, ei nu merg acolo pentru a se plimba, ci pentru a lucra sau pentru a-şi cumpăra ceea ce nu găsesc în sat. Situaţia e generali­zată în întreaga ţară şi nu depinde foarte mult de distanţa până la oraş. În ultimul timp, autostopiştii s-au înmulţit şi au îmbătrânit. Şi-mi povestesc un fapt greu de înţeles pentru mileniul trei - satul lor, în care s-au născut şi au crescut, nu mai are niciun mijloc de transport public care să-l lege de alte sate sau de oraşe. "Ratele" lui Ceau­şescu, grele şi puturoase (dar ce necesare!), scuipând fum gros şi negru, au dispărut. Trenurile mizerabile, care ple­cau, totuşi, regulat dimineaţa şi seara, pentru a transporta navetişti, au fost anulate. Cei mai norocoşi au la dispoziţie cursele private ale unor "maxi-taxi", microbuzele acelea demente, care, din când în când, sar de pe şosele cu pasa­geri cu tot. Cei cu ghinion, şi aici intră grosul satelor mai mici, au la dispoziţie doar maşina personală, dacă o au, şi...medievala căruţă. Ambele sunt de nefolosit pentru a face naveta la oraş. Iar naveta nu e un lux! E obligatorie pentru familiile tinere care, pe lângă ceea ce cresc în bătătură, au nevoie stringentă şi de un venit pentru plata utilităţilor, impozitelor şi a educaţiei copiilor. Fără ei, fără tinerii care să rămână în sate, având la dispoziţie şi oraşele cu locuri de muncă, satele româneşti îmbătrânesc şi mor.
Recent, m-am întâlnit cu două cazuri concrete care m-au uluit. Tinerii din Letca, un sat teleormănean aflat la doar 40 de kilometri de Bucureşti, merg aproape trei ore ca să ajungă în Capitală, la serviciu. Se scoală dimineaţa la 4.30, ca să fie la lucru la 7.30. Nu au la dispoziţie nici tren, nici maxi-taxi, iar automobilul personal e prea scump. Aşa că fac un slalom printre mijloace de transport, o veritabilă odisee zilnică, doar ca să străpungă cumva bariera celor 40 de kilometri nesfârşiţi, care-i despart de un salariu modest. Ani de zile, singura lor soluţie era o cursă internă, a unui supermaket care asigura transportul propriilor angajaţi, pe lângă care se "lipeau", ilegal, şi alţi navetişti. Când super­marketul a desfiinţat cursa, oamenii au rămas de... căruţă.
Al doilea exemplu e un oraş al României - Giurgiu, care nu mai are tren direct spre Bucureşti, de când un pod s-a prăbuşit, în anul 2005. Şi prăbuşit a rămas, la fel ca toată infrastructura noastră.
Cum să fim o ţară, un popor, cum să prosperăm împre­ună, anulând diferenţele, când între un sat teleormănean şi Capitală, 40 de kilometri sunt o prăpastie de netrecut? In­frastructura publică e sistemul circulator al unei ţări. Dacă ea nu funcţionează, atunci ţara trage pe dreapta, şi în cele din urmă, încremeneşte în timp.