DANA GONŢ - "Când viaţa îmi va permite să mă mai domolesc, îmi doresc ca Oltenia să-mi devină acasă"

Găleata cu scursori

- Într-o lume scăpată complet din hamuri, în care bunul simţ e luat în copitele cailor, tu faci o emi­siune care pe mulţi îi lasă cu gura căscată: BON­TON, o pledoarie pentru bune maniere şi etichetă. Şi, din câte ştiu, ideea a fost a ta...

- Da, şi o dospeam în minte de multă vreme, însă mi-era tea­mă s-o scot la iveală şi nici nu ştiam unde aş fi putut s-o propun. Căci - iată! - chiar şi prima ta întrebare este de fapt "Ce-i cu emisiunea asta?!" - o mirare firească, dat fiind contextul televiziunilor din România. Unde să-şi facă loc un astfel de format, când la noi, dacă nu te dai în spec­tacol şi nu faci scandal, nu exişti pe TV?! S-a încetăţenit ideea complet greşită că rating înseamnă vulgari­tate şi poale în cap. Când am venit la Digi, am remarcat, însă, că se mergea pe o cu totul altă abor­dare, iar într-o zi, am fost între­ba­tă direct: "Ce emisiune ai vrea tu să faci? La ce emisiune te-ai uita tu la televizor? Fără să te gân­deşti la rating, la cos­turi etc. Care ar fi proiectul tău de su­flet?" Şi-atunci, deşi cu inima strânsă, am povestit la ce visam eu. Şi s-a făcut linişte! Am plecat acasă, convinsă că am eşuat. Însă, a doua zi, mi s-a spus: "E fantas­tică ideea! O s-o facem!". Sin­ceră să fiu, n-am avut curajul să cred, realmente, că propunerea mea avea să fie pusă în practică, decât peste încă vreo lună, când am văzut că intrăm "în produc­ţie". În ceea ce priveşte sursa de inspiraţie, cred că nu mai e ne­voie să detaliez: e suficient să priveşti în jur, ca să vezi cât de mult s-a degradat com­ponenta socială, comporta­men­tul public, relaţiile între oameni, în­tre vecini... Realitatea e "neagră", plină de incidente oribile: maşi­nile zgâriate, dacă sunt lăsate în faţa casei, locurile de parcare ocupate, stră­zile îngropate în gunoaie care se aruncă pe trotuar, veci­nul care ascultă manele pentru întreg cartierul sau care dimineaţa la 6 ori noaptea la 11, porneşte să-şi dărâme zidurile prin casă, limbajul străzii care i-ar face şi pe birjarii de altădată să ro­şească.

- Cum îţi alegi subiectele?

- Nu putem să ne cantonăm în subiecte exclusiv conservatoare, din sfera "dantelă şi levănţică", deşi ele sunt şi vor fi întotdeauna necesare. Suntem obligaţi să ţinem cont de noile mentalităţi publice, nu putem să ignorăm Facebook-ul, nu putem să ignorăm faptul că generaţia de azi are o altă perspectivă şi o altă abor­dare a vieţii cotidiene, faţă de moravurile părinţilor şi bunicilor. Aşa că, de la cum ţinem cuţitul şi furculiţa la masă, am ajuns la rapperul care cultivă flori în spa­tele blocului sau la manierele practicate on-line. De asemenea, spunem şi poveşti de viaţă, care pot deveni un model de atitudine umană pentru cei care le urmă­resc. De pildă, săptămâna trecută, am avut un reportaj despre o doamnă, Gabriela Bone, care a supravieţuit lagă­rului de la Auschwitz, s-a întors în ţară şi a în­fiinţat Teatrul de Păpuşi din Oradea. Un om care a trăit o asemenea dramă, care a văzut acele orori pe carenoi nu putem, realmente, nici măcar să ni le ima­ginăm, scăpând din braţele morţii, se dedică frumo­sului, se dedică bucuriei copiilor, ocrotirii inocenţei! Ce lecţie de viaţă şi ce exemplu minunat! Cea mai mare problemă o reprezintă însă invitaţii, subiecţii interviurilor care trebuie să fie modele, oa­menii de la care cu-adevărat să ai ce să-nveţi, doar că ei se feresc de televizor. În condiţiile în care tot ce este vulgar, urât şi de prost gust apare pe micul ecran cu o lejeritate incredibilă şi în cantităţi industriale, oame­nii de calitate se tem ca nu cumva, acceptând să apară şi ei acolo, să nu fie percepuţi ca făcând parte din aceeaşi găleată cu scursori. De cele mai multe ori, sunt ne­voită să duc muncă de lămurire, să explic că mai există, totuşi, o parte de public care îşi doreşte altceva şi că pentru ea meri­tă să faci pasul, să laşi teama la o parte şi să te expui, căci, în fond, nu te expui pe tine, ca persoană, ci expui un model pozitiv, care trebuie să proli­fereze. Există un citat din Lech Walesa, care-mi place foarte mult şi care, din păcate, e mai ade­vărat ca oricând: "De liberta­te pro­fită mai mult răul decât binele." Oa­menii cu caractere frumoa­se, oame­nii educaţi, oamenii cu manie­re ci­vili­zate trebuie să se adune unii cu alţii, căci altfel răul va învinge defi­ni­tiv.

- Vizezi un anume segment de vârstă cu emisiunea ta?

- Nu cred că valorile ţin de vâr­stă. Ştiu tineri care au aceleaşi valori ca ale unor oameni care pot să le fie părinţi. Deci eu nu doresc să mă adre­sez unui segment de vârstă, ci unui segment de public cu anume calităţi, unor oameni care nu suferă de boala inerţiei, care nu rămân blo­caţi pe TV înghiţind tot ceea ce se revarsă de-acolo, unor oameni care îşi doresc să se rafineze, să se ţină la curent cu ceea ce înseamnă cultură şi eleganţă socială, care vor să-şi cul­tive bunul gust, care respectă va­lo­rile tre­cutului, cărora le pasă de cei din jur şi care caută modele.

- Din păcate, audienţa, ratin­gul, atârnă ca sabia lui Damocles asu­pra tuturor producţiilor TV. Cât suc­ces are emisiunea ta, "Bon­ton"? Eşti presată de cifre?

- Evident că mi-aş dori să fiu "auzită" de toată Ro­mânia, mi-aş dori ca toată lumea să fie preocupată de aspectele astea nobile ale vieţii şi noi toţi să ne com­portăm ca nişte lorzi. Cu toate astea, mesajele pe care le primesc (e-mail-uri, tele­foane, ba chiar şi scrisori sau felicitări clasice, pe hârtie) şi cifrele oficiale îmi arată că audienţa emisiunii este cu mult peste cea la care m-am aştep­tat. Am crezut că "Bonton" va fi o emi­siune cu rating 0,0 şi, când colo, cifrele sunt, în mod constant, peste 2 (pe măsurătorile Digi24, nu cele compa­rative). Şi ceea ce mă bucură enorm este că publicul nostru s-a şi fidelizat. Adică, pe unde ar fi, că-s acasă sau în vacan­ţă, cei care au prins gustul acestei emisiuni, deschid televizorul şi o urmăresc. Or, asta e o realizare extra­ordinară, dacă te gândeşti câte oferte TV există în ziua de azi.

La şcoala celor 7 ani de acasă

- Tu de unde ai deprins ABC-ul bunelor maniere, Dana?

- Eu sunt născută şi crescută în Bucureşti şi provin dintr-o familie prin venele căreia n-a curs sânge albas­tru. Tata, acum pensionar, a lucrat la Întreprinderea de Avioane, fostul IAVB, actualul Romaero, iar mama a fost angajată la Loteria Română, într-o agenţie Loto. Însă amândoi au avut grijă să-mi "furnizeze" acei esenţiali şapte ani de-acasă, m-au învăţat ce înseamnă bunul simţ şi res­pectul. Restul, ceea ce numim "bune maniere", le-am deprins mai târziu, din lecturi şi din întâlniri cu oameni... speciali. Cred că acesta este ter­me­nul potrivit. În plus, am avut parte de multe vacanţe petrecute la ţară, în Oltenia, la bunica dinspre tată, ceea ce nu doar că m-a expus unor exemple autentice de bună cuviinţă şi înţelepciune tradiţională, ţărăneas­că, dar mi-a imprimat şi un drag nespus de tradiţii şi de rural, în general. Am avut chiar şi în "Bonton" mai multe materiale prin care am încercat să explic că identitatea noastră, ca popor, este dată de tradiţii şi de cadrul rural şi că, dacă uităm acest adevăr, ne evapo­răm ca etnie. Şi revenind la Oltenia, să ştii că pledoa­ria mea nu se întemeiază pe o impresie copilă­rească, pe fericirea alergatului prin păduri sau prin livezile din zonă. Şi azi sunt la fel de fascinată de acel petic de ţară, îl găsesc la fel de bogat în frumuseţe, aproape magic, aş îndrăzni să spun. Iar visul meu, pentru atunci când viaţa îmi va îngădui să mă mai domolesc, este să mă retrag acolo. Îmi doresc ca Oltenia să-mi devină, pe deplin, acasă.

- Spuneai că in­gre­dientul obligatoriu al emisiu­nii, ca şi al educaţiei tale tale sunt "oamenii spe­ciali". Poţi să-mi dai un exemplu?

- Vezi, eu am ajuns la jurnalismul de televiziune fiindcă-mi doream foarte mult să fac... radio! Sună com­­plet anapoda, nu-i aşa? Dar asta este realitatea. În adolescenţă, odată cu apariţia primelor radiouri pri­vate, am căpătat pasiunea asta. O pasiune care era, însă, secretă. Mama nu mă lăsa să ascult radio după pofta inimii, pentru că "Trebuie să înveţi!". Dar fata­litatea s-a produs: în urma unui concurs de la un post privat, am câştigat un radio micuţ, portabil, cu căşti. Aşa că seara, după ce-mi terminam lecţiile, mă băgam în pat cu căştile în urechi, ascunsă sub plapumă şi mă desfătam. Dar ceva mai târziu, când tocmai împlini­sem 16 ani, am aflat că se dădea un concurs pentru redactori la TV Sigma. Şi ce mi-am spus: să merg la concursul ăsta, ca să mă lămuresc "ce şi cum" şi astfel să fiu pregătită pentru un viitor concurs de redactori în radio. Zis şi făcut: am chiulit de la ora de fizică, m-am prezentat la concurs, am parcurs ambele probe - una scri­să şi una video - şi-am plecat acasă. După vreo săp­tămână, când am venit de la şcoală, mama m-a anun­ţat: "Vezi că au sunat de la... cred că TV Sigma, şi-au zis c-ai câştigat concursul." În secunda aia, am început să ţopăi de bucurie şi mama m-a întrebat: "Ce-ai câştigat, mamă? Un televizor?" (râde) Când a aflat că nu câştigasem un televizor, ci un loc de mun­că, s-a făcut foc şi pară, pe acelaşi principiu: "Tu trebuie să-ţi termini liceul, să intri la facultate! Nici nu se pune problema!" Până laurmă, am dat-o pe braz­dă, convingând-o că era doar o slujbă de vară. Mă gândeam că până în toamnă o conving definitiv. Ceea ce s-a şi întâmplat. În orice caz, aşa l-am cunoscut pe profesorul Constantin Şerbu, care era directorul TV Sigma. Pentru că eu eram atât de mică, dânsul s-a simţit obligat să-şi asume o poziţie aproape paternă în relaţia cu mine: mă monitoriza constant, şi nu doar din punct de vedere profe­sional. Îi dato­rez enorm. Era o enciclo­pedie ambu­lantă, nu doar strict de televiziune, ci şi de viaţă, în general. Când domnul profesor a mu­rit, am suferit un şoc. Ştiam că era un om în vârstă, dar, cumva, în sufletul meu, îmi în­chipuiam că un ase­menea spirit e imposibil să moa­ră. Pierderea aceas­ta am resimţit-o acut şi mi-a fost foarte dificil s-o depă­şesc. A fost marele meu model profesional şi civic.

- TV Sigma a fost un început de bun augur. As­tăzi eşti licenţiată în jurnalism, dar ai şi o specia­li­zare la Paris, la CIFAP, cel mai im­portant centru de for­mare a profesioniştilor în audiovizual, din Fran­ţa. Parisul te-a învăţat şi el despre maniere şi bun gust?

- Sigur că da! Cu atât mai mult cu cât - gândeşte-te! - bursa la CIFAP am câştigat-o în 1998, iar aceea a fost prima mea ieşire din România. A fost un adevă­rat şoc cultural pentru copila de optsprezece ani care eram! De pildă, la puţin timp după ce-am ajuns acolo, am vrut să dau un telefon dintr-o cabină publică, de pe stradă, şi - recunosc - n-am ştiut cum să deschid uşa. (râde) În România, uşile se deschideau clasic, fie îm­pingând, fie trăgând. Acolo era un alt sistem, care mie mi s-a părut de domeniul SF! Dar, depăşind uşa cabinei de telefon, cel mai impor­tant a fost că am des­co­perit cum e când oame­nii nu ţipă şi nu se îm­brân­­cesc pe stra­dă (şi societatea româ­nească de atunci, din 1998, nu era atât de per­vertită de mitocănie ca azi) am descoperit ce în­seamnă "loisir-ul pari­zian", ce înseam­nă ma­rea cultură, muzeele de acolo, ce în­seamnă nişte vitrine de­corate cu simţ estetic... Până şi felul în care se ţineau cursurile la şcoală era atât de di­ferit! Inter­ac­ţiunea dintre profesori şi cursanţi era altfel! Pro­fesional, pen­tru mi­ne, CIFAP-ul a fost o mi­nă de aur - a­veam diver­se module de studiu, pe diverse teme, însă spe­cializarea mi-am făcut-o pe prezentarea jurna­lului de ştiri. Când m-am în­tors de-acolo, eram un cu totul alt om. Şi la nivel personal şi, mai ales, profe­sional. La revenirea în Bucureşti, colegii de la Sigma şi chiar şi telespectatorii mi-au tot spus multă vreme: "Parcă nu mai eşti tu!" (râde)

Florile mamei

- Pentru că ne-am întors cu povestea în Bucu­reşti, oraşul tuturor posibilităţilor, dar şi al capca­nelor, aş vrea să-mi spui cum te aperi de partea lui urâtă şi agresivă, de mitocănie, de vulgaritate, de incultură... Cum te speli de această ticăloasă funin­gine?

- Mă retrag în carapace. O tehnică pe care am dobândit-o relativ de curând. În urmă cu aproximativ trei ani, am trecut printr-o perioadă cruntă: m-am des­părţit de bărbatul cu care am avut o lungă şi super­bă relaţie de dragoste şi apoi, după vreun an, am pier­dut-o pe mama. În plus, tatăl meu a decis ca, în urma dispariţiei mamei, să se retragă la ţară, în Oltenia. Aşa se face că eu m-am trezit, poate pentru prima dată în viaţă, aproape singură - nu-mi mai rămăsese aici de­cât sora mea, care însă are familia ei şi nu locuim împreună. Eram complet debusolată: nu ştiam ce e aia să fii singur, mi se pă­rea că nu te poţi bucura de nimic pe lumea asta, că to­tul e în zadar. Norocul meu a fost că mi-am adunat des­tulă forţă şi destul cu­raj, ca să nu mă las sufo­cată de această perspectivă tenebroasă. Am luptat cu mine şi, încet-încet, am realizat că a fi singur nu e un capăt de ţară, că uneori poate să fie chiar savuros, că abia atunci când desco­peri solitudinea, te desco­peri şi pe tine cu-adevărat şi că e mult mai sănă­tos, atât pentru tine, cât şi pen­tru cei din jur, să-ţi înte­meiezi fericirea pe funda­ţia propriului univers şi nu pe universurile altor per­soane. A nu se înţelege că eu pledez acum pentru sin­gurătate, pentru abolirea rela­ţiilor de dragoste sau de orice altă natură. Spun doar că e bine să-ţi acorzi momente de "tu cu tine", căci aşa ai po­sibilitatea să te reconectezi la propriul eu, şi că singurătatea nu e un Bau-Bau, că nu e ne­voie să fa­cem compro­misuri severe, de genul "Stau cu omul ăsta chiar dacă nu mă simt bine alături de el, chiar dacă noi nu prea avem lucruri în co­mun etc., dar măcar nu sunt singur(ă)." Mi-am dat sea­ma că nouă, oamenilor, a ajuns să ne fie pur şi simplu frică să ne mai ascultăm gândurile. Cău­tăm mereu să ne ocupăm timpul şi mintea cu ceva. Ai observat că până şi-n metrou sau în tramvai, oamenii navighează pe Internet de pe telefon, stau pe Face­book...? Fac orice altceva numai să nu rămână faţă în faţă cu ei. Le e frică de sine. Ei, eu mi-am instituit aproape un pro­gram de ascultare a propriei voci inte­rioare. Chiar şi în concediu îmi acord întotdeauna mă­car câteva zile în care plec undeva singură - câteva zile în care mă as­cult, mă analizez, mă cert, mă împac eu cu mine, mă mai repar pe ici-pe colo... Iar dacă nu am vreme să ies din oraş, mă închid în casă: citesc, ascult muzi­că, uneori gătesc şi-mi îngrijesc florile de pe balcon. Flo­rile acestea sunt o moştenire de la mama. Ea era topită după ele şi le bibilea mai ceva ca pe un copil, iar eu tot timpul o luam peste picior din acest motiv. După moartea ei, am zis că trebuie totuşi să le îngri­jesc. Pentru ea! Şi - uite! - probabil că s-a produs un transfer afectiv, că acum am ajuns la fel de pătimaşă ca mama. Poate chiar am întrecut-o, fiindcă, între timp, am mărit considerabil "colecţia". (râde)

- Tu şi "Bonton"-ul veţi avea vacanţă în această vară?

- Da, "Bonton"-ul are vacanţă o lună de zile, în august. În acea perioadă vor fi difuzate "best of"-uri. Eu însă nu voi avea de­cât două săp­tă­mâni li­bere, fiind­că apoi tre­buie să încep să pregă­tesc noul sezon. Cu atât mai mult, le aştept cu mare nerăbdare: o să mă duc la ţară, să mai stau şi cu motanul meu, pe care l-am mu­tat acolo, cu tata, pen­tru că, fără îndoială, la ţară are parte de o viaţă mult mai plă­cută decât aceea de aici, dintr-un apartament din Bucu­reşti.

- Ultima întreba­re, Dana, dar probabil cea mai importantă: crezi sincer că socie­tatea ro­mâ­nească mai poate să se facă bine, să scape de boala mi­tocă­niei, a vul­garităţii şi a kitsch-ului? Crezi că se mai poate reveni la "bon­ton"-ul Mi­cu­lui Paris de odi­nioa­ră?

- Sincer, nu ştiu dacă mai cred, dar încă mai sper. Sunt con­ştientă că eforturile mele şi cele ale oa­me­nilor similari mie au ajuns aproape donquijoteşti, dar asta nu tre­buie să ne oprească. E nevoie să rămână măcar o encla­vă care să păstreze a­ces­te valori şi bune obi­ce­iuri. Poate, la un moment dat, societatea o să se trezeas­că şi-o să aibă nevoie de o sursă de unde să reînveţe. Şi în vremea comunismu­lui, multe persoane au supravieţuit exclu­siv datorită culturii. Ăsta a fost refugiul şi sprijinul lor. Azi, vorbim despre bonton în sensul pro­priu al termenului şi nu referindu-ne la emisiu­nea mea, tot ca despre o formă de supravie­ţuire. Şi-apoi, ştii cum se spune în creştinism, că dacă mai există un singur om în cetate care încă se mai roagă, cetatea poate fi totuşisalvată? Aşa zic şi eu: dacă mai există măcar un singur om care să considere că are nevoie de aceste informaţii păs­trate în enclava bon­ton-ului, atunci orice efort merită. Şi oameni din aceştia încă mai sunt. Îţi dau doar un exemplu, cel care-mi vine primul în minte: anul trecut, când am plecat de la Palatul Re­gal, de la ziua Regelui, aveam picioarele praf. Fuse­sem încălţată în nişte pantofi noi, care se "răzbu­na­seră" crunt pe mine. Maşina mea era parcată la destul de mare depărtare şi, gemând în surdină, am pornit şontâc-şontâc într-acolo. Pe drum, pe lângă mine a trecut o fată de 16-18 ani, pe role. Ei bine, fata m-a depăşit, dar, în scurt timp, s-a întors, m-a oprit şi mi-a oferit un plasture. Gestul ei m-a im­presionat profund: nu-i solicitasem ajutorul, dar, din proprie iniţiativă, văzând cum mă chinuiam, a făcut cale-ntoarsă şi mi-a dat acel plasture. Pentru oameni ca ea eu cred că me­ri­tă şi trebuie să luptăm până-n ultima secundă!