- Într-o lume scăpată complet din hamuri, în care bunul simț e luat în copitele cailor, tu faci o emisiune care pe mulți îi lasă cu gura căscată: BONTON, o pledoarie pentru bune maniere și etichetă. Și, din câte știu, ideea a fost a ta...
- Da, și o dospeam în minte de multă vreme, însă mi-era teamă s-o scot la iveală și nici nu știam unde aș fi putut s-o propun. Căci - iată! - chiar și prima ta întrebare este de fapt "Ce-i cu emisiunea asta?!" - o mirare firească, dat fiind contextul televiziunilor din România. Unde să-și facă loc un astfel de format, când la noi, dacă nu te dai în spectacol și nu faci scandal, nu exiști pe TV?! S-a încetățenit ideea complet greșită că rating înseamnă vulgaritate și poale în cap. Când am venit la Digi, am remarcat, însă, că se mergea pe o cu totul altă abordare, iar într-o zi, am fost întrebată direct: "Ce emisiune ai vrea tu să faci? La ce emisiune te-ai uita tu la televizor? Fără să te gândești la rating, la costuri etc. Care ar fi proiectul tău de suflet?" Și-atunci, deși cu inima strânsă, am povestit la ce visam eu. Și s-a făcut liniște! Am plecat acasă, convinsă că am eșuat. Însă, a doua zi, mi s-a spus: "E fantastică ideea! O s-o facem!". Sinceră să fiu, n-am avut curajul să cred, realmente, că propunerea mea avea să fie pusă în practică, decât peste încă vreo lună, când am văzut că intrăm "în producție". În ceea ce privește sursa de inspirație, cred că nu mai e nevoie să detaliez: e suficient să privești în jur, ca să vezi cât de mult s-a degradat componenta socială, comportamentul public, relațiile între oameni, între vecini... Realitatea e "neagră", plină de incidente oribile: mașinile zgâriate, dacă sunt lăsate în fața casei, locurile de parcare ocupate, străzile îngropate în gunoaie care se aruncă pe trotuar, vecinul care ascultă manele pentru întreg cartierul sau care dimineața la 6 ori noaptea la 11, pornește să-și dărâme zidurile prin casă, limbajul străzii care i-ar face și pe birjarii de altădată să roșească.
- Cum îți alegi subiectele?
- Nu putem să ne cantonăm în subiecte exclusiv conservatoare, din sfera "dantelă și levănțică", deși ele sunt și vor fi întotdeauna necesare. Suntem obligați să ținem cont de noile mentalități publice, nu putem să ignorăm Facebook-ul, nu putem să ignorăm faptul că generația de azi are o altă perspectivă și o altă abordare a vieții cotidiene, față de moravurile părinților și bunicilor. Așa că, de la cum ținem cuțitul și furculița la masă, am ajuns la rapperul care cultivă flori în spatele blocului sau la manierele practicate on-line. De asemenea, spunem și povești de viață, care pot deveni un model de atitudine umană pentru cei care le urmăresc. De pildă, săptămâna trecută, am avut un reportaj despre o doamnă, Gabriela Bone, care a supraviețuit lagărului de la Auschwitz, s-a întors în țară și a înființat Teatrul de Păpuși din Oradea. Un om care a trăit o asemenea dramă, care a văzut acele orori pe care noi nu putem, realmente, nici măcar să ni le imaginăm, scăpând din brațele morții, se dedică frumosului, se dedică bucuriei copiilor, ocrotirii inocenței! Ce lecție de viață și ce exemplu minunat! Cea mai mare problemă o reprezintă însă invitații, subiecții interviurilor care trebuie să fie modele, oamenii de la care cu-adevărat să ai ce să-nveți, doar că ei se feresc de televizor. În condițiile în care tot ce este vulgar, urât și de prost gust apare pe micul ecran cu o lejeritate incredibilă și în cantități industriale, oamenii de calitate se tem ca nu cumva, acceptând să apară și ei acolo, să nu fie percepuți ca făcând parte din aceeași găleată cu scursori. De cele mai multe ori, sunt nevoită să duc muncă de lămurire, să explic că mai există, totuși, o parte de public care își dorește altceva și că pentru ea merită să faci pasul, să lași teama la o parte și să te expui, căci, în fond, nu te expui pe tine, ca persoană, ci expui un model pozitiv, care trebuie să prolifereze. Există un citat din Lech Walesa, care-mi place foarte mult și care, din păcate, e mai adevărat ca oricând: "De libertate profită mai mult răul decât binele." Oamenii cu caractere frumoase, oamenii educați, oamenii cu maniere civilizate trebuie să se adune unii cu alții, căci altfel răul va învinge definitiv.
- Vizezi un anume segment de vârstă cu emisiunea ta?
- Nu cred că valorile țin de vârstă. Știu tineri care au aceleași valori ca ale unor oameni care pot să le fie părinți. Deci eu nu doresc să mă adresez unui segment de vârstă, ci unui segment de public cu anume calități, unor oameni care nu suferă de boala inerției, care nu rămân blocați pe TV înghițind tot ceea ce se revarsă de-acolo, unor oameni care își doresc să se rafineze, să se țină la curent cu ceea ce înseamnă cultură și eleganță socială, care vor să-și cultive bunul gust, care respectă valorile trecutului, cărora le pasă de cei din jur și care caută modele.
- Din păcate, audiența, ratingul, atârnă ca sabia lui Damocles asupra tuturor producțiilor TV. Cât succes are emisiunea ta, "Bonton"? Ești presată de cifre?
- Evident că mi-aș dori să fiu "auzită" de toată România, mi-aș dori ca toată lumea să fie preocupată de aspectele astea nobile ale vieții și noi toți să ne comportăm ca niște lorzi. Cu toate astea, mesajele pe care le primesc (e-mail-uri, telefoane, ba chiar și scrisori sau felicitări clasice, pe hârtie) și cifrele oficiale îmi arată că audiența emisiunii este cu mult peste cea la care m-am așteptat. Am crezut că "Bonton" va fi o emisiune cu rating 0,0 și, când colo, cifrele sunt, în mod constant, peste 2 (pe măsurătorile Digi24, nu cele comparative). Și ceea ce mă bucură enorm este că publicul nostru s-a și fidelizat. Adică, pe unde ar fi, că-s acasă sau în vacanță, cei care au prins gustul acestei emisiuni, deschid televizorul și o urmăresc. Or, asta e o realizare extraordinară, dacă te gândești câte oferte TV există în ziua de azi.
La școala celor 7 ani de acasă
- Tu de unde ai deprins ABC-ul bunelor maniere, Dana?
- Eu sunt născută și crescută în București și provin dintr-o familie prin venele căreia n-a curs sânge albastru. Tata, acum pensionar, a lucrat la Întreprinderea de Avioane, fostul IAVB, actualul Romaero, iar mama a fost angajată la Loteria Română, într-o agenție Loto. Însă amândoi au avut grijă să-mi "furnizeze" acei esențiali șapte ani de-acasă, m-au învățat ce înseamnă bunul simț și respectul. Restul, ceea ce numim "bune maniere", le-am deprins mai târziu, din lecturi și din întâlniri cu oameni... speciali. Cred că acesta este termenul potrivit. În plus, am avut parte de multe vacanțe petrecute la țară, în Oltenia, la bunica dinspre tată, ceea ce nu doar că m-a expus unor exemple autentice de bună cuviință și înțelepciune tradițională, țărănească, dar mi-a imprimat și un drag nespus de tradiții și de rural, în general. Am avut chiar și în "Bonton" mai multe materiale prin care am încercat să explic că identitatea noastră, ca popor, este dată de tradiții și de cadrul rural și că, dacă uităm acest adevăr, ne evaporăm ca etnie. Și revenind la Oltenia, să știi că pledoaria mea nu se întemeiază pe o impresie copilărească, pe fericirea alergatului prin păduri sau prin livezile din zonă. Și azi sunt la fel de fascinată de acel petic de țară, îl găsesc la fel de bogat în frumusețe, aproape magic, aș îndrăzni să spun. Iar visul meu, pentru atunci când viața îmi va îngădui să mă mai domolesc, este să mă retrag acolo. Îmi doresc ca Oltenia să-mi devină, pe deplin, acasă.
- Spuneai că ingredientul obligatoriu al emisiunii, ca și al educației tale tale sunt "oamenii speciali". Poți să-mi dai un exemplu?
- Vezi, eu am ajuns la jurnalismul de televiziune fiindcă-mi doream foarte mult să fac... radio! Sună complet anapoda, nu-i așa? Dar asta este realitatea. În adolescență, odată cu apariția primelor radiouri private, am căpătat pasiunea asta. O pasiune care era, însă, secretă. Mama nu mă lăsa să ascult radio după pofta inimii, pentru că "Trebuie să înveți!". Dar fatalitatea s-a produs: în urma unui concurs de la un post privat, am câștigat un radio micuț, portabil, cu căști. Așa că seara, după ce-mi terminam lecțiile, mă băgam în pat cu căștile în urechi, ascunsă sub plapumă și mă desfătam. Dar ceva mai târziu, când tocmai împlinisem 16 ani, am aflat că se dădea un concurs pentru redactori la TV Sigma. Și ce mi-am spus: să merg la concursul ăsta, ca să mă lămuresc "ce și cum" și astfel să fiu pregătită pentru un viitor concurs de redactori în radio. Zis și făcut: am chiulit de la ora de fizică, m-am prezentat la concurs, am parcurs ambele probe - una scrisă și una video - și-am plecat acasă. După vreo săptămână, când am venit de la școală, mama m-a anunțat: "Vezi că au sunat de la... cred că TV Sigma, și-au zis c-ai câștigat concursul." În secunda aia, am început să țopăi de bucurie și mama m-a întrebat: "Ce-ai câștigat, mamă? Un televizor?" (râde) Când a aflat că nu câștigasem un televizor, ci un loc de muncă, s-a făcut foc și pară, pe același principiu: "Tu trebuie să-ți termini liceul, să intri la facultate! Nici nu se pune problema!" Până la urmă, am dat-o pe brazdă, convingând-o că era doar o slujbă de vară. Mă gândeam că până în toamnă o conving definitiv. Ceea ce s-a și întâmplat. În orice caz, așa l-am cunoscut pe profesorul Constantin Șerbu, care era directorul TV Sigma. Pentru că eu eram atât de mică, dânsul s-a simțit obligat să-și asume o poziție aproape paternă în relația cu mine: mă monitoriza constant, și nu doar din punct de vedere profesional. Îi datorez enorm. Era o enciclopedie ambulantă, nu doar strict de televiziune, ci și de viață, în general. Când domnul profesor a murit, am suferit un șoc. Știam că era un om în vârstă, dar, cumva, în sufletul meu, îmi închipuiam că un asemenea spirit e imposibil să moară. Pierderea aceasta am resimțit-o acut și mi-a fost foarte dificil s-o depășesc. A fost marele meu model profesional și civic.
- TV Sigma a fost un început de bun augur. Astăzi ești licențiată în jurnalism, dar ai și o specializare la Paris, la CIFAP, cel mai important centru de formare a profesioniștilor în audiovizual, din Franța. Parisul te-a învățat și el despre maniere și bun gust?
- Sigur că da! Cu atât mai mult cu cât - gândește-te! - bursa la CIFAP am câștigat-o în 1998, iar aceea a fost prima mea ieșire din România. A fost un adevărat șoc cultural pentru copila de optsprezece ani care eram! De pildă, la puțin timp după ce-am ajuns acolo, am vrut să dau un telefon dintr-o cabină publică, de pe stradă, și - recunosc - n-am știut cum să deschid ușa. (râde) În România, ușile se deschideau clasic, fie împingând, fie trăgând. Acolo era un alt sistem, care mie mi s-a părut de domeniul SF! Dar, depășind ușa cabinei de telefon, cel mai important a fost că am descoperit cum e când oamenii nu țipă și nu se îmbrâncesc pe stradă (și societatea românească de atunci, din 1998, nu era atât de pervertită de mitocănie ca azi) am descoperit ce înseamnă "loisir-ul parizian", ce înseamnă marea cultură, muzeele de acolo, ce înseamnă niște vitrine decorate cu simț estetic... Până și felul în care se țineau cursurile la școală era atât de diferit! Interacțiunea dintre profesori și cursanți era altfel! Profesional, pentru mine, CIFAP-ul a fost o mină de aur - aveam diverse module de studiu, pe diverse teme, însă specializarea mi-am făcut-o pe prezentarea jurnalului de știri. Când m-am întors de-acolo, eram un cu totul alt om. Și la nivel personal și, mai ales, profesional. La revenirea în București, colegii de la Sigma și chiar și telespectatorii mi-au tot spus multă vreme: "Parcă nu mai ești tu!" (râde)
Florile mamei
- Pentru că ne-am întors cu povestea în București, orașul tuturor posibilităților, dar și al capcanelor, aș vrea să-mi spui cum te aperi de partea lui urâtă și agresivă, de mitocănie, de vulgaritate, de incultură... Cum te speli de această ticăloasă funingine?
- Mă retrag în carapace. O tehnică pe care am dobândit-o relativ de curând. În urmă cu aproximativ trei ani, am trecut printr-o perioadă cruntă: m-am despărțit de bărbatul cu care am avut o lungă și superbă relație de dragoste și apoi, după vreun an, am pierdut-o pe mama. În plus, tatăl meu a decis ca, în urma dispariției mamei, să se retragă la țară, în Oltenia. Așa se face că eu m-am trezit, poate pentru prima dată în viață, aproape singură - nu-mi mai rămăsese aici decât sora mea, care însă are familia ei și nu locuim împreună. Eram complet debusolată: nu știam ce e aia să fii singur, mi se părea că nu te poți bucura de nimic pe lumea asta, că totul e în zadar. Norocul meu a fost că mi-am adunat destulă forță și destul curaj, ca să nu mă las sufocată de această perspectivă tenebroasă. Am luptat cu mine și, încet-încet, am realizat că a fi singur nu e un capăt de țară, că uneori poate să fie chiar savuros, că abia atunci când descoperi solitudinea, te descoperi și pe tine cu-adevărat și că e mult mai sănătos, atât pentru tine, cât și pentru cei din jur, să-ți întemeiezi fericirea pe fundația propriului univers și nu pe universurile altor persoane. A nu se înțelege că eu pledez acum pentru singurătate, pentru abolirea relațiilor de dragoste sau de orice altă natură. Spun doar că e bine să-ți acorzi momente de "tu cu tine", căci așa ai posibilitatea să te reconectezi la propriul eu, și că singurătatea nu e un Bau-Bau, că nu e nevoie să facem compromisuri severe, de genul "Stau cu omul ăsta chiar dacă nu mă simt bine alături de el, chiar dacă noi nu prea avem lucruri în comun etc., dar măcar nu sunt singur(ă)." Mi-am dat seama că nouă, oamenilor, a ajuns să ne fie pur și simplu frică să ne mai ascultăm gândurile. Căutăm mereu să ne ocupăm timpul și mintea cu ceva. Ai observat că până și-n metrou sau în tramvai, oamenii navighează pe Internet de pe telefon, stau pe Facebook...? Fac orice altceva numai să nu rămână față în față cu ei. Le e frică de sine. Ei, eu mi-am instituit aproape un program de ascultare a propriei voci interioare. Chiar și în concediu îmi acord întotdeauna măcar câteva zile în care plec undeva singură - câteva zile în care mă ascult, mă analizez, mă cert, mă împac eu cu mine, mă mai repar pe ici-pe colo... Iar dacă nu am vreme să ies din oraș, mă închid în casă: citesc, ascult muzică, uneori gătesc și-mi îngrijesc florile de pe balcon. Florile acestea sunt o moștenire de la mama. Ea era topită după ele și le bibilea mai ceva ca pe un copil, iar eu tot timpul o luam peste picior din acest motiv. După moartea ei, am zis că trebuie totuși să le îngrijesc. Pentru ea! Și - uite! - probabil că s-a produs un transfer afectiv, că acum am ajuns la fel de pătimașă ca mama. Poate chiar am întrecut-o, fiindcă, între timp, am mărit considerabil "colecția". (râde)
- Tu și "Bonton"-ul veți avea vacanță în această vară?
- Da, "Bonton"-ul are vacanță o lună de zile, în august. În acea perioadă vor fi difuzate "best of"-uri. Eu însă nu voi avea decât două săptămâni libere, fiindcă apoi trebuie să încep să pregătesc noul sezon. Cu atât mai mult, le aștept cu mare nerăbdare: o să mă duc la țară, să mai stau și cu motanul meu, pe care l-am mutat acolo, cu tata, pentru că, fără îndoială, la țară are parte de o viață mult mai plăcută decât aceea de aici, dintr-un apartament din București.
- Ultima întrebare, Dana, dar probabil cea mai importantă: crezi sincer că societatea românească mai poate să se facă bine, să scape de boala mitocăniei, a vulgarității și a kitsch-ului? Crezi că se mai poate reveni la "bonton"-ul Micului Paris de odinioară?
- Sincer, nu știu dacă mai cred, dar încă mai sper. Sunt conștientă că eforturile mele și cele ale oamenilor similari mie au ajuns aproape donquijotești, dar asta nu trebuie să ne oprească. E nevoie să rămână măcar o enclavă care să păstreze aceste valori și bune obiceiuri. Poate, la un moment dat, societatea o să se trezească și-o să aibă nevoie de o sursă de unde să reînvețe. Și în vremea comunismului, multe persoane au supraviețuit exclusiv datorită culturii. Ăsta a fost refugiul și sprijinul lor. Azi, vorbim despre bonton în sensul propriu al termenului și nu referindu-ne la emisiunea mea, tot ca despre o formă de supraviețuire. Și-apoi, știi cum se spune în creștinism, că dacă mai există un singur om în cetate care încă se mai roagă, cetatea poate fi totuși salvată? Așa zic și eu: dacă mai există măcar un singur om care să considere că are nevoie de aceste informații păstrate în enclava bonton-ului, atunci orice efort merită. Și oameni din aceștia încă mai sunt. Îți dau doar un exemplu, cel care-mi vine primul în minte: anul trecut, când am plecat de la Palatul Regal, de la ziua Regelui, aveam picioarele praf. Fusesem încălțată în niște pantofi noi, care se "răzbunaseră" crunt pe mine. Mașina mea era parcată la destul de mare depărtare și, gemând în surdină, am pornit șontâc-șontâc într-acolo. Pe drum, pe lângă mine a trecut o fată de 16-18 ani, pe role. Ei bine, fata m-a depășit, dar, în scurt timp, s-a întors, m-a oprit și mi-a oferit un plasture. Gestul ei m-a impresionat profund: nu-i solicitasem ajutorul, dar, din proprie inițiativă, văzând cum mă chinuiam, a făcut cale-ntoarsă și mi-a dat acel plasture. Pentru oameni ca ea eu cred că merită și trebuie să luptăm până-n ultima secundă!