Vara e sezonul în care oamenii merg cel mai des în pădure, alungați de praful, de căldura insuportabilă și de gălăgia orașelor. Cu toate acestea, puțini privesc mai departe de locul în care-și fac grătarul sau de cel în care-și pun pătura. Nu e doar vina lor că nu văd mai mult. În acest anotimp, pădurea e mai bucuroasă să-și împartă umbra și parfumurile, decât secretele locuitorilor ei. Parcă dinadins, respectându-le intimitatea, trage cortine de frunze peste arbori și tufișuri, și paravane de ierburi înalte prin poieni. Pădurea pare mai tăcută vara, în comparație cu explozia de cântece din primăvară. E ca un părinte, prea îngrijorat de soarta copiilor săi, ca să-i mai ardă de cântec și voie bună. Dar e numai o aparență. Pădurea pare tăcută, în comparație cu gălăgia orașelor, sau tace când instrumentele de făcut gălăgie ale turiștilor urlă muzică de proastă calitate din difuzoare. Ce să mai spun de fumul lăsat de motoarele ATV-urilor, o prezență din ce în ce mai supărătoare în pădurile românești?...
Asta e casa mea!
Dar hai să vorbim despre pădure și locuitorii ei. Vara, concertele se țin dimineața, devreme. Prea e cald mai târziu, prea multă treabă au păsările cu adunatul hranei pentru cei mici, pentru a mai cânta în miezul zilei. Nici nu mai e așa de mare nevoie de cântece puternice, ca în primăvară. Teritoriile sunt bine știute și perechile sunt formate. Bineînțeles, asta nu înseamnă să nu-ți proclami proprietatea dimineața, devreme, și seara, prin cântece puternice, dar mai scurte decât cele din primăvară. Trebuie să se știe că teritoriul tău este ocupat, să nu le vină vreo idee de extindere vecinilor cu tendințe latifundiare. Privighetorile continuă să cânte și în timpul nopții. Știu, probabil, că un asemenea glas nu ți l-a dat Dumnezeu doar pentru tine, ci ca să-i încânte și pe locuitorii nocturni ai pădurilor.
Doctorii copacilor
Dar vara, păsările nu au grijă numai de puii lor, ci iau sub "aripa" lor și pădurea, pe care o ajută cât e ziua de lungă, curățând-o de musafirii ei nepoftiți. Puii păsărilor au nevoie de proteine pentru a crește, iar pădurea beneficiază enorm de pe urma flămânzeniei lor.
Mult huliții grauri, cunoscuți în special ca unii care strică cireșele și strugurii, sunt de fapt printre cele mai folositoare specii de pe la noi. În special cititorii preocupați de grădinărie vor fi încântați să afle că graurii le duc puilor, aproape 60 de coropișnițe pe zi, iar puii trebuie hrăniți la cuib aproape 20 de zile! Ce să mai vorbim de pițigoi! Niște cercetători germani, în urma unor observații îndelungate, au constatat, de pildă, că o singură pereche de pițigoi a adus puilor, în cele 18 zile cât i-au hrănit în cuib, 27.648 de omizi! Și vă amintesc că e vorba de o singură pereche, din cele peste două milioane ce cuibăresc în România. Faceți un calcul simplu: cam câte tone de insecticid ar fi fost necesare, pentru distrugerea a peste cincizeci și cinci de miliarde de omizi, și cât din aceste insecticide nu s-ar fi aflat mai apoi în aerul respirat și în apa băută de copiii noștri? Și alte specii, cum sunt silviile, pitulicile, măcăleandrii, codroșii, aușeii și chiar vrăbiile, ajută pădurea să-și mențină echilibrul.
Parcă Dumnezeu a creat câte o pasăre, care să aibă grijă de fiecare particică a unui copac. Astfel, ramurile groase sunt analizate atent de ciocănitoarea de stejar, cele mai subțiri sunt cercetate atent de pițigoi, silvii și aușei, cojoaica și țicleanul au grijă de scoarță, căutând atent în crăpături după insecte adulte, larve, nimfe și ouă. La baza arborelui, frunzarul mort este curățat de pănțăruș și măcăleandri, iar larvele gândacilor care se hrănesc cu lemn sunt scoase din trunchi, de ciocurile puternice ale ciocănitorilor mai mari.
Alături de lilieci, păsările creează scuturi de apărare în jurul arborilor. Muscarii, în timpul zilei, stau pe crengile exterioare ale câte unui arbore atacând insectele care zboară în apropiere și sunt înlocuiți mai târziu de mulțimea de lilieci, care patrulează noaptea.
Gândiți-vă cum ar putea pădurile să reziste fără ajutorul păsărilor, ba, și mai mult, cum ar putea să reziste grădinile și livezile oamenilor, fără ajutorul minunaților prieteni înaripați. Ne sunt prieteni cu adevărat, mai ales că nu ne cer nimic în schimb, decât poate puțină liniște, scorburi în arbori, grămezi de crengi și lemn mort.
Când moartea naște viață
Dar pentru ca pădurea să poată fi atât de bine apărată, să fie sănătoasă și plină de viață, trebuie nu doar să aibă arbori de calitate, ci, paradoxal, și arbori muribunzi sau morți. Lemnul mort este unul dintre cele mai vii componente ale unei păduri. Obsesia unor silvicultori de a scoate tot lemnul mort precum și arborii scorburoși din păduri este foarte periculoasă. Departe de a feri pădurea de insectele considerate dăunătoare, care întotdeauna vor găsi suficient lemn mort, sub formă de cioate sau crengi uscate, pentru a se hrăni, prin scoaterea arborilor scorburoși, ei nu fac decât să scadă numărul păsărilor insectivore și al liliecilor. Astfel, insectele, nemaiavând arbori slăbiți, vor începe să atace arbori sănătoși și, în lipsa speciilor insectivore, vor dezvolta populații mari, cu caracter invaziv, ce vor crea mari pagube pădurilor.
De fapt, lemnul mort din păduri este folosit de mii, poate de sute de mii de specii, de la bacterii și ciuperci unicelulare, până la ursul care-și face adăpost sub trunchiurile arborilor căzuți.
Neamul gâzelor
Dar doctorii copacilor nu pot stârpi toate insectele dintr-o pădure. Nici pe departe! Ca să vă convingeți, mergeți într-o pădure vara, opriți orice fel de zgomot artificial și veți auzi un zumzet continuu. Acesta este produs de miliardele de insecte care trăiesc în păduri. Fiți doar puțin atenți la frunzarul de la picioarele voastre și veți fi uimiți de ce veți vedea: furnici, gândaci, cosași, păianjeni și miriapozi, care merg grăbiți spre treburile lor.
Uitați-vă într-o tufă de soc sau de lemn câinesc înflorit și vă veți minuna de numărul mare de albine, nu doar cele cunoscute de noi ca producătoare de miere, dar și alte specii care viețuiesc prin păduri, viespi, unele colorate metalic, cu toracele verde închis și abdomenul roșu-violaceu, gândaci a căror varietate de culori este depășită doar de varietatea dimensiunilor, de la mărimea unei gămălii, la cei de câțiva centimetri.
Fluturii de zi și de noapte sunt foarte numeroși în pădurile regenerate natural, bogate în tufărișuri și strat ierbos.
Pădurile de stejar sunt gazda celor mai mari reprezentanți ai gândacilor, între care rădașca, cu coarnele ei uriașe, e foarte activă, mai ales sexual. Masculii zboară greoi de la un stejar la altul, în căutarea femelelor. În cazul în care se întâlnesc doi "bărbați", încep bătaia, cu nimic mai puțin spectaculoasă decât cea dintre doi cerbi. Amândoi încearcă să-și prindă cât mai bine adversarul în coarne, să-l desprindă de pe ramură și să-l arunce la pământ, în speranța că doar unul se va putea bucura de atenția ființei iubite.
Din păcate, rădașca și alte specii de gândaci mari au devenit atât de rare în pădurile Europei, încât au fost incluse în anexele legilor speciale de protecția naturii, iar în unele țări, s-au desemnat arii speciale pentru conservarea populațiilor lor.
"Tigrii" frunzarelor
Dar nu numai unele păsări și mamifere sunt insectivore, există și o mulțime de insecte care consumă alte insecte, cum sunt unele specii de gândaci din familia carabide.
Bineînțeles, maeștrii capturării ființelor mici rămân păianjenii. Modul în care aceștia prind insecte este remarcabil. Nimic nu e mai captivant decât să privești frumosul păianjen cu cruce cum își țese plasa, capcana mortală pentru muște și celelalte insecte zburătoare ale pădurii. Tehnica prinderii corzilor groase de ancorare, înnădirea lor cu fire fine, în spirală, renunțarea mai apoi la unele fire groase de sprijin pentru a face plasa cât mai puțin vizibilă, te face să zâmbești când vezi podurile suspendate, cu care oamenii se laudă. Cu toată tehnologia noastră, va mai trece mult timp până să inventăm un material atât de rezistent și, în același timp, fiabil cum este firul de păianjen.
Dricarii pădurilor
De multe ori mă întrebam cum se face că nu întâlnesc animale moarte, din atâtea care-și găsesc sfârșitul într-o pădure, în fiecare zi. Și când spun asta, mă gândesc la păsări și mamifere mici, care mor de pe urma bolilor sau chiar de "moarte bună". Misterul mi s-a deslușit când am citit despre gândacii gropari. Frumos colorați, simt imediat cadavrul unei păsări sau al unui mamifer mic, și după ce-l găsesc, se apucă și sapă grabnic sub el, scoțând pământ de sub cadavru, până ce acesta este îngropat cu totul. Dar partea captivantă apare abia după îngropare. Femela depune ouăle pe cadavrul îngropat, iar în câteva zile, ies larvele. Puișorii însă nu se pot hrăni singuri, astfel că mama rămâne cu ei, hrănindu-i cu carnea animalului îngropat, mestecată de ea și regurgitată, până ce pot să se hrănească singuri.
Dar nu numai mâncătorii de insecte ajută pădurea să supraviețuiască. Păsările de pradă de zi, ulii, viesparii, șoimii, acvilele țipătoare mici, dar și cele de noapte, ciufii de pădure, huhurezii mici și cei cu coadă lungă, bufnițele - toate atacă șoarecii și păsările, în special indivizii bătrâni, bolnavi sau degenerați. Chiar dacă moartea în sine este o suferință, populația este "curățată" de indivizii slabi, având de câștigat prin faptul că doar cei puternici, bine adaptați, își vor transmite genele urmașilor.