Pr. prof. JAN NICOLAE - "«Iisus cu vița» este cea mai iubită icoană a lui Hristos, în Ardeal"

Părintele profesor Jan Nicolae, de la Faculta­tea de Teologie din Alba Iulia, tocmai a dus la bun sfârșit o carte care țintește mai ales ini­ma credincioșilor ardeleni - "Iconografia Euha­ris­­tiei: Hristos, vița cea adevărată și vinul adevărului".

Un vo­lum pentru care a în­tre­prins cercetări pe par­cursul a câtorva ani, în colaborare cu Muzeul Unirii din Alba Iulia (Elena Cu­cui și Ana Dumi­tran). Proiectul de cercetare a fost, de curând, pre­zentat la Pa­ris, în ca­drul festi­valului "Din dragoste pentru fru­mos", desfă­șu­rat sub patronajul spiritual al Mitropoliei noastre din Fran­ța. În Ardeal, aceste icoane, în re­prezentări variate, pli­ne de farmec și de cu­lori, se află la mare cinste de două se­cole încoace.

"Cea mai iubită icoană a lui Hristos din Ardeal"

- Părinte profesor, ați scris o carte de mare preț, dedicată unei icoane cu o reprezentare ciudată, răs­pândită în Transilvania și mai rară în alte părți ale țării și în alte țări ortodoxe: Hristos din care ră­sare o viță de vie. Ce semnificație are această ima­gine?

- Este o redare iconografică a cuvintelor lui Hris­tos, consemnate în Evanghelia după Ioan: "Eu sunt vița cea adevărată..." (Ioan 15, 1), o icoană prezentă mai ales în spațiul altarului, la proscomidiar, locul în care se pregătesc pâinea și vinul pen­tru Sfân­ta Liturghie, adică pentru Îm­părtășanie. Hristos, cu vița de vie țâș­nind din el, se referă la prefacerea vinului în Sângele Domnului, în tim­pul Sfintei Liturghii, și la Hristos ca izvor al "vinului" de viață dătător. Alte icoane asemănătoare ca imagine, dar având o simbolistică diferită, sunt inspi­rate din următoarea afirmație a Mântuitorului: "Eu sunt vița, voi sun­teți mlădițele", dezvoltată ulterior în imnografia bisericească. Pen­tru aceas­ta din urmă există o altă repre­zentare iconografică: Hristos ca butuc al viței de vie din care se nasc mai multe ra­muri. Aceasta simbolizează Biserica și succesiunea apostolică, pentru că Hris­­tos este rădăcina Bise­ricii, iar apos­­­tolii sunt ucenicii, sau mlădițele cre­dinței și ale vieții veșnice în Dom­nul. Sfinții Petru și Pavel, pe care tocmai i-am prăznuit, sunt elogiați de Biserică, ca mlădițe roditoare de struguri frumoși, ai viței celei adevărate.

- De când datează cea mai veche reprezentare de acest fel?

- Este o imagine medievală, care ajunge la noi la mijlocul secolului XVII, probabil pe filieră ucrai­neană. Tipografii trimiși de Petru Movilă la Câmpulung au adus cu ei o serie de gravuri tipo­grafice. Una dintre acestea a ajuns într-un celebru manuscris medieval românesc, Slujebnicul (Litur­ghierul) mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei. Acolo e prima reprezentare a lui "Hristos - Vița de vie": Mântuitorul îi adună pe credincioși lângă potirul în care stoarce strugurii crescuți pe vița ce iese din coasta Sa. Lângă fiecare obiect al pătimirii din această gravură există câte un text semnificativ. De pildă, lângă potir, scrie: "Adună pe robii Săi, cu mare pre­dicare, la potir!". Este pri­mul îndemn de acest gen, la cuminecare frec­ventă, în spațiul crești­nismului românesc. Icoa­na aceasta apare în orto­doxie într-un moment în care reprezentările alego­rice nu mai erau permise oficial. Și totuși, a fost admisă ca o alegorie eu­ha­ristică. Ea ilustrează taina altarului. Este mai întâi o imagine cu caracter clerical, apărând în gra­vuri pe liturghiere arhie­rești și reprezentări în frescă în proscomidiarele din Țara Românească, și ulterior, la o sută de ani după, în Transilvania, în pictura pe sticlă. Nu avem foarte multe icoane pe lemn cu această reprezentare la noi, dar majoritatea bise­ricilor de lemn din Maramureș, de secol XVIII-XIX, au această imagine, "Hristos în teasc" sau "Hristos - Vița de vie". Foarte interesant, în Maramureș s-au găsit proscomidiare, numite impropriu lăzi de odoare, puțin cunoscute și studiate, care au forma Chivotului legământului. Eu le-am numit "chivoatele euharistice" ale Maramureșului. Sunt lăzi din lemn, unele pictate și în exterior, altele nepictate. Pe capac sunt repre­zentați heruvimi, în față este pictată Maica Domnului între mucenici, lateral sfinți pustnici, iar când se deschide acest capac, acolo unde preotul ține discul și potirul, este pictat, minunat stilizat, "Hristos - Vița de vie". De asemenea, imaginea este pictată, de pe la începutul veacului al XVIII-lea, și în proscomidiarele unor biserici din Oltenia (Hurezi, Arnota, Cozia, Urși, zona Drăgășani) și Muntenia (zona Muscel), mai ales în zonele viticole. În Moldova nu există reprezentarea Hristos ca Viță euharistică, ci ca butuc al viței, din care răsar mlădițele, deci o alegorie pentru Biserică, nu pentru Euharistie. Dar la noi, la români, această imagine nu a fost așa de populară ca aceasta a lui "Hristos - Vița de vie".
Popularitatea reprezentării "Hristos - "Vița de vie" a cres­cut foarte mult în Transilvania, în secolul al XIX-lea, după ce a fost pictată în icoanele pe sticlă de la Nicula, Gherla, Șcheii Brașovului, Maierii Bălgra­dului (Alba Iulia), Lancrăm, Făgăraș, Mărginimea Sibiului. După opinia unor specialiști, precum Ioan Apostol Popescu, aceasta este cea mai iubită repre­zentare a lui Hristos din secolul XIX în Ardeal. Aceas­tă dragoste pentru "Iisus cu vița", cum au botezat-o țăranii, s-a prelungit până în prezent. Am rămas uimit să aflu către sfârșitul cercetării că Părintele Ioan Iovan de la Recea, promotorul cuminecării necontenite, o în­drăgea foarte mult și avea în chilia sa de la mânăs­tire o astfel de icoană.

"Ideea era în ADN-ul nostru cultural, de aceea icoana a căpătat mare popularitate"

- De ce credeți că este atât de iubită această imagine a lui Iisus?

- Popularitatea ei este asigurată de un fond cultural arhaic, care spune că sângele lui Hristos, căzut sub crucea pătimirii, este la originea viței de vie. Mircea Eliade a scris un studiu, în perioada interbelică, numit "Ierburile de sub cruce", unde analizează colindele despre mir, grâu și vin - plante sacramentale, a căror ori­gine este legată de jertfa lui Hristos. Colindele re­flectă mitul arhaic al zeului din trupul căruia răsar hra­na și leacurile esențiale pentru viață, dar acest mit a fost încreștinat. Nicolae Cartojan, marele cercetător al culturii populare românești, care a predat un curs în perioada interbelică despre "Iconografie și fol­clor", bănuia că originea acestei teme iconografice s-ar regăsi în colindele românești, dar și într-un Ca­tehism, mult copiat în Ardeal, în care apare un text apo­crif care spune că soția lui Pilat a fost martoră a Răs­tignirii. Potrivit acestei legende, Procla s-a apro­piat de crucea Mântuitorului și atunci i-a fost pătată rochia de sângele Lui. Pentru a nu fi descoperită de Pilat, care îi interzisese să meargă la locul supliciului, Procla și-a îngropat veș­mântul în grădină, la rădăcina unui pier­sic, și din sângele lui Hristos a cres­cut o viță de vie minunată, dătătoare de viață.

- Ați spus că această imagine apare prima dată în cărțile biseri­cești, ceea ce ar presupune că ea a venit la noi mai întâi pe cale cultă și liturgică. Dar ea nu există cumva în zu­grăvelile pictorilor-țărani mai de­mult, fiind izvorâtă din credința sim­plă a oamenilor?

- Mai întâi să spunem că provine din mai multe culturi. Deși nu e nea­părat o imagine românească, ea a fost autohtonizată puternic, ceea ce arată dragostea și credința româ­nilor în Hristos. Ea e venită pe cale cultă, dar modul în care este asimi­lată o face foarte relevantă pentru un ethos euharistic specific românilor. Nouă ni s-a potrivit mai mult, deoa­rece în cultura noastră tradițională un ele­ment esențial este colinda, iar în colindă se spune că grâul a crescut din carnea lui Hristos căzută sub cru­ce, vița de vie a crescut din sân­gele lui Hristos, iar floarea mirului - din sudoarea lui Hristos, când i s-a pus cununa de spini. Este vorba des­pre un arhetip cultural care se regă­sește în mai multe locuri, potrivit că­ruia, din jertfa primordială au crescut elementele esențiale ale vieții pentru hrană, vindecare și cult. Pe acest ima­ginar arhaic se fixează bine creș­tinismul. Și de aici și icoana cu "Hristos - Vița de vie". Faptul că ideea era în ADN-ul nostru cultural a făcut să fie așa de bine receptată această imagine. Există un interesant capitol de etnologie viticolă la români, foarte puțin cunoscut. Suntem o interesantă națiune viticolă, așa cum demonstra odinioară Hasdeu (analizând vocabularul nostru viticol preponderent latin) și, de curând, Răzvan Voncu, în "Istoria literară a vinului la români", care e uimit să constate că cele mai vechi locuri de martiraj creștin coincid cu podgo­riile noastre străvechi, din Dobrogea și Buzău. Așadar, popularitatea imaginii viței euharistice nu este numai una culturală, adică una a unui univers imaginar, ci ține de înțelepciune, de o înțe­legere a vieții în sensul cel mai adânc: Hristos este Viața și fă­ră Hristos nu putem face nimic. Avem nevoie de împărtășirea permanentă cu El, pentru a ne înnoi și spori viața și pentru a trăi în veșnicie.

"Hristos vrea să savurăm bunătățile lumii acesteia, dar frugal"

- Icoana lui "Hristos - Vi­ța de vie" există și în alte țări ortodoxe în afară de Ucrai­na și România?

- Există astfel de reprezen­tări în Polonia, Ucraina, Bielo­rusia, Georgia, Serbia, apoi în spațiul germanic și țările nordice, în Armenia, dar de cele mai multe ori cu alte semnificații, mai degrabă patetice decât euha­ristice. În Occidentul catolic, există tema iconografică a viței celei adevărate, în vitralii, miniaturi, în cărțile de cult, pe amvoane, baptisterii și clopote, unde Hris­tos este înfățișat zdrobit ca un strugure sub teascul Crucii.

- În România, icoana "Hristos - Vița de vie" are reprezentări diferite, de la zonă la zonă?

- În zona Lancrăm, este folosit un verde smarag­diu, unic în paleta coloristică, ca înlăuntrul unui bob de strugure; la Maierii Albei, avem un adevărat poem euharistic al Sfântului Sânge, în roșu intens, până la sta­cojiu. În zona Niculei, imaginea este foarte meta­forizată, așa încât de multe ori nu se înțelege prea bine dacă obiectul pe care stă Hristos este altar, sarcofag, mormânt, teasc sau butoi. Sub toate aceste aspecte, se desfășoară, totuși, același gând: înfățișarea unui receptacul al Sfântului Sânge. Apoi, ultima surpriză a cercetării mele este descoperirea unei cruci de secol XX, la muzeul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia, o cruce pectorală episcopală, în care Hris­tos este înfățișat stând cu picioarele într-un teasc de struguri. Am reușit să o identificăm: a fost crucea epis­copului Marton Aron, dăruită de cardinalul ger­man Döpfner, din Köln, în plin comunism. Episcopul Marton Aron, care a fost în­dră­git pentru rezistența și dem­­nitatea sa în fața autori­tăților comuniste, dar și pen­tru că nu era șovin, avea do­mi­ciliu forțat la Alba Iulia. Cru­cea aceasta minunată a fost lu­crată de un mare artist german, Egino Weinert din Köln, un artist care toată via­ța a lucrat cu o singură mână, cea stângă, pentru că pe cea dreaptă a pier­dut-o în tinere­țe, în vre­mea unui bombar­dament.

- În final, pentru că această icoană se referă la Euharistie, vă întreb: de ce credeți că Hristos a ales pâi­nea și vinul ca roade ale pă­mântului, demne de a se trans­forma în trupul și sân­gele Lui?

- Hristos este Cel cu multe nume și, paradoxal, Cel cu un nume dincolo de orice nume. Vedem în Pro­hodul lui Hristos, din Vinerea Mare, că El este și Lu­mină și Piatră și Viță și Grâu și Pelican ș.a.m.d. Prin fiecare dintre aceste nume există o anume împărtășire din taina Sa. Pe de altă parte, aceste trepte ale împăr­tășirii de Hristos sunt trepte ale bucuriei. Iar bucuria se cere celebrată euharistic, modul deplin de împăr­tășire de Hristos în Biserică. La slujba de Înălțare, avem o lectură din Vechiul Testament, în care Hristos este înfățișat ca un podgorean care zdrobește stru­gurii și ale cărui veșminte sunt pătate de "sângele" stru­gurilor. De ce? Pentru că Hristos se înalță la cer cu veșmântul de purpură al propriului sânge și cu rănile lui, care devin trofee, dovezi ale biruinței Sale asupra morții. Și ni se spune că, atunci când se înalță la Cer, Hristos jubilează, tresaltă de bucurie. Imaginea apare și într-o celebră cantată a lui Bach. Nimicit de violență și ură, de tot ce-i spurcat în lume, Hristos dă darul su­prem, izvorăște acest must din sângele lui, această sa­voare fără margini a iubirii.
Dumnezeu a ales pâinea și vinul pentru a ne potoli foa­mea și setea de absolut, prin elemen­tele esențiale ale hra­nei cotidie­ne. Pâinea aduce sațiul, iar vinul desfătarea. Pro­babil că a ales vi­nul pen­tru savoarea și tăria lui, pe ca­re le desăvârșește prin Li­tur­ghie. Hristos vrea să savurăm bunătățile lumii acesteia, dar fru­gal, ca o pregustare a bu­nă­tăților lumii veșnice. Gus­tarea euharistică ne învață să primim toată creația ca pe un dar, ca pe o cuminecătură.