Un volum pentru care a întreprins cercetări pe parcursul a câtorva ani, în colaborare cu Muzeul Unirii din Alba Iulia (Elena Cucui și Ana Dumitran). Proiectul de cercetare a fost, de curând, prezentat la Paris, în cadrul festivalului "Din dragoste pentru frumos", desfășurat sub patronajul spiritual al Mitropoliei noastre din Franța. În Ardeal, aceste icoane, în reprezentări variate, pline de farmec și de culori, se află la mare cinste de două secole încoace.
"Cea mai iubită icoană a lui Hristos din Ardeal"
- Părinte profesor, ați scris o carte de mare preț, dedicată unei icoane cu o reprezentare ciudată, răspândită în Transilvania și mai rară în alte părți ale țării și în alte țări ortodoxe: Hristos din care răsare o viță de vie. Ce semnificație are această imagine?
- Este o redare iconografică a cuvintelor lui Hristos, consemnate în Evanghelia după Ioan: "Eu sunt vița cea adevărată..." (Ioan 15, 1), o icoană prezentă mai ales în spațiul altarului, la proscomidiar, locul în care se pregătesc pâinea și vinul pentru Sfânta Liturghie, adică pentru Împărtășanie. Hristos, cu vița de vie țâșnind din el, se referă la prefacerea vinului în Sângele Domnului, în timpul Sfintei Liturghii, și la Hristos ca izvor al "vinului" de viață dătător. Alte icoane asemănătoare ca imagine, dar având o simbolistică diferită, sunt inspirate din următoarea afirmație a Mântuitorului: "Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele", dezvoltată ulterior în imnografia bisericească. Pentru aceasta din urmă există o altă reprezentare iconografică: Hristos ca butuc al viței de vie din care se nasc mai multe ramuri. Aceasta simbolizează Biserica și succesiunea apostolică, pentru că Hristos este rădăcina Bisericii, iar apostolii sunt ucenicii, sau mlădițele credinței și ale vieții veșnice în Domnul. Sfinții Petru și Pavel, pe care tocmai i-am prăznuit, sunt elogiați de Biserică, ca mlădițe roditoare de struguri frumoși, ai viței celei adevărate.
- De când datează cea mai veche reprezentare de acest fel?
- Este o imagine medievală, care ajunge la noi la mijlocul secolului XVII, probabil pe filieră ucraineană. Tipografii trimiși de Petru Movilă la Câmpulung au adus cu ei o serie de gravuri tipografice. Una dintre acestea a ajuns într-un celebru manuscris medieval românesc, Slujebnicul (Liturghierul) mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei. Acolo e prima reprezentare a lui "Hristos - Vița de vie": Mântuitorul îi adună pe credincioși lângă potirul în care stoarce strugurii crescuți pe vița ce iese din coasta Sa. Lângă fiecare obiect al pătimirii din această gravură există câte un text semnificativ. De pildă, lângă potir, scrie: "Adună pe robii Săi, cu mare predicare, la potir!". Este primul îndemn de acest gen, la cuminecare frecventă, în spațiul creștinismului românesc. Icoana aceasta apare în ortodoxie într-un moment în care reprezentările alegorice nu mai erau permise oficial. Și totuși, a fost admisă ca o alegorie euharistică. Ea ilustrează taina altarului. Este mai întâi o imagine cu caracter clerical, apărând în gravuri pe liturghiere arhierești și reprezentări în frescă în proscomidiarele din Țara Românească, și ulterior, la o sută de ani după, în Transilvania, în pictura pe sticlă. Nu avem foarte multe icoane pe lemn cu această reprezentare la noi, dar majoritatea bisericilor de lemn din Maramureș, de secol XVIII-XIX, au această imagine, "Hristos în teasc" sau "Hristos - Vița de vie". Foarte interesant, în Maramureș s-au găsit proscomidiare, numite impropriu lăzi de odoare, puțin cunoscute și studiate, care au forma Chivotului legământului. Eu le-am numit "chivoatele euharistice" ale Maramureșului. Sunt lăzi din lemn, unele pictate și în exterior, altele nepictate. Pe capac sunt reprezentați heruvimi, în față este pictată Maica Domnului între mucenici, lateral sfinți pustnici, iar când se deschide acest capac, acolo unde preotul ține discul și potirul, este pictat, minunat stilizat, "Hristos - Vița de vie". De asemenea, imaginea este pictată, de pe la începutul veacului al XVIII-lea, și în proscomidiarele unor biserici din Oltenia (Hurezi, Arnota, Cozia, Urși, zona Drăgășani) și Muntenia (zona Muscel), mai ales în zonele viticole. În Moldova nu există reprezentarea Hristos ca Viță euharistică, ci ca butuc al viței, din care răsar mlădițele, deci o alegorie pentru Biserică, nu pentru Euharistie. Dar la noi, la români, această imagine nu a fost așa de populară ca aceasta a lui "Hristos - Vița de vie".
Popularitatea reprezentării "Hristos - "Vița de vie" a crescut foarte mult în Transilvania, în secolul al XIX-lea, după ce a fost pictată în icoanele pe sticlă de la Nicula, Gherla, Șcheii Brașovului, Maierii Bălgradului (Alba Iulia), Lancrăm, Făgăraș, Mărginimea Sibiului. După opinia unor specialiști, precum Ioan Apostol Popescu, aceasta este cea mai iubită reprezentare a lui Hristos din secolul XIX în Ardeal. Această dragoste pentru "Iisus cu vița", cum au botezat-o țăranii, s-a prelungit până în prezent. Am rămas uimit să aflu către sfârșitul cercetării că Părintele Ioan Iovan de la Recea, promotorul cuminecării necontenite, o îndrăgea foarte mult și avea în chilia sa de la mânăstire o astfel de icoană.
"Ideea era în ADN-ul nostru cultural, de aceea icoana a căpătat mare popularitate"
- De ce credeți că este atât de iubită această imagine a lui Iisus?
- Popularitatea ei este asigurată de un fond cultural arhaic, care spune că sângele lui Hristos, căzut sub crucea pătimirii, este la originea viței de vie. Mircea Eliade a scris un studiu, în perioada interbelică, numit "Ierburile de sub cruce", unde analizează colindele despre mir, grâu și vin - plante sacramentale, a căror origine este legată de jertfa lui Hristos. Colindele reflectă mitul arhaic al zeului din trupul căruia răsar hrana și leacurile esențiale pentru viață, dar acest mit a fost încreștinat. Nicolae Cartojan, marele cercetător al culturii populare românești, care a predat un curs în perioada interbelică despre "Iconografie și folclor", bănuia că originea acestei teme iconografice s-ar regăsi în colindele românești, dar și într-un Catehism, mult copiat în Ardeal, în care apare un text apocrif care spune că soția lui Pilat a fost martoră a Răstignirii. Potrivit acestei legende, Procla s-a apropiat de crucea Mântuitorului și atunci i-a fost pătată rochia de sângele Lui. Pentru a nu fi descoperită de Pilat, care îi interzisese să meargă la locul supliciului, Procla și-a îngropat veșmântul în grădină, la rădăcina unui piersic, și din sângele lui Hristos a crescut o viță de vie minunată, dătătoare de viață.
- Ați spus că această imagine apare prima dată în cărțile bisericești, ceea ce ar presupune că ea a venit la noi mai întâi pe cale cultă și liturgică. Dar ea nu există cumva în zugrăvelile pictorilor-țărani mai demult, fiind izvorâtă din credința simplă a oamenilor?
- Mai întâi să spunem că provine din mai multe culturi. Deși nu e neapărat o imagine românească, ea a fost autohtonizată puternic, ceea ce arată dragostea și credința românilor în Hristos. Ea e venită pe cale cultă, dar modul în care este asimilată o face foarte relevantă pentru un ethos euharistic specific românilor. Nouă ni s-a potrivit mai mult, deoarece în cultura noastră tradițională un element esențial este colinda, iar în colindă se spune că grâul a crescut din carnea lui Hristos căzută sub cruce, vița de vie a crescut din sângele lui Hristos, iar floarea mirului - din sudoarea lui Hristos, când i s-a pus cununa de spini. Este vorba despre un arhetip cultural care se regăsește în mai multe locuri, potrivit căruia, din jertfa primordială au crescut elementele esențiale ale vieții pentru hrană, vindecare și cult. Pe acest imaginar arhaic se fixează bine creștinismul. Și de aici și icoana cu "Hristos - Vița de vie". Faptul că ideea era în ADN-ul nostru cultural a făcut să fie așa de bine receptată această imagine. Există un interesant capitol de etnologie viticolă la români, foarte puțin cunoscut. Suntem o interesantă națiune viticolă, așa cum demonstra odinioară Hasdeu (analizând vocabularul nostru viticol preponderent latin) și, de curând, Răzvan Voncu, în "Istoria literară a vinului la români", care e uimit să constate că cele mai vechi locuri de martiraj creștin coincid cu podgoriile noastre străvechi, din Dobrogea și Buzău. Așadar, popularitatea imaginii viței euharistice nu este numai una culturală, adică una a unui univers imaginar, ci ține de înțelepciune, de o înțelegere a vieții în sensul cel mai adânc: Hristos este Viața și fără Hristos nu putem face nimic. Avem nevoie de împărtășirea permanentă cu El, pentru a ne înnoi și spori viața și pentru a trăi în veșnicie.
"Hristos vrea să savurăm bunătățile lumii acesteia, dar frugal"
- Icoana lui "Hristos - Vița de vie" există și în alte țări ortodoxe în afară de Ucraina și România?
- Există astfel de reprezentări în Polonia, Ucraina, Bielorusia, Georgia, Serbia, apoi în spațiul germanic și țările nordice, în Armenia, dar de cele mai multe ori cu alte semnificații, mai degrabă patetice decât euharistice. În Occidentul catolic, există tema iconografică a viței celei adevărate, în vitralii, miniaturi, în cărțile de cult, pe amvoane, baptisterii și clopote, unde Hristos este înfățișat zdrobit ca un strugure sub teascul Crucii.
- În România, icoana "Hristos - Vița de vie" are reprezentări diferite, de la zonă la zonă?
- În zona Lancrăm, este folosit un verde smaragdiu, unic în paleta coloristică, ca înlăuntrul unui bob de strugure; la Maierii Albei, avem un adevărat poem euharistic al Sfântului Sânge, în roșu intens, până la stacojiu. În zona Niculei, imaginea este foarte metaforizată, așa încât de multe ori nu se înțelege prea bine dacă obiectul pe care stă Hristos este altar, sarcofag, mormânt, teasc sau butoi. Sub toate aceste aspecte, se desfășoară, totuși, același gând: înfățișarea unui receptacul al Sfântului Sânge. Apoi, ultima surpriză a cercetării mele este descoperirea unei cruci de secol XX, la muzeul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia, o cruce pectorală episcopală, în care Hristos este înfățișat stând cu picioarele într-un teasc de struguri. Am reușit să o identificăm: a fost crucea episcopului Marton Aron, dăruită de cardinalul german Döpfner, din Köln, în plin comunism. Episcopul Marton Aron, care a fost îndrăgit pentru rezistența și demnitatea sa în fața autorităților comuniste, dar și pentru că nu era șovin, avea domiciliu forțat la Alba Iulia. Crucea aceasta minunată a fost lucrată de un mare artist german, Egino Weinert din Köln, un artist care toată viața a lucrat cu o singură mână, cea stângă, pentru că pe cea dreaptă a pierdut-o în tinerețe, în vremea unui bombardament.
- În final, pentru că această icoană se referă la Euharistie, vă întreb: de ce credeți că Hristos a ales pâinea și vinul ca roade ale pământului, demne de a se transforma în trupul și sângele Lui?
- Hristos este Cel cu multe nume și, paradoxal, Cel cu un nume dincolo de orice nume. Vedem în Prohodul lui Hristos, din Vinerea Mare, că El este și Lumină și Piatră și Viță și Grâu și Pelican ș.a.m.d. Prin fiecare dintre aceste nume există o anume împărtășire din taina Sa. Pe de altă parte, aceste trepte ale împărtășirii de Hristos sunt trepte ale bucuriei. Iar bucuria se cere celebrată euharistic, modul deplin de împărtășire de Hristos în Biserică. La slujba de Înălțare, avem o lectură din Vechiul Testament, în care Hristos este înfățișat ca un podgorean care zdrobește strugurii și ale cărui veșminte sunt pătate de "sângele" strugurilor. De ce? Pentru că Hristos se înalță la cer cu veșmântul de purpură al propriului sânge și cu rănile lui, care devin trofee, dovezi ale biruinței Sale asupra morții. Și ni se spune că, atunci când se înalță la Cer, Hristos jubilează, tresaltă de bucurie. Imaginea apare și într-o celebră cantată a lui Bach. Nimicit de violență și ură, de tot ce-i spurcat în lume, Hristos dă darul suprem, izvorăște acest must din sângele lui, această savoare fără margini a iubirii.
Dumnezeu a ales pâinea și vinul pentru a ne potoli foamea și setea de absolut, prin elementele esențiale ale hranei cotidiene. Pâinea aduce sațiul, iar vinul desfătarea. Probabil că a ales vinul pentru savoarea și tăria lui, pe care le desăvârșește prin Liturghie. Hristos vrea să savurăm bunătățile lumii acesteia, dar frugal, ca o pregustare a bunătăților lumii veșnice. Gustarea euharistică ne învață să primim toată creația ca pe un dar, ca pe o cuminecătură.