S-a născut în Elveţia, dintr-o mamă englezoaică. A crescut în Marea Britanie, a studiat în America şi s-a căsătorit cu o ucraineancă. Totuşi, chemarea sângelui a fost mai puternică decât tentaţiile unui destin cosmopolit. După '89, Nicolae Raţiu a prins drag de ţara pe care, vreme de patru decenii, o cunoscuse doar din ilustratele trimise de bunicul de la Turda şi din discuţiile aprinse ale diasporei româneşti, animate de tatăl său, Ion Raţiu. Moştenitor al afacerilor acestuia, dar şi al principiilor strămoşilor săi ardeleni, Nicolae Raţiu e, azi, nu doar un investitor de top, ci şi unul dintre cei mai vocali apărători ai României, atât împotriva abuzurilor guvernanţilor din ţară, cât şi împotriva cârcotaşilor din presa străină.
Un gentleman la Turda
A studiat româna abia pe la 16 ani, când tatăl său, binecunoscutul om politic Ion Raţiu, i-a condiţionat o vacanţă la schi de învăţarea limbii iluştrilor săi străbuni din familia Raţiu. În România, la Bucureşti şi la Turda, a ajuns pentru prima oară la 40 de ani
Acestui gentleman şarmant şi cosmopolit, cu educaţie americană şi tabieturi englezeşti, viaţa i s-a schimbat atunci, în 1989, la fel de tare cum avea să ni se schimbe şi nouă. De îndată
Tatăl, Ion Raţiu, într-un tablou aflat la reşedinţa familiei de la Turda
Bani şi responsabilitate
La aproape 25 de ani de la prima sa vizită în România, Nicolae Raţiu e una dintre conştiinţele silenţioase ale ţării noastre. Un mare om de afaceri şi un filantrop pe măsură, un ecologist avântat şi un avocat neînduplecat al României, pretutindeni unde, în lume, ţara pentru care strămoşii săi Răţeşti şi-au dat viaţa e luată în derâdere. La averea cu care e creditat de Top 300 "Capital" (peste 50 de milioane de euro), la investiţiile pe care le derulează în România, la conexiunile înalte pe care şi le-a făcut şi la numele pe care îl poartă, Nicolae Raţiu îşi putea revendica o notorietate la care puţini puteau spera. Dar Nicolae Raţiu a ales calea faptelor, asemenea înaintaşilor săi ardeleni. A lăsat principiilor locul peroraţiilor. Asta îl face deosebit pe Nicolae Raţiu pe scena publică românească a lui 2014. Un om care a înţeles că testamentul lui Ion Raţiu, la care câţi nu ar fi râvnit, înseamnă nu doar avere, ci şi responsabilitate. Responsabilitatea unui nume major în istoria Ardealului, numele memorandistului Dr. Ion Raţiu şi a generaţii întregi de luptători avântaţi pentru drepturilor românilor, responsabilitatea misiunii tatălui său, responsabilitatea susţinerii, din prosperitatea unor afaceri, a unei mari opere filantropice.
Ion Raţiu şi soţia sa, Elisabeth, la schi, alături de cei doi băieţi, Nicolae şi Indrei
Ilustrate din Turda
- V-aţi născut în Elveţia, trăiţi în Marea Britanie, iar în România aţi venit abia după 1989. Ce vă trage, de atunci, spre Turda?
- La Turda e, practic, reşedinţa familiei mele. Pe când eram copil, bunicul meu, Augustin Raţiu, îmi trimitea mereu cărţi poştale de ziua mea de naştere, şi de fiecare dată cartea poştală era cu o imagine din Turda, cel mai adesea cu părculeţul unde este amplasată statuia lui Dr. Ion Raţiu, memorandistul. De aceea, în 1990, când am ajuns prima oară la Turda, alături de tatăl meu, Ion Raţiu, aveam sentimentul că mă întorc acasă, deşi nu mai fusesem niciodată aici. Istoria familiei Raţiu se confundă cu istoria Ardealului. Aici e casa noastră, aici e biserica pe care au ridicat-o strămoşii noştri, aici e cimitirul în care se află înaintaşii noştri, aici sunt pământurile noastre, e liceul care poartă numele lui Dr. Ion Raţiu. Mai lipseşte doar o stradă cu numele tatălui meu... Am revenit şi continuu să revin la Turda, pentru că aici e jumătate din mine. Vin aici ca să recuperez acea jumătate pe care, câtă vreme mă aflam în Marea Britanie, nu o cunoşteam, de fapt.
- Care au fost, în copilărie, primele amintiri legate de România, primele experienţe care v-au făcut să înţelegeţi că există, undeva, departe, o ţară de care sunteţi legat?
Preţioasa amintire de familie, cu Ion Raţiu în tinereţe, alături de fiii săi, Indrei şi Nicolae
- Era ceva în casa din Londra care vă amintea în mod special de România?
- Îmi amintesc, întâi de toate, portretele imense ale lui Dr. Ion Raţiu şi al soţiei sale, Emilia, apoi discurile cu Dinu Lipatti şi Maria Tănase, pe care tatăl meu le asculta mereu, era biblioteca tatălui meu, cu cărţi în limba română, era colecţia sa impresionantă de tablouri ale unor pictori români... Când a venit în Anglia, tata era foarte tânăr, avea 23 de ani. Nu luase nimic cu el din România. Cu timpul, după ce ajunsese să se îmbogăţească şi, fiind foarte implicat în activitatea diasporei româneşti, era solicitat pentru ajutor de mulţi dintre românii care reuşeau să fugă din ţară. Tata îi întreba pe cei care veneau să-i ceară bani dacă nu aduseseră cu ei ceva din România - cărţi, tablouri, obiecte de anticariat, orice putea să evoce o legătură cu ţara în care el nu se mai putea întoarce. Şi, de fiecare dată, găsea câte ceva care să-l intereseze. Îi oferea celui cu care discuta un preţ bun în schimb. Era o afacere din care toată lumea ieşea câştigată: omul care venise la el după ajutor pleca de la noi din casă cu banii de care avea nevoie, dar nu ca un datornic, ci ca un partener egal de afaceri al tatei. Aşa s-a umplut casa noastră de picturi româneşti, de ceramică veche, de broderii superbe, de ii şi alte şi alte lucruri care aminteau de România. Şi nu doar casa în care locuiam în Marea Britanie, ci şi cea din America, unde începuse tata nişte afaceri, şi casa de vacanţă din Elveţia, toate erau pline de amintiri legate de România. Am crescut înconjurat de România, de când mă ştiu...
"Rusoaica" şi supa de peşte
Nicolae, la dans, cu Elisabeth, frumoasa sa mamă
- Era destul de distant. Viaţa lui era plină de activităţi sociale, de afaceri, de preocupările sale româneşti... Nu era foarte prezent în viaţa noastră. Nu-mi aduc aminte, de exemplu, să mă fi dus sau să mă fi luat de la şcoală vreodată. Prin adolescenţă, am avut câteva războaie cu el, mă considera nedisciplinat şi rebel. Dar apoi, cu anii, am devenit foarte apropiaţi, mai cu seamă după ce el s-a mutat în România. Atunci, trebuia să delege conducerea afacerilor sale din străinătate şi a înţeles că eram singura persoană în care putea avea încredere, mai cu seamă când era vorba de bani.
- Cum a reacţionat tatăl dumneavoastră, mare luptător anticomunist, când a aflat că vă veţi căsători cu o tânără care venea de la Moscova?
- Soţia mea e de loc din Odessa, dar, într-adevăr, venea după un doctorat în jurnalism la Universitatea din Moscova. Era foarte frumoasă, ceea ce pentru tata era din start o notă bună. Apoi, l-a ademenit cu o supă de peşte extraordinară, iar asta a iertat totul. Pentru supa aceea, tata a iubit-o pentru totdeauna.
Bărbatul unei misiuni
- Aţi trăit alături de tatăl dumneavoastră experienţa exilului său. Cum era Ion Raţiu în acei ani? Cât de greu i-a fost să stea departe de România?
- Tatăl meu era bărbatul unei misiuni. Mama îmi povestea că asta îl deosebea de toţi ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoscuse. Încă de tânăr, încă de la început, el avea o misiune foarte clară. Ştia că într-o zi va vedea din nou România democratică şi trăia fiecare zi pregătindu-se pentru ziua cea mare. Şi nu s-a dezis de această credinţă a lui niciodată, nici o zi! De îndată ce a început să câştige bani buni din afacerile sale, a început să publice un ziar românesc, un ziar în care cred că scria singur mai bine de jumătate dintre articole. Ţin minte că sâmbetele mă lua cu el la tipografie ca să-l ajut să imprime ziarele... Apoi, a pus bazele Academiei Culturale a Românilor din Anglia, prin care organiza întâlniri, banchete, cine româneşti, la care se discutau problemele
Indrei Raţiu, alături de Pamela, soţia sa (sus), Nicolae Raţiu şi profesoara Eleonora Cercavski, oaspetele familiei, lângă statuia bunicului Augustin, de la Turda
- Cum a trăit familia Raţiu momentul decembrie 1989?
- E oarecum ciudat. Toţi cei din familie ne aflam în Elveţia, unde hotărâserăm să facem sărbătorile de iarnă. Acolo nu aveam televizor, aşa că am trăit Revoluţia la telefon, care a mers non-stop zilele acelea. Toată lumea îl căuta pe Ion Raţiu şi îi transmitea informaţii despre ce se întâmplă în România. Era în contact cu toate organizaţiile din lume ale Uniunii Mondiale a Românilor Liberi şi el, practic, s-a întors în România, în 1990, ca preşedinte al acestei uniuni, pe care o construise în anii '80. În ianuarie, a închiriat un avion, plin de jurnalişti străini, de parlamentari britanici şi de membri ai familiei şi a pornit spre Bucureşti. A fost o mare descătuşare de bucurie când am ajuns în România.
Minciunile Gold Corporation, demontate de un mare investitor
Nicolae şi fiul său cel mare, Daniel. Tradiţia Răţeştilor merge mai departe
- Familia mamei mele e o familie de mare tradiţie în fabricarea sticlăriei în Marea Britanie. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, strămoşii mamei mele erau preocupaţi de serviciile pe care le puteau aduce comunităţii din care făceau parte. Au fost pionieri într-o vreme în care nimeni nu se gândea, ca azi, la responsabilitatea socială. Apoi, să ne uităm şi dincoace, la familia Raţiu. Răţeştii nu au fost mereu oameni de afaceri. Au fost şi avocaţi, preoţi sau doctori. Există, deci, în trecutul meu, o mare grijă faţă de problemele comunităţii, iar asta merge mână în mână cu ecologia.
- Ce v-a motivat, totuşi, să sprijiniţi lupta pentru Roşia Montană? Sunteţi unul dintre foarte puţinii investitori de top din România care s-au manifestat deschis împotriva proiectului RMGC...
- Proiectul RMGC e în mod evident o catastrofă, indiferent din ce punct de vedere îl priveşti - economic, al mediului sau al patrimoniului. Însuşi fundamentul acestei afaceri îl găsesc atât de murdar! E un exemplu de corupţie, în care o companie cu o mulţime de bani cumpără foarte ieftin aproape toată presa românească, cu câteva notabile excepţii, printre care şi "Formula AS", apoi cumpără, la fel de uşor, şi politicieni din toate partidele. Compania a susţinut, sus şi tare, că România iese câştigată economic din această afacere. Dar nu e deloc aşa: la nivel de locuri de muncă, e un non-sens, pentru că, în scurt timp, acolo nu vor lucra decât 300 de oameni! Dar praful din urma exploziilor,
Ca între rude - Prinţul Charles şi Nicolae Raţiu, în timpul ultimei lor întâlniri, la Londra
Sunt convins că proiectul de salvare a Roşiei Montane este unul viabil şi poate aduce mult mai mulţi bani şi pentru mult mai mult timp decât proiectul RMGC. Uitaţi-vă doar la exemplul minei de sare de la Turda, care atrage 350.000 de vizitatori anual! Cu o promovare bună, şi Roşia Montană poate aduce banii pe care îi promite RMGC, iar mediul nu va fi afectat aşa cum va fi, inevitabil, în cazul demarării proiectului de minerit. Toate aceste motive mă fac să fiu foarte pasionat în lupta pentru salvarea Roşiei Montane. Am sprijinit cât am putut protestele pro-Roşia Montană. Protestele nu au fost numai împotriva unui proiect de minerit, ci împotriva unei atitudini sfidătoare a statului, o lipsă de respect faţă de oameni!
"Prinţul Charles a fost fericit să afle că suntem rude"
- Într-o perioadă în care românii sunt denigraţi prin Marea Britanie, ne-am găsit un mare sprijinitor în persoana Prinţului Charles. Îl cunoaşteţi bine pe Alteţa sa. Povestiţi-ne despre atitudinea lui legată de Transilvania şi despre discuţiile pe care le-aţi avut cu el pe tema României.
- Ultima oară m-am văzut cu Prinţul Charles la Festivalul Transilvania de la Londra, pe care l-am organizat în beneficiul unui ONG care promovează agricultura tradiţională, adică exact ceva pe gustul Prinţului Charles. După cum poate ştiţi, Prinţul este şi un artist, îi place să picteze, iar festivalul pe care l-am organizat s-a bazat pe lucrările unor artişti englezi care au venit în Transilvania şi au pictat peisaje de aici. Prinţul Charles e un mare fan al României şi al Transilvaniei. Îi place să vină la noi, e nerăbdător să stea în comunităţi pe care el le consideră în armonie completă cu natura. Asta e perfecţiunea pentru el. E atât de greu să mai găseşti aşa ceva pe glob în afara Ardealului... Apoi, desigur, el are strămoşi în zonă. Noi am găsit o biserică în Teiuş, construită de Petru şi Zamfira Racz (Raţiu) pe la 1599. Dacă urmăreşti arborele genealogic al Zamfirei, ajungi la contesa de Rhedey, născută în Sângiorgiu de Pădure, iar de la contesă la Regina Maria de Teck, străbunica Prinţului Charles. Aşa că i-am scris Prinţului Charles despre descendenţii noştri comuni şi despre biserica din Teiuş, pe care vrem să o restaurăm. Ne-a scris înapoi şi ne-a spus că e bucuros să afle că are strămoşi comuni cu familia Raţiu şi că ar fi mai mult decât încântat să ne însoţească la Teiuş.
Reporterul "Formulei As", în dialog cu Nicolae Raţiu
Fotografii de MIRCEA ROŞCA (Action Foto) şi din arhiva familiei Raţiu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
