Stabilit de la 16 ani în Olanda, el concetează în întreaga lume, în diferite formaţii şi proiecte. Am avut plăcerea să îl revăd după trei ani, pe scena Ateneului din Bucureşti, alături de Filarmonica "George Enescu", ca invitat al maestrului muzicii de film din Franţa, Vladimir Cosma, născut, ca şi Marius, în Bucureşti. Micul grup al lui Marius Preda a fost sarea şi piperul serii festive, în care Vladimir Cosma şi-a prezentat succesele unei cariere de 50 de ani.
Ucenic la un mare maestru: Vladimir Cosma
- Marius, revii pe scena Ateneului, alături de Vladimir Cosma, după trei ani, iar între timp ai mai concertat în orchestra sa în numeroase alte spectacole. Cum v-aţi întâlnit, cum a pornit această colaborare?
- Abia acum am aflat şi eu adevărul. Cu câţiva ani în urmă, cineva i-a trimis în Franţa un CD pentru a asculta un instrumentist şi a vedea dacă îl vrea în orchestră. Vladimir Cosma a ascultat şi a spus "Nu, eu îl vreau pe băiatul de la ţambal, e unic!". Prima colaborare am avut-o în 2011, când maestrul a cântat pentru prima oară în România după 50 de ani, apoi am mai concertat în orchestra sa de vreo 50 de ori. Astă vară, am avut un turneu foarte frumos în aer liber, în amfiteatre, în Franţa, am intrat şi în studio cu el, pentru înregistrări. Pentru mine, e un vis devenit realitate. Am crescut cu filmele cărora el le făcea muzica, cu "Marele blond cu un pantof roşu", şi nu-mi imaginam că-l voi cunoaşte personal. Mai mult, maestrul mă îndrăgeşte foarte mult, mă ia peste tot cu el, suntem buni prieteni şi vorbim de la egal la egal. Dumnezeu îţi face câteodată astfel de surprize frumoase. Am început să scriu şi eu muzică de film, îmi place foarte mult domeniul acesta. E ca un puzzle în care poţi aduna toate cunoştinţele tale despre muzică şi despre instrumente, e fascinant.
- Cu ce alţi artişti ai mai colaborat recent?
- Cu George Benson, care este un legendar chitarist de jazz. Lui i s-a părut că ţambalul şi chitara se potrivesc foarte bine şi m-a invitat să cântăm împreună trei piese, în concertul pe care l-a susţinut la Marsilia. În luna iunie, voi pleca la New York pentru a mă întâlni cu el, cu alţi muzicieni şi producători din lumea jazzului. Ce m-a impresionat în concertul cu Benson a fost grija acordată oricărui detaliu din show, sunetului, luminilor. Artiştii americani sunt maeştri ai improvizaţiilor, însă au în spate o structură organizatorică bine pusă la punct, iar show-urile ies impecabil.
- Ce te-a impresionat la prima ta vizită în New York, capitala mondială a jazzului?
- Bineînţeles, nivelul foarte ridicat al muzicienilor ce cântă acolo, în orice club ai intra, cât ar fi el de obscur şi de lăturalnic. Asculţi puştani de 15-17 ani, care cântă cu o maturitate uluitoare. În plus, am primit o lecţie privind mentalitatea. Noi ne lăudăm: "Ai văzut, băi, ce maşină au trimis ăia după mine?". Eu îmi recunosc anumite snobisme, de care nu am reuşit să scap. În New York, unde parcarea costă de te îndoaie, ai să vezi mari muzicieni care se urcă cu instrumentele în braţe în autobuz, stau în spate până ajung aproape de club, apoi continuă pe jos. Ai să vezi muzicieni, care vin în Europa şi cântă pe câteva mii de euro pe seară, cum merg acolo în club pentru 20 de dolari. Pentru ei nu e important doar banul, ci şi nevoia de a transmite ce au făcut nou, ce au mai învăţat, unui public avizat.
"Ca să concertez în România, trebuie să mă invit singur şi pe banii mei"
- Acum trei ani, erai entuziasmat de contactul cu publicul român, de posibilităţile de a concerta mai des aici. Cu ce impresii te întorci acum în Olanda, după o săptămână petrecută la Bucureşti?
- Am să spun adevărul, chiar dacă supără. Sunt foarte dezamăgit, văd un regres evident. Citesc dezamăgirea, blazarea pe feţele oamenilor şi, mai ales, pe ale celor din lumea artistică. Totul a devenit o sclavie, o alergătură pentru a prinde o cântare pe 50 de euro. Cine se mai gândeşte să evolueze, să facă ceva nou, în astfel de condiţii? Oamenii parcă nu mai au vlagă, nu mai au nimic de spus. Şi în Occident lucrurile merg mai prost, e criză, dar acolo există scăpare. În România, şi dacă ar veni o groază de bani, ei nu ne vor scăpa de cei care vor să rămânem proşti, să ne mulţumim cu facilul, cu nivelul de jos. Oraşul e plin de afişe cu artişti străini care în Occident nu mai înseamnă nimic, iar aici, cântă pentru a nu ştiu câta oară la Sala Palatului. Mi-ar plăcea să văd mai multe afişe cu artişti români, dar văd numai spectacole cu zeci de cântăreţi de muzică populară, înghesuiţi cu toţii, mici de tot, pe un afiş a cărui grafică e făcută parcă de un copil. Nu se pune preţ pe detaliile conceperii unui spectacol, în care contează la fel de mult sonorizarea şi luminile. Eu, dacă vreau să pun la cale un concert în România, trebuie nu doar să bag mâna în propriul buzunar, ci şi să mă ocup de toată organizarea. Dar eu sunt muzician, trebuie să mă ocup de muzică. Cu toate astea, îmi doresc foarte mult să concertez aici, poate reuşesc să organizez de Crăciun un concert. Dar vreau să fac ceva de calitate, un spectacol, nu să vând o marfă. Vreau să fiu artist, nu un entertainer de evenimente sponsorizate.
"Am cântat de la 9 ani la nunţi"
- Acesta a fost motivul pentru care ai ales să pleci din ţară?
- Renunţasem de doi ani să fac muzică, pentru că nu mai suportam să cânt la nunţi, nu îmi mai plăcea conjunctura şi starea în care mă afundam. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cântam de la nouă ani la nunţi, la corturile ţiganilor sau la români, mereu înconjurat de oameni mari. Asta m-a ajutat să învăţ multe lucruri, dar nu mai voiam să continuu aşa. Mă rugam zi de zi lui Dumnezeu să-mi arate drumul, să facă ceva cu viaţa mea, să nu îmi pierd talentul. Îmi amintesc că era penultima zi de şcoală a anului 1993, veneam pe jos tocmai de la Liceul "Dinu Lipatti", era iarnă grea, cu nămeţi mari, am căzut de trei ori, eram deznădăjduit şi m-am rugat tot drumul la Dumnezeu. Când am ajuns teafăr acasă, mama mi-a ieşit în întâmpinare cu contractul în Olanda. A fost scăparea mea.
- Te-ai acomodat în Olanda, o poţi considera acum acasă?
- M-am simţit de la început în largul meu. Cum poţi fi altfel, când la doi ani după ce ai ajuns într-o ţară străină, câştigi o groază de bani, cânţi cu mari muzicieni internaţionali? Există şi în Occident o mafie muzicală, se folosesc de tine, dar în schimb ajungi pe scene mari, îţi faci o imagine, un nume. În America şi în Europa de Vest există un obicei pe care îl apreciez. Dacă eşti cu adevărat bun, la un moment dat, te vor scoate la lumină, se vor lăuda cu tine. Dacă m-am acomodat? Am ajuns să gândesc în olandeză, nu în română. Însă asta nu înseamnă că pot considera Olanda ca fiind acasă. Acasă e doar acolo unde deschid uşa şi mă întâmpină soţia şi copiii. Pentru ei am rămas în Olanda. Altfel, oamenii sunt ciudaţi, iar eu am mai multe angajamente la Paris, de pildă. Însă sistemul de învăţământ din Olanda este excepţional. Pentru a avea ceva asemănător în Franţa, ar trebui să dau 2500 de euro lunar, iar aici e gratuit.
- Tu provii dintr-o familie cu şapte generaţii de lăutari. Sunt şi băieţii tăi atraşi de muzică?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
