S-a născut în Elveția, dintr-o mamă englezoaică. A crescut în Marea Britanie, a studiat în America și s-a căsătorit cu o ucraineancă. Totuși, chemarea sângelui a fost mai puternică decât tentațiile unui destin cosmopolit. După '89, Nicolae Rațiu a prins drag de țara pe care, vreme de patru decenii, o cunoscuse doar din ilustratele trimise de bunicul de la Turda și din discuțiile aprinse ale diasporei românești, animate de tatăl său, Ion Rațiu. Moștenitor al afacerilor acestuia, dar și al principiilor strămoșilor săi ardeleni, Nicolae Rațiu e, azi, nu doar un investitor de top, ci și unul dintre cei mai vocali apărători ai României, atât împotriva abuzurilor guvernanților din țară, cât și împotriva cârcotașilor din presa străină.
Un gentleman la Turda
A studiat româna abia pe la 16 ani, când tatăl său, binecunoscutul om politic Ion Rațiu, i-a condiționat o vacanță la schi de învățarea limbii iluștrilor săi străbuni din familia Rațiu. În România, la București și la Turda, a ajuns pentru prima oară la 40 de ani
Acestui gentleman șarmant și cosmopolit, cu educație americană și tabieturi englezești, viața i s-a schimbat atunci, în 1989, la fel de tare cum avea să ni se schimbe și nouă. De îndată ce a decis să se implice în bătălia prezidențială din 1990, alături de colegii din Partidul Național Țărănesc, marele lider al exilului românesc Ion Rațiu a părăsit reședința londoneză și i-a pasat fiului său mai mic, Nicolae, responsabilitatea afacerilor din Occident și buna administrare a unei averi însemnate. Așa a devenit Nicolae Rațiu, peste noapte, din băiatul rebel, care avusese nu o dată conflicte dure cu tatăl său, tânărul echilibrat, pus să gestioneze bugetele campaniei prezidențiale a lui Ion Rațiu, începutul afacerilor în România ale familiei și lansarea ziarului independent "Cotidianul" și a tipografiei aferente.
Bani și responsabilitate
La aproape 25 de ani de la prima sa vizită în România, Nicolae Rațiu e una dintre conștiințele silențioase ale țării noastre. Un mare om de afaceri și un filantrop pe măsură, un ecologist avântat și un avocat neînduplecat al României, pretutindeni unde, în lume, țara pentru care strămoșii săi Rățești și-au dat viața e luată în derâdere. La averea cu care e creditat de Top 300 "Capital" (peste 50 de milioane de euro), la investițiile pe care le derulează în România, la conexiunile înalte pe care și le-a făcut și la numele pe care îl poartă, Nicolae Rațiu își putea revendica o notorietate la care puțini puteau spera. Dar Nicolae Rațiu a ales calea faptelor, asemenea înaintașilor săi ardeleni. A lăsat principiilor locul perorațiilor. Asta îl face deosebit pe Nicolae Rațiu pe scena publică românească a lui 2014. Un om care a înțeles că testamentul lui Ion Rațiu, la care câți nu ar fi râvnit, înseamnă nu doar avere, ci și responsabilitate. Responsabilitatea unui nume major în istoria Ardealului, numele memorandistului Dr. Ion Rațiu și a generații întregi de luptători avântați pentru drepturilor românilor, responsabilitatea misiunii tatălui său, responsabilitatea susținerii, din prosperitatea unor afaceri, a unei mari opere filantropice.
Aflat în prima linie a luptei pentru salvarea Roșiei Montane și pentru apărarea, alături de amicul său, Prințul Charles, a unei imagini pozitive a țării noastre în presa occidentală, Nicolae Rațiu e unul dintre acei oameni care, prin viziunea și proiectele lor, schimbă România altfel decât o schimbă cei care măsoară asta în audiențele TV. La 10 ani de la înființarea, la Turda, în fieful familiei sale, a Centrului Rațiu pentru Democrație, l-am provocat pe Nicolae Rațiu la un dialog despre identitatea sa românească, la amintiri despre simpaticul afacerist și politician Ion Rațiu, l-am provocat la o analiză rece a fenomenului Roșia Montană și, nu se putea altfel, la câteva destăinuiri despre întâlnirile și corespondența sa cu Prințul Charles al Marii Britanii și la lupta lor comună - ca rude ce se află în descendența lui Vlad Țepeș - pentru ridicarea numelui Transilvaniei și României în Marea Britanie și în Occident.
Ilustrate din Turda
- V-ați născut în Elveția, trăiți în Marea Britanie, iar în România ați venit abia după 1989. Ce vă trage, de atunci, spre Turda?
- La Turda e, practic, reședința familiei mele. Pe când eram copil, bunicul meu, Augustin Rațiu, îmi trimitea mereu cărți poștale de ziua mea de naștere, și de fiecare dată cartea poștală era cu o imagine din Turda, cel mai adesea cu părculețul unde este amplasată statuia lui Dr. Ion Rațiu, memorandistul. De aceea, în 1990, când am ajuns prima oară la Turda, alături de tatăl meu, Ion Rațiu, aveam sentimentul că mă întorc acasă, deși nu mai fusesem niciodată aici. Istoria familiei Rațiu se confundă cu istoria Ardealului. Aici e casa noastră, aici e biserica pe care au ridicat-o strămoșii noștri, aici e cimitirul în care se află înaintașii noștri, aici sunt pământurile noastre, e liceul care poartă numele lui Dr. Ion Rațiu. Mai lipsește doar o stradă cu numele tatălui meu... Am revenit și continuu să revin la Turda, pentru că aici e jumătate din mine. Vin aici ca să recuperez acea jumătate pe care, câtă vreme mă aflam în Marea Britanie, nu o cunoșteam, de fapt.
- Care au fost, în copilărie, primele amintiri legate de România, primele experiențe care v-au făcut să înțelegeți că există, undeva, departe, o țară de care sunteți legat?
- Multă vreme, pentru mine România a însemnat o masă din biroul tatălui meu, înconjurată de bărbați care fumau în neștire și dezbăteau cu patos într-o limbă care îmi era complet necunoscută. Asta era, de fapt, lumea românească din diaspora, o lume în care tatăl meu era foarte implicat. Apoi, pe când aveam 4-5 anișori, în casa "unchiului" Viorel Tilea, fost ambasador al României în Marea Britanie înainte de venirea comuniștilor la putere, un apropiat al tatălui meu, era, la fel, plin de români care dezbăteau intens starea țării și a diasporei. Acolo erau adevărate festinuri culinare, fiecare dintre oaspeții casei Tilea avea pretenția de a cunoaște cele mai bune rețete românești. Atunci am aflat despre sarmale, despre ardeii umpluți și despre alte mâncăruri deosebite.
- Era ceva în casa din Londra care vă amintea în mod special de România?
- Îmi amintesc, întâi de toate, portretele imense ale lui Dr. Ion Rațiu și al soției sale, Emilia, apoi discurile cu Dinu Lipatti și Maria Tănase, pe care tatăl meu le asculta mereu, era biblioteca tatălui meu, cu cărți în limba română, era colecția sa impresionantă de tablouri ale unor pictori români... Când a venit în Anglia, tata era foarte tânăr, avea 23 de ani. Nu luase nimic cu el din România. Cu timpul, după ce ajunsese să se îmbogățească și, fiind foarte implicat în activitatea diasporei românești, era solicitat pentru ajutor de mulți dintre românii care reușeau să fugă din țară. Tata îi întreba pe cei care veneau să-i ceară bani dacă nu aduseseră cu ei ceva din România - cărți, tablouri, obiecte de anticariat, orice putea să evoce o legătură cu țara în care el nu se mai putea întoarce. Și, de fiecare dată, găsea câte ceva care să-l intereseze. Îi oferea celui cu care discuta un preț bun în schimb. Era o afacere din care toată lumea ieșea câștigată: omul care venise la el după ajutor pleca de la noi din casă cu banii de care avea nevoie, dar nu ca un datornic, ci ca un partener egal de afaceri al tatei. Așa s-a umplut casa noastră de picturi românești, de ceramică veche, de broderii superbe, de ii și alte și alte lucruri care aminteau de România. Și nu doar casa în care locuiam în Marea Britanie, ci și cea din America, unde începuse tata niște afaceri, și casa de vacanță din Elveția, toate erau pline de amintiri legate de România. Am crescut înconjurat de România, de când mă știu...
"Rusoaica" și supa de pește
- Cum era Ion Rațiu ca tată?
- Era destul de distant. Viața lui era plină de activități sociale, de afaceri, de preocupările sale românești... Nu era foarte prezent în viața noastră. Nu-mi aduc aminte, de exemplu, să mă fi dus sau să mă fi luat de la școală vreodată. Prin adolescență, am avut câteva războaie cu el, mă considera nedisciplinat și rebel. Dar apoi, cu anii, am devenit foarte apropiați, mai cu seamă după ce el s-a mutat în România. Atunci, trebuia să delege conducerea afacerilor sale din străinătate și a înțeles că eram singura persoană în care putea avea încredere, mai cu seamă când era vorba de bani.
- Cum a reacționat tatăl dumneavoastră, mare luptător anticomunist, când a aflat că vă veți căsători cu o tânără care venea de la Moscova?
- Soția mea e de loc din Odessa, dar, într-adevăr, venea după un doctorat în jurnalism la Universitatea din Moscova. Era foarte frumoasă, ceea ce pentru tata era din start o notă bună. Apoi, l-a ademenit cu o supă de pește extraordinară, iar asta a iertat totul. Pentru supa aceea, tata a iubit-o pentru totdeauna.
Bărbatul unei misiuni
- Ați trăit alături de tatăl dumneavoastră experiența exilului său. Cum era Ion Rațiu în acei ani? Cât de greu i-a fost să stea departe de România?
- Tatăl meu era bărbatul unei misiuni. Mama îmi povestea că asta îl deosebea de toți ceilalți bărbați pe care îi cunoscuse. Încă de tânăr, încă de la început, el avea o misiune foarte clară. Știa că într-o zi va vedea din nou România democratică și trăia fiecare zi pregătindu-se pentru ziua cea mare. Și nu s-a dezis de această credință a lui niciodată, nici o zi! De îndată ce a început să câștige bani buni din afacerile sale, a început să publice un ziar românesc, un ziar în care cred că scria singur mai bine de jumătate dintre articole. Țin minte că sâmbetele mă lua cu el la tipografie ca să-l ajut să imprime ziarele... Apoi, a pus bazele Academiei Culturale a Românilor din Anglia, prin care organiza întâlniri, banchete, cine românești, la care se discutau problemele României. Era foarte bine conectat la tot ce se întâmpla în țară, avea informatori, afla cam tot ce mișcă. Asta era ceea ce ziceam înainte, parte din misiunea lui: aceea de a deschide ochii liderilor din Occident asupra realităților din România. Trimitea, pe propriile speze, secțiunea englezească a ziarului său celor mai influenți oameni din întreaga lume, informându-i dacă era cineva arestat pe motive politice, dacă erau mitinguri, despre lipsa de electricitate, despre foametea din România. De multe ori, informațiile sale au fost citate de presa străină.
- Cum a trăit familia Rațiu momentul decembrie 1989?
- E oarecum ciudat. Toți cei din familie ne aflam în Elveția, unde hotărâserăm să facem sărbătorile de iarnă. Acolo nu aveam televizor, așa că am trăit Revoluția la telefon, care a mers non-stop zilele acelea. Toată lumea îl căuta pe Ion Rațiu și îi transmitea informații despre ce se întâmplă în România. Era în contact cu toate organizațiile din lume ale Uniunii Mondiale a Românilor Liberi și el, practic, s-a întors în România, în 1990, ca președinte al acestei uniuni, pe care o construise în anii '80. În ianuarie, a închiriat un avion, plin de jurnaliști străini, de parlamentari britanici și de membri ai familiei și a pornit spre București. A fost o mare descătușare de bucurie când am ajuns în România.
Minciunile Gold Corporation, demontate de un mare investitor
- Sunteți un om de afaceri de succes, cu investiții importante în mai multe industrii, dar și un militant pentru ecologie. Centrul Rațiu pentru Democrație s-a implicat foarte mult în lupta pentru Roșia Montană. Cum se împacă afaceristul cu ecologistul, în una și aceeași persoană?
- Familia mamei mele e o familie de mare tradiție în fabricarea sticlăriei în Marea Britanie. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, strămoșii mamei mele erau preocupați de serviciile pe care le puteau aduce comunității din care făceau parte. Au fost pionieri într-o vreme în care nimeni nu se gândea, ca azi, la responsabilitatea socială. Apoi, să ne uităm și dincoace, la familia Rațiu. Rățeștii nu au fost mereu oameni de afaceri. Au fost și avocați, preoți sau doctori. Există, deci, în trecutul meu, o mare grijă față de problemele comunității, iar asta merge mână în mână cu ecologia.
- Ce v-a motivat, totuși, să sprijiniți lupta pentru Roșia Montană? Sunteți unul dintre foarte puținii investitori de top din România care s-au manifestat deschis împotriva proiectului RMGC...
- Proiectul RMGC e în mod evident o catastrofă, indiferent din ce punct de vedere îl privești - economic, al mediului sau al patrimoniului. Însuși fundamentul acestei afaceri îl găsesc atât de murdar! E un exemplu de corupție, în care o companie cu o mulțime de bani cumpără foarte ieftin aproape toată presa românească, cu câteva notabile excepții, printre care și "Formula AS", apoi cumpără, la fel de ușor, și politicieni din toate partidele. Compania a susținut, sus și tare, că România iese câștigată economic din această afacere. Dar nu e deloc așa: la nivel de locuri de muncă, e un non-sens, pentru că, în scurt timp, acolo nu vor lucra decât 300 de oameni! Dar praful din urma exploziilor, dar apa care ar putea fi infestată cu cianuri? Vor fi 30.000 de oameni afectați direct de această catastrofă! Toată industria forestieră din zonă, afacerile din turism, fermierii locali, afacerile cu fructe de pădure, toate vor fi distruse. Producătorii de mobilă nu se vor putea apăra când li se va pune în vedere că lemnul lor provine dintr-o zonă cu cianuri. Chiar dacă, prin absurd, nu ar exista efecte reale ale cianurării în zonă, Apusenii tot vor fi afectați ca imagine. Dar există riscul major al unor efecte devastatoare de mediu!
Sunt convins că proiectul de salvare a Roșiei Montane este unul viabil și poate aduce mult mai mulți bani și pentru mult mai mult timp decât proiectul RMGC. Uitați-vă doar la exemplul minei de sare de la Turda, care atrage 350.000 de vizitatori anual! Cu o promovare bună, și Roșia Montană poate aduce banii pe care îi promite RMGC, iar mediul nu va fi afectat așa cum va fi, inevitabil, în cazul demarării proiectului de minerit. Toate aceste motive mă fac să fiu foarte pasionat în lupta pentru salvarea Roșiei Montane. Am sprijinit cât am putut protestele pro-Roșia Montană. Protestele nu au fost numai împotriva unui proiect de minerit, ci împotriva unei atitudini sfidătoare a statului, o lipsă de respect față de oameni!
"Prințul Charles a fost fericit să afle că suntem rude"
- Într-o perioadă în care românii sunt denigrați prin Marea Britanie, ne-am găsit un mare sprijinitor în persoana Prințului Charles. Îl cunoașteți bine pe Alteța sa. Povestiți-ne despre atitudinea lui legată de Transilvania și despre discuțiile pe care le-ați avut cu el pe tema României.
- Ultima oară m-am văzut cu Prințul Charles la Festivalul Transilvania de la Londra, pe care l-am organizat în beneficiul unui ONG care promovează agricultura tradițională, adică exact ceva pe gustul Prințului Charles. După cum poate știți, Prințul este și un artist, îi place să picteze, iar festivalul pe care l-am organizat s-a bazat pe lucrările unor artiști englezi care au venit în Transilvania și au pictat peisaje de aici. Prințul Charles e un mare fan al României și al Transilvaniei. Îi place să vină la noi, e nerăbdător să stea în comunități pe care el le consideră în armonie completă cu natura. Asta e perfecțiunea pentru el. E atât de greu să mai găsești așa ceva pe glob în afara Ardealului... Apoi, desigur, el are strămoși în zonă. Noi am găsit o biserică în Teiuș, construită de Petru și Zamfira Racz (Rațiu) pe la 1599. Dacă urmărești arborele genealogic al Zamfirei, ajungi la contesa de Rhedey, născută în Sângiorgiu de Pădure, iar de la contesă la Regina Maria de Teck, străbunica Prințului Charles. Așa că i-am scris Prințului Charles despre descendenții noștri comuni și despre biserica din Teiuș, pe care vrem să o restaurăm. Ne-a scris înapoi și ne-a spus că e bucuros să afle că are strămoși comuni cu familia Rațiu și că ar fi mai mult decât încântat să ne însoțească la Teiuș.
Prințul a fost mereu în linia întâi, când a fost vorba despre mediu, despre salvarea patrimoniului și despre arhitectura veche. Face parte, de asemenea, dintre Prietenii Sfântului Munte Athos, și chiar vorbeam cu el despre faptul că multe dintre mânăstirile de acolo sunt construite de valahi și de moldoveni. Prințul sprijină foarte mult imaginea României, însă sunt multe ziare în Anglia care scriu de rău despre români. Eu însumi mă zbat ca, în interviurile mele din presa engleză, să le spun lucruri de bine despre România. România e jumătatea mea și mă doare sufletul să o văd bălăcărită fără motiv...
Fotografii de MIRCEA ROȘCA (Action Foto) și din arhiva familiei Rațiu