Refugiată stingher, într-un mic scuar al Dâmboviței, bisericuța Sfântului Meletie pare cea mai mică și mai discretă biserică din București. O biserică sfioasă și cuminte în toate. O biserică a tăcerilor de tot felul. Un mic refugiu creștin, construit pe la 1740, în amintirea Sfântului Elefterie și a Cuviosului Meletie, ocrotitorul oamenilor nevorbitori, cu deficiențe de auz. Primul predicator mimico-gestual. Primul teolog ortodox care a continuat să vorbească și să dea învățătură prin semne, ridicând în aer trei degete, în chipul Sfintei Treimi, chiar dacă limba îi fusese tăiată, asemenea Sfântului Maxim Mărturisitorul, torturat și el, în același fel.
Rugăciuni fără sunet
Purtați de treburi mărunte și fără de amânare, oamenii iuțesc pașii. Ocolesc din larg biserica și își văd de treburile lor. Nu se opresc nicio clipă, ci trec grăbiți, așa cum am trecut și eu, de multe ori, pe lângă acest frumos lăcaș brâncovenesc, până în ziua în care, purtat de un îndemn inexplicabil, am intrat. Un singur pas am făcut și m-am oprit în pridvor, copleșit să descopăr o mulțime de bărbați și femei, care, într-o liniște adâncă, aproape materială, ridicau brațele în aer și se legănau ușor, dimpreună cu preotul lor, ce nu înceta nicio clipă să-i privească în ochi și să le vorbească fără să scoată niciun sunet, în timp ce un copil aștepta îngenuncheat și cu lacrimi în ochi să primească Sfânta Împărtășanie.
Niciodată nu știu să mai fi trăit un asemenea moment și o asemenea emoție intensă. Cu adevărat, în tăcerea profundă a momentului întrezăream ceva din vibrația armoniilor stelare. Cu adevărat, liniștea din jur avea ceva din solemnitatea strălucitoare a unor straie de heruvim, îndemnându-mă să-mi doresc ca acel moment să nu se mai sfârșească. Aș mai fi rămas așa ore întregi, în picioare, fără să mă mișc și fără să mai simt oboseala, dacă privirea celor din încăpere nu s-ar fi întors iscoditor spre mine, iar maica cea bătrână de la pangar, temându-se cumva că am greșit adresa, nu mi-ar fi făcut semn insistent să citesc micul anunț prins pe perete și să aflu ceea ce aflasem deja. Eram în biserica Sfântului Meletie, o biserică unică și specială; biserica surdo-muților; singura biserică de acest fel din București, ridicată de marele boier Maxim Cupetul, în zona Cotrocenilor și a Podului Eroilor Sanitari, pe o fostă insulă a râului Dâmbovița - locul de promenadă și agrement al bucureștenilor din acea vreme; un loc cu multă verdeață, flori de câmp și ape curgătoare, cu păsări multicolore și sălcii plecate până la pământ, cum nu mai găseai și nici nu mai găsești astăzi în altă mahala a Bucureștilor.
Așa l-am cunoscut pe părintele Mirel Ilie. Așa am descoperit lumea plină de candoare și numeroase uimiri a celor fără auz și vorbire. Oameni pe nedrept dați deoparte și izolați de semenii lor. Oameni condamnați parcă să trăiască toată viața închiși în sine, în carapacea grea și apăsătoare a propriei tăceri.
Încercarea
Ca simplu spectator, nu deslușești prea multe. Doar observi și admiri coregrafia spontană, vulcanică și în continuă schimbare a gesturilor; o coregrafie plină de atenționări și elemente de subliniere; un dans ciudat al brațelor, capabil să transforme reunirea celor fără auz într-o lume aparte, inaccesibilă, închisă definitiv în sine. O lume a trăirilor subliniate de exclamații și puternice uimiri gestuale, la care n-am avea acces fără ajutorul și însoțirea unui translator priceput, cum este parohul Ilie Mirel - prietenul acestor oameni timizi, reticenți și, uneori, contradictorii. Mândri, orgolioși, aparent veseli și expansivi, oamenii fără auz vor să-ți capteze atenția și chiar să te impresioneze puțin. Sufletiști, plini de energii pozitive și parcă veșnic copilăroși, simt nevoia să iasă în evidență și să fie mângâiați. Au nevoie în permanență de grijă și de afecțiune, trădând o inocență vecină cu naivitatea, ca atunci când iau cuvintele în sensul lor propriu și, în loc de biserică, folosesc o perifrază concretă: "Acasă, în odaia lui Dumnezeu!" sau când, văzându-l pe părintele cum rostește sacramental în dreptul Ușilor Împărătești: "Acesta este trupul lui Hristos!", cu toții întind mâinile, de parcă L-ar vedea aievea pe Iisus și ar dori să-I ceară o mângâiere duioasă. Altcumva, nu e deloc ușor să te apropii și să le intri în suflet. La primul gest de dispreț sau sfidare, omul fără auz fuge, evită, se retrage în găoacea lui de singurătate și, întorcându-ți spatele, se poartă de parcă n-ai mai exista. Nici măcar părintelui Ilie nu i-a fost ușor să și-i apropie, să treacă peste obstacolele de precauție ale firii lor de oameni ușor ciudați, vulnerabili sau doar îndârjiți de răutatea altora. Chiar și acum își amintește cu o strângere de inimă ziua în care, însoțit fiind de vechiul paroh, acesta l-a prezentat mulțimii din biserică spunând doar atât: "Acum eu plec și el rămâne", după care a dat să plângă. Ceea ce a urmat nu a fost ușor. Efectul acestui plâns neînceput avea să-l urmărească pe părintele Ilie în multe și lungi zile de așteptare, zile de zbucium sufletesc mocnit și de încercări, zile în care părintele a tot căutat să-i iubească pe acești oameni și să-i înțeleagă atât cât putea. Chiar dacă îi simțea ostili și cu sufletul lipit încă de vechiul paroh, părintele Ilie a întrezărit că singura lui salvare erau sinceritatea și inima deschisă, drept pentru care, într-o bună zi, i-a oprit pe enoriași după slujbă și le-a vorbit fără pic de ocoliș. Le-a spus hotărât și bărbătește, în limbajul gesturilor, că a decis să-i lase în grija altui preot, că vrea să plece cât mai departe, la o altă biserică și la alți enoriași. După un moment de uluială amestecată cu spaima și neputința de a înțelege, cineva, cel mai bătrân și mai cuminte membru al comunității, a prins curaj și, făcând un pas înainte, l-a întrebat: "De ce, părinte? Cu ce ți-am greșit? De ce vrei să ne pedepsești?". Atunci părintele s-a uitat în ochii lui și, fără pic de ezitare, i-a spus: "Eu plec pentru că voi nu aveți nevoie de mine... Plec pentru că aici, în această biserică, trăiesc numai sfinți. Nimeni dintre voi nu are vreun păcat. Nimeni nu simte nevoia să se spovedească, să se căiască pentru faptele lui rele și apoi să ia trupul și sângele Lui Hristos!".
A fost clipa descătușării. Clipa în care, fără niciun cuvânt în plus, toți cei din biserică s-au strâns pentru a-și îmbrățișa cu lacrimi în ochi părintele, cerându-și iertare și rugându-l fierbinte să nu plece, să mai rămână cu ei. "Ca oameni, am prins drag de ei din prima clipă", spune părintele. "Mai ales mi-au plăcut bătrânii. Niciunde nu am văzut bătrâni mai curați și mai frumoși la chip ca în această biserică. Sunt bătrâni aparte, gânditori și interiorizați, incapabili să spună o vorbă care să facă rău, care să doară... De altfel, când au ceva de spus (prin gesturi, așa cum comunică între ei), merg direct la țintă, la esență, la ce au ei cu adevărat de zis, fără a se complica în amănunte, scuze și explicații fără rost. Îmi amintesc că cel mai frumos mesaj din viața mea l-am primit de la un asemenea bătrân. În mesaj scria doar atât: «Iartă-mă. Iartă-mă. Iartă-mă». Deși nu-mi greșise cu nimic, bătrânul simțea nevoia să-mi scrie, rezumând, fără să vrea, însăși esența vieții noastre creștine: starea de pocăință și nevoia de a cere și de a fi iertat în permanență de Mântuitorul nostru Hristos".
"Ca să-i arăți cuiva că-l iubești nu trebuie să spui nimic"
Dacă îl întrebi cum a ajuns la biserica Sfântului Meletie, părintele Ilie ezită o clipă, surâde și drept răspuns povestește o întâmplare de Sinaxar, cu un mare Sfânt, care fugind de oamenii ce voiau să-l facă episcop, s-a suit pe o corabie și, ajungând la Alexandria, a coborât în chiar locul unde îl aștepta mulțimea de credincioși ca să-l facă patriarhul lor. Altă explicație pentru venirea lui la Sfântul Meletie nu are, decât o poveste menită să întărească marele adevăr că, atunci când ceva e făcut prin vrerea Domnului, voința și pofta omului sunt de prisos.
"De câte ori privesc în urmă, văd că nimic din viața mea nu a fost întâmplător - nici că am ales să fiu preot la Așezământul social de la Ciolpani, nici că mi-era tare drag de bătrânii singuri și bolnavi de acolo. De altfel, din aceeași pornire am vrut să învăț limbajul mimico-gestual. M-am înscris deci la un master specializat, condus de părintele Onu de la Ploiești, din drag pentru acești oameni și, mai ales, din dorința de a le face o surpriză la doi bătrâni surdo-muți din Așezământul de la Ciolpani, simțind că apropierea de ei nu era deplină, că mărturisirea lor la spovedanie nu era întreagă fără a vorbi aceeași limbă. Am petrecut doi ani în preajma părintelui Onu (un adevărat apostol al persoanelor cu deficiențe de auz) și am învățat să folosesc destul de fluent limbajul, pentru ca, venind la Ciolpani, cei doi bătrâni să se uite mirați la mine și să mă întrebe: «Părinte, ai pățit ceva? De ce dai așa din mâini?», moment în care mi-am dat seama că ei nu cunosc nimic din semnele și alfabetul mimico-gestual. Dincolo de marea dezamăgire și gândul zădărniciei ce mă încercau în acea clipă, m-am stăpânit și, nemaiavând ce le spune, i-am luat în brațe, i-am mângâiat și am rămas așa un timp, copleșit de emoție, până am înțeles un lucru fundamental, pe care l-am regăsit și aici, la biserica Sfântului Meletie - anume, că adevărata tăcere e vorbitoare... Că lucrurile intense nu au nevoie de cuvinte. Ca să-i arăți cuiva că-l iubești nu trebuie să spui nimic. E de ajuns să simți ceea ce simți și să transmiți această stare".
"Noi, surzii"
Așezat pe o margine de strană, părintele ne vorbește și ne explică, în timp ce, din când în când, se întrerupe pentru a comunica și cu enoriașii care îl caută. Degajarea gesturilor și fluența întretăierilor mimice ne stârnește mulțime de întrebări naive, la care părintele răspunde cu un zâmbet lejer, încercând să ne asigure că, prin gesturi, se poate exprima orice, chiar și noțiuni abstracte sau fanteziste. Pentru "mândru", de pildă, ridici nasul puțin cu ajutorul degetului. Pentru "minciună", bați cu același deget nasul. "Ce mai faci?" se redă ciocnind pumnii, iar pentru "preot" e suficient să faci semnul unui om cu barbă. Totul e ușor: și numele, exprimat prin dactileme (litere separate), și "iertarea păcatelor", care se redă la modul cel mai fizic cu putință, prin gestul de ștergere a unei imaginare suprafețe plane cu dosul palmei. Mai greu și, uneori, peste puterea unui om, este să redai noțiunile teologice, cum ar fi Liturghie, Mântuire sau Tată ceresc, cuvânt care nu poate fi reprodus prin semnul părintelui lumesc, ci, asemenea Sfântului Meletie, prin desenarea pe frunte a unui cerc cu degetul mare de la mâna dreaptă. "Avem multe de învățat de la surdo-muți", spune părintele. "Am putea să deprindem de la ei măcar modul lor de a se exprima direct, rezumativ, în esență, fără a ne pierde în detalii și precizări obositoare. Pentru persoanele fără auz, răbdarea este extrem de limitată. Dacă te îndepărtezi de subiect, te întrerupe imediat și te întreabă ce ai vrut să spui când ai spus ce-ai spus... Eu, unul, nu am să încetez niciodată să le mulțumesc că am învățat de la ei un lucru minunat. Am învățat să disting între mai multe tăceri. În funcție de trăirea și firea lui, fiecare om se trădează prin felul în care tace și știe să păstreze tăcerea: ca un înțelept sau ca un om fără minte multă". Dacă ar avea ocazia, părintele ar face aceeași alegere - biserica Sfântului Meletie. E mândru de istoria lăcașului, așa cum e bucuros că oamenii vin în număr tot mai mare la biserică, și nu obosește să le vorbească enoriașilor despre marea iubire a lui Hristos, având grijă ca vorbele lui să fie însoțite mereu de gesturi și îmbrățișări încărcate de afecțiune, pentru a le cere apoi să nu uite niciodată că fiecare om este important în felul lui și că iubirea Domnului nu caută la fața nimănui. Mereu le vorbește oamenilor la persoana întâi: "Noi, surzii". Mereu caută să se identifice cu ei, deși, smerindu-se, tot el recunoaște că ceva, un mic amănunt, continuă totuși să-i deosebească: "În timp ce surzii vorbesc cu Dumnezeu, noi, oamenii așa-zis normali, ne mulțumim doar să vorbim despre Domnul".
Retras într-un colț de strană, părintele Ilie ne face semn să-l scuzăm. Acum, vorbește cu enoriașii lui, îi ascultă, desenează în aer gesturi largi și precise, surâde și îi mângâie pe creștet într-un fel anume - aproape, delicat și afectuos, pe fiecare în parte. Se vede că oamenii au încredere în el, așa cum se vede că părintelui îi pasă și că ceea ce face e făcut cu tot dragul, fără ascunziș, fără pic de emfază sau milă ipocrită. Chiar dacă credincioșii din biserica Sfântului Meletie nu aud, celelalte simțuri le sunt în alertă și nu-i înșeală. Cu toții simt afecțiunea părintelui, și în oraș s-a răspândit deja vestea și îndemnul: "Veniți să vedeți! E un preot care ne îmbrățișează pe toți".