ANA PASTI - "O carieră artistică în România capitalistă e mult mai dificilă decât în România comunistă"

Actriță la Hollywood

- Se pare că românilor le priește aerul din Los Angeles. În ultima vreme, tot mai mulți tineri din lumea literară, a cinematografiei sau a medicinei scriu adevărate povești de succes în America. Visul american se trăiește cu ochii deschiși. O astfel de poveste, aflată în plină desfășurare, poartă numele Ana Pasti, o actriță româncă determinată să deschidă ușile de la Hollywood -

Ana Pasti a avut șansa să cutreiere lumea în lung și în lat și să trăiască în locuri exo­tice, precum Madagascar, Uganda, Ke­nya, Thailanda și Pakistan. Un globtrotter autentic ca­re, în final, pare să-și fi găsit destinația: Los Angeles! A ajuns în State acum mai bine de trei ani, pentru a-și aprofunda studiile de actorie. Absolventă de UNATC, fosta elevă a profesorului Dem Rădu­les­cu a ales USA, țara tuturor posibilităților, deoarece a consi­de­rat că, deși în România există foarte mult ta­lent, po­si­bilitățile de realizare sunt, din păcate, foar­te limi­ta­te. Talentul, inteligența, ambiția, personalita­tea de în­vin­gător și un look exotic fac din Ana Pasti o can­di­dată puternică care, în opinia mea, va reuși să des­chidă ușile redutabilei fortărețe a filmului mondial - Hollywood!

"Profesorii mei se așteptau să devin o a doua Draga Olteanu Matei ..."

- Ana, ești un globtrotter autentic. Ai avut șansa să vezi locuri exotice, precum Madagascar, Ugan­da, Kenya, Pakistan și Thailanda, însă, se pare, halta ta finală este USA... De ce ai decis așa?

- Am încercat să combin utilul cu plăcutul, în pro­porții diferite. Călătoriile în locurile de care ai amintit au fost vacanțe, deci experiențe foarte plă­cute. "Călă­toria" în USA e mai degrabă profesională, deși e și ea plăcută. Ideea este că eu dintotdeauna mi-am dorit mult și cred că acest loc îmi poate acoperi așteptările. Nu degeaba se spune că America e țara tuturor po­sibi­lităților, nu? Prin comparație, cred că în România există foarte mult talent, dar puține posibilități. E încă o țară în tranziție culturală, cu un public nostalgic. În ciuda noului val cinematografic care a pus România pe harta filmului internațional, reperele noastre cul­tu­rale și artistice aparțin României anilor '70-'80. Ac­torii generației mele nu sunt mai puțin talentați decât monștrii sacri ai "generației de aur", dar nu au nici pe departe aceeași vizibilitate și același statut. Pur și simplu, o carieră artistică în România capita­listă e mult mai dificilă decât în România co­munistă. Competiția e mai mare și banii mai puțini.

- Ai intrat la UNATC la vârsta de 18 ani, a treia pe listă. Ai fost comparată, atunci, cu Draga Ol­tea­nu Matei? De ce?

- Pentru ca eram mai ușor de sărit, decât de oco­lit! (râde) La 18 ani, când încă nu ești formată ca fe­meie, 60 de kg arată cu totul altfel ca la 30 de ani! Eram, însă, un "patrățel" cu multă forță și ritm co­mic, iar parte din repertoriul meu de admitere a fost un monolog din "Chirița în Iași" a lui Vasile Alecsan­dri, unul din rolurile consacrate ale Dragăi Olteanu Matei. Profesorii mei se așteptau să devin o a doua Dra­ga Olteanu Matei. Nu a fost să fie... Nu știu ce am devenit exact, pentru că percepțiile despre mine di­feră de la un regizor la altul și, mai ales, de pe un con­tinent pe altul. În America, am jucat Isabela din "Mă­sură pentru măsură" de Shakespeare, un rol de inge­nuă, care nu cred că mi s-ar fi oferit vreodată în România. De asemenea, am jucat Rebecca, o ado­les­centă rebelă, din "Orașul nostru" de Thornton Wilder, un rol pe care de asemenea nu cred ca l-aș fi putut face în România. Managerii, agenții și directorii de casting de aici mă văd jucând de la spioană până la diplomat, și de la soție de mafiot până la prințesă războinică. În general, mă văd în perso­na­je exotice sau fantastice, și asta, în principal, din cauza accen­tu­­lui și a look-ului meu. Înfățișarea mea era con­si­derată destul de exotică și în România, însă, în Ame­rica e su­per-exotică. Sunt luată, în special, drept spa­nio­­loai­că (de obicei, când intru într-un su­permarket mi se vorbește în spaniolă). (râde). Dar am fost în­tre­bată și dacă sunt italiancă, turcoaică, brazi­liancă, iraniancă, orice, mai puțin româncă.

- De ce ai ales actoria?

- După cum bine ai remarcat, îmi plac călătoriile, inclusiv cele interioare. Când creezi un personaj, ajungi să trăiești aventuri pe care în viața reală nu ți-e neapărat dat să le trăiești, deși eu, și în viața reală, sunt o aventurieră și o nomadă. Din fericire, pe scenă sau pe platou, orice e posibil și orice e permis. Nu exis­tă bine și rău, nu există drumuri corecte și dru­muri gre­șite, nu există eșec și reușită, există doar na­tură umană, în toată splendoarea și abjecția ei. Există doar adevărul tău suspendat în clipa prezentă și împărtășit cu ceilalți. Mi se pare un privilegiu să ai parte de astfel de experiențe.

"Cornel Mihalache îmi spunea că semăn cu Anda Onesa..."

- În ce filme și seriale ai jucat în România? Care sunt actorii tăi preferați din "gene­ra­ția de aur"?

- În România am jucat în "5 minute de Cultură", o docu-dramă după istoria literaturii române a lui George Călinescu, regizată de Cornel Mihalache. Pe atunci, și eu, și el lucram în TVR. Eu prezentam, îm­pre­ună cu Adrian Păduraru, emisiunea concurs "Va­can­ță la Roma", și de câte ori ne întâlneam pe cu­loa­rele televiziunii, Cornel îmi spunea că semăn cu Anda Onesa, o actriță româncă de mare succes a ani­lor '70-'80, și că ar trebui să încerc neapărat o ca­rieră in­ternațională ca și ea. Într-un final, așa am fă­cut... Apoi am jucat în serialul "La urgență". Cât des­pre fil­­me, cele mai importante roluri le-am avut în "Tanți" al lui Șerban Marinescu și în "Umilința", fil­mul de debut al lui Cătălin Apostol, care a fost se­lec­tat la Festivalul Internațional de Film de la Cairo. Iar în SUA am jucat, deocamdată, în patru scurtme­tra­je. În do­uă dintre ele, am jucat cu Maria Dinu­les­cu. Cât pri­­vește actorii preferați, e o listă lungă, însă, i-aș amin­­­ti în special pe Olga Tu­dorache, Mariana Mi­huț, Iri­na Petrescu, Tora Va­silescu, Maia Mor­genstern, Oa­na Pellea, Vic­tor Rebengiuc, Horațiu Mă­­lăele, To­ma Caragiu, Am­za Pellea, Ștefan Ior­dache, Marcel Iu­­reș și fos­tul meu profesor, Dem Rădulescu. Îmi plac, însă și o mare parte din co­le­gii mei de gene­ra­ție, din cei ca­re au absolvit în ul­timul deceniu și care, în opinia mea, vor de­veni noua generație de aur.

- Ai jucat Elmire în "Tartuffe", de Molière, o pie­să cu decoruri și costume specifice epocii res­pective, în care jumătate din distribuție a fost afro-americană, inclusiv principalul tău partener de scenă, Tartuffe. O experiență inedită, nu-i așa?

- Da, a fost foarte diferit. Când joci texte clasice, montate cu decoruri și costume în stilul epocii res­pec­tive, cumva trebuie să găsești o motivație, măcar interioară, pentru care un afro-american din Boston și o româncă din Brașov să coexiste în același timp și spa­­țiu! În spectacolul nostru, Tartuffe era un pre­di­cator de culoare, tipic sudist, iar Elmire o străină ve­nită din bătrâna Europă pe meleaguri americane, să înceapă o viață nouă. Ipocrizia religioasă și con­flic­tele de clasă dintre aristocrația și burghezia franceză a seco­lu­lui al XVIII-lea, pe care piesa lui Molière le aduce în discuție, s-au trans­for­mat într-un comen­ta­riu la adresa tensiunilor rasiale și religioase, încă foarte pre­zen­te în America contemporană. Apoi, între per­sonajul meu și Tar­tuffe există atât rivalitate, cât și atracție. Iar atracția, în vi­ziunea mea, se da­tora fap­tu­lui că împărtășeam a­ceeași condi­ție: cea de out­sider. Ceea ce ne fă­cea să avem o în­țele­gere și o ad­mirație reciprocă pentru felul în care operam în so­cie­tate. A­mândoi am fost ne­voiți să de­venim maeștri în arta ma­nipulării, pentru a putea fi ac­cep­­tați într-o lu­me atât de pu­ri­tană. Iar acesta este unul din me­sajele principale ale piesei - me­saj care poate nu ar fi fost atât de interesant exprimat dacă spectacolul ar fi fost jucat cu actori de aceeași rasă și etnie.

"Nu e greu să întâlnești celebrități în L.A., e mai greu să devii una dintre ele"

- Cum ți se pare Los Angeles și de ce ai ales "Ora­șul Îngerilor"?

- Mi se pare orașul aparențelor. Hollywood-ul e cetatea filmului, și ce altceva este filmul decât o iluzie? Așadar, mi se pare un oraș-capcană, o capcană în care mulți intră și din care puțin ies. Cu toate astea, trebuie încercat, măcar o dată, indiferent unde ai fi, în România sau în SUA, ai șanse atât de succes, cât și de eșec. Doar că în State sunt mai multe lucruri care depind de tine, ai un control mai mare asupra carierei tale. Succesul, chiar și relativ, în State, este trans­ferabil în România, invers însă, nu. Oricât de mic ar fi succesul în State, e totuși unul la nivel global, iar un succes, fie chiar și minor, aici, te face dorit pe orice alt tip de piață europeană - și nu numai.

- O întrebare inevitabilă: ai avut șansa să te în­tâlnești cu "greii" de la Hollywood?

- Da, m-am întâlnit. Cu unii chiar am și lucrat. La unul din scurtmetrajele de aici am lucrat cu Jeremy Kagan, un important regizor american, laureat Gol­den Globe și nominalizat Emmy. Dar întâlnirea care a însemnat cel mai mult pentru mine a fost cea cu Al Pa­cino. L-am văzut la o sesiune Q&A, după vizio­narea filmului său, "Wilde Salome", și mi s-a părut ireal că eu ajunsesem să-i pun întrebări unuia dintre idolii mapamondului! A doua întâlnire sem­nificativă a fost cea cu David Lynch. După vizionarea docu­men­tarului său despre meditația transcendentală, am înțeles de ce el, și numai el, putea să facă un film ca "Twin Peaks"! Când am fost membră a ju­riului la ga­la pre­mi­ilor OBI - echiva­lentul "Tony-urilor" din New York - l-am întâlnit pe Val Kil­mer și l-am și văzut jucând în spec­ta­colul care a fost premiat în gală. Am discutat cu Gerald Butler despre cum i-a plăcut Ro­mânia la recepția de lansare a ultimului său film. Iar la ieșirea din sala de teatru am dat pes­te Aidan Queen, că­ruia am început să-i vorbesc în ro­mâ­neș­te, pentru că l-am con­­fundat cu un cu­nos­­cut de aca­să. (râde). Am ascultat un concert de jazz cu Je­remy Renner într-un mic piano bar din West Hol­lywood. Pe Kathleen Turner am văzut-o jucând într-un one-women show și apoi am avut-o invitată la un work-shop la USC. Tot la USC am cunoscut-o și pe Kate Burton, care mi-a devenit un fel de mentor. Nu e greu să întâlnești celebrități în L.A., e mai greu să devii una...

- Cum ți se pare America? Pe unde ai fost și ce te-a impresionat cel mai mult?

- America e de multe feluri, iar eu am fost doar în câteva locuri, dar pot să-ți spun ce părere am despre locurile pe care le-am vizitat. Cel mai familiar, mai aproape de cultura europeană mi se pare New York-ul. E un oraș pe care poți să-l urăști sau să-l iubești, dar indiferent nu-ți va fi. Întotdeauna se întâmplă ce­va aici, doar e orașul care nu doarme niciodată. Apoi am fost în San Francisco, un oraș foarte artistic și foar­te progresist. Cel mai mult, aici, îmi plac libră­riile, casele victoriene și graffiti-urile. Îmi place și că are mult roșu. Podul Golden Gate e roșu, funicu­la­rul care merge în vechiul port pescăresc e roșu, poar­ta de intrare în China Town e roșie, chiar și tram­vaiul pe sârmă e uneori roșu. În San Diego îmi plac parcurile de distracție. Preferatele mele sunt Balboa Park, cel mai mare parc urban din SUA, unde am văzut niște galerii de artă foarte interesante, și Sea World, unde am văzut un spectacol cu balene. Iubesc Vegas-ul! Iubesc ideea că există un "Sin City" (Oraș al Pier­zaniei - n.a) extravagant și decadent, creat spe­cial pen­tru a te rupe de realitate, pentru a-ți consuma toate viciile. Cred că e foarte sănătos să te pierzi, din când în când, pe tine, cum se pierde ziua în noap­te, pe străzile lui Sin City. Eu, cel mai frecvent, mă pierd în show-urile Cirque du Soleil și pe terasa de la Bella­gio, admirând baletul superb al fân­tânilor arte­ziene. Cel mai mult, însă, m-au im­pre­sionat Grand Canyon și Yosemite. Am călătorit pe ca­târi, prin inima Canio­nu­l­ui, până la cascada Ha­va­su, în care am și făcut ba­ie. Am văzut peșteri cu pic­tu­ri rupestre, lunci cu iar­bă indiană, arbori de ta­ma­risc, flori de tutun, vio­lete deșertice și plantele de agave. Noaptea am dor­mit în cort, sub un cer atât de clar, încât aveai senzația că poți vorbi cu stelele. În Yosemite am văzut arbori de sequoia, curcubee și crini sălbatici.

Cu ochii în stele

- Știu că programul tău de lucru e foarte intens. Totuși, când reușești să mai ai și timp liber, ce faci?

- Călăresc pe plajă și dansez tango argentinian. Îmi place să merg la observatorul astronomic din Griffith Park și să privesc stelele și planetele prin binoclu. Merg des în cafenele să scriu. Câteodată îmi petrec nopțile în spa-uri coreene. Îmi plac parcurile de distracție, în special Disney Land, mai ales când merg în gașcă. Din când în când, mă urc în mașină, și merg la degustări de vinuri, cu prietenii, în Napa Valley. De multe ori, îmi iau o carte cu mine și îmi petrec ziua citind în amfiteatrul grecesc de la Getty Villa. Îmi mai plac masajele thailandeze și să umblu desculță în iarbă.

- Planuri pentru viitorul apropiat?

- Vacanță! (râde). Au fost trei ani foarte intenși. Nouă spectacole și patru scurtmetraje, plus școală. Du­pă care, cel mai probabil, voi continua să joc "Tro­­­ienele". Regizorul David Bridel e în discuții cu cei de la Boston Court Theater, pentru a prelua spec­tacolul în stagiunea lor viitoare. Știm că îl vom juca cu si­gu­ranță la Kennedy Festival, în Washington, în primă­va­ră. Tot atunci voi începe un nou proiect cu David Bridel, o commedia dell'arte. Iar în vara asta voi fil­ma un scurtmetraj, după o idee de-a mea, la al cărui scenariu colaborez chiar acum cu regizoarea, Ca­rina Rosanna Tăutu, o foarte talentată compa­trioa­tă.

San Francisco - SUA