VICTORIA EVI - "Uitaţi-vă pe cer! Trăiesc la capătul curcubeului!”

Bucureştenii din vârful dealului

Călători prin nordul judeţului Vâlcea, am poposit zilele trecute la Horezu. Ne-am um­plut sufletele cu verdele crud al Re­zer­vaţiei Naturale Buila-Vânturariţa, am înge­nuncheat în tainică reculegere prin mânăstirile care străpung dealurile şi ne-am încântat în faţa vaselor de lut fă­cute de meşterii populari din Olari. În periplul nostru, ajunşi pe cocoaşa unui deal colorat, de unde puteam cuprinde cu privirea toţi munţii din jur, am rămas impresionaţi de frumuseţea şi simplitatea unei case brâncoveneşti. A unei pensiuni, mai exact, numite "La Conac”. Construită după modelul tradiţional al zonei, încadrată perfect în peisaj, ne-a momit să-i trecem pragul. Am bătut la poartă, şi doi oameni zâm­­bitori, plini de voie bună, ne-au invitat s-o vi­zităm. Acolo, la umbra terasei cu vedere spre Rai, am aflat povestea unei familii de bucureşteni care a re­nunţat la viaţa de la oraş pentru a gusta tihna vieţii simple de la sat. O hotărâre care le-a adus amân­du­rora pace în suflete şi fericire în inimi. O poveste cu happy-end, pe care o aflăm de la Victoria Evi - o doamnă care a evadat dintr-o multinaţională din Bucu­reşti, unde avea un post de conducere, pentru a se bucura de viaţa simplă de la Horezu.

"Când ajungeam prin locuri ca acesta, începeam să plâng”

- D-nă Victoria, uitându-mă împrejur, înţeleg ce v-a determinat să vă rupeţi de Capitală şi să vă stabiliţi aici: splendoarea naturii şi a peisajului. A fost grea hotărârea?

- Am lucrat foarte mulţi ani în companii multina­ţionale, unde sarcinile de serviciu sunt extrem de solicitante. Lucram câte 12 ore sau mai mult zilnic, mereu în aer condiţionat şi lumină artificială, iar când ajungeam acasă, cădeam doborâtă. De multe ori, în timpul zilei, nici nu aveam timp să mănânc ori să beau apă! Stresul era fantastic, chiar dacă multe din sarcinile de serviciu pentru care mă zbăteam şi mă agitam erau inutile. Într-o zi, m-am blocat; eram deja stresată, obosită şi mi-am dat seama că nu-mi mai găseam locul acolo. Aveam sentimentul profund al ne­fericirii şi imediat am căzut în depresie. M-am întrebat dacă merită să trăiesc aşa în continuare. Dar ce altceva să fac? Unde să mă duc? Aveam o poziţie importantă în companie, câştigam foarte bine, dar eram conştientă că nu acesta era preţul sănătăţii şi al fericirii mele. Cheltuiam banii prin mall-uri, pe tot felul de prostii, încărcam coşurile cu produse alimen­tare de la supermarket, din care aruncam mai mult de jumătate, pentru că nici n-aveam timp să mănânc... Ieşeam aproape în fiecare weekend din Bucureşti, plecam în natură, pentru a-mi reîncărca bateriile, şi când ajungeam prin locuri ca acesta, pe care-l vedeţi, pur şi simplu începeam să plâng. Plângeam de bucu­rie; simţeam fericirea dată de un petic de iarbă şi o rază de soare! Atunci am ştiut ce-mi doresc cu ade­vărat: să mă retrag undeva la ţară, să mă bucur de natură, dar nu doar la sfârşit de săptămână!

"Mi-am pus sufletul în temelia acestei case!”

- Când s-a concretizat ideea dvs.?

- Am vorbit cu soţul meu şi cu copiii, care la început s-au arătat destul de miraţi de hotărârea mea, dar mi-au respectat-o. Practic, proiectul acesta ne-a încolţit în minte prin 2007, dar nu aveam fonduri suficiente pentru a finaliza o astfel de construcţie. Am discutat cu nişte prieteni de-ai noştri, au fost încântaţi de idee şi, împreună, am pus banii pentru a începe proiectul. Soţul meu, Polo, a ales locaţia, pen­tru că avea bunicii şi străbunicii din zonă şi cu­noştea fiecare palmă de pământ a acestor dealuri. Ne-am decis asupra locului pentru că i-am simţit energia şi potenţialul. Dar oficialii din primărie nu au vrut să-l vândă, şi a durat aproape doi ani să luăm terenul în concesiune, să-i convingem că ceea ce dorim să facem nu afectează cu nimic nici frumu­seţea locului, nici interesele economice ale satului Olari. Am început construcţia în toamna anului 2010, iar peste un an, era aproape gata. Încă 6 luni a durat decorarea pensiunii şi amenajarea curţii. În tot acest timp, eu am lucrat în Bucureşti, şi abia aşteptam să vin aici în weekend, să mă implic în proiect. Deja aveam un scop bine conturat şi eram nerăbdătoare să-mi duc la bun sfârşit visul. Iar acest gând îmi dă­dea aripi şi puterea să suport mai uşor stresul Capi­talei. Mi-am pus sufletul în temelia acestei case. Pen­tru că totul e gândit şi făcut de noi. Soţul meu, in­giner fiind, a realizat proiectul, care apoi a fost su­pervizat de un arhitect autorizat. Am ales din start stilul brânco­venesc, pentru că ne place, şi era păcat să facem aici o pensiune modernă, cu sticlă, metal şi termopane albe! Nu s-ar fi încadrat defel în peisaj!
Soţul meu s-a sacrificat şi a stat pe şantier, cu muncitorii, inclusiv în sezonul de iarnă, în nişte con­diţii greu de imaginat, pentru că altfel nu ieşea ce vedeţi aici! Nu se putea altfel... Am refăcut multe defecţiuni lăsate de constructori, cu toate că aveau planuri după care trebuiau să lucreze! Când a dat Dumnezeu şi totul a fost gata, ne-am ocupat şi de interior, folosind decoraţiuni care să păstreze un echi­libru cu stilul arhitectonic al Conacului. Am cum­părat mobilă veche din magazine de antichităţi şi am ales mobilierul din camere, astfel încât să se muleze pe conceptul de conac, am atârnat pe pereţi diverse picturi din casa noastră şi am dat o amprentă de ori­ginalitate, cu diverse obiecte de decor care se potri­veau stilului. Trebuia să le aducem aici, pentru că proiectul a fost ambiţios şi am fost nevoiţi să ne vindem casa din Bucureşti pentru a-l finaliza... Dar cred că se simte că am făcut totul cu multă dragoste!

"N-am trăit în ultimii ani; doar am existat!”

- Când v-aţi mutat de­fi­nitiv aici, cum aţi resimţit schimbarea?

- Mi-am dorit schimbarea, deci nu m-am gândit că ar putea fi ceva neplăcut. Când m-am rupt de Bucureşti, aveam multe de făcut şi nici n-am avut timp să stau, să-mi trag sufletul şi să mă bucur de rodul muncii noastre, dar ţin minte că aveam mereu zâm­betul pe buze. Eram fericită, chiar dacă mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu noua via­ţă! La început, nu prea-mi găseam locul. Îmi lipsea agitaţia ora­şului şi viaţa comodă, unde aveam totul la îndemână. Dar orice alegere are două faţete - avantaje şi deza­van­taje, pe care trebuie să ţi le asumi, indiferent în ce postură te afli. Important este să ştii ce doreşti! Recunosc că mie mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc! Soţul meu s-a adaptat mult mai repe­de decât mine; probabil că având rădăcinile aici, se identifica cu locurile copilăriei. În primul an, mi se părea ciudat că n-am sute de mail-uri în inbox, că nu-mi sună telefonul non-stop, că pot să-mi organi­zez programul aşa cum doresc. M-am adaptat greu, pentru că devenisem ca un robot. Îmi venea uneori să plec la Bucureşti, să iau din nou viaţa în piept! Chiar începuseră să curgă oferte foarte tentante, când directorii altor companii au aflat că mi-am dat de­misia... Până mi s-au descărcat bateriile încărcate la multinaţională am avut nevoie de timp. Acum, mă simt total confortabil şi sunt mulţumită de schimbare. Aici am învăţat să mă bucur de alintul unei raze de soare, să admir delicateţea unei flori, să mângâi un ani­mal - lucruri pe care nu le mai făcusem din co­pilărie - şi să preţuiesc altfel timpul, pe care la oraş nu-l mai percepeam. Totul era haotic înainte: făceam unele lucruri doar pentru că trebuiau făcute, dar nu mă bucuram de nimic! Acum am... tihnă! Am timp pen­tru mine. Am timp pentru citit, am timp pentru gânduri. Totodată, am devenit mult mai tolerantă. Nici nu vă daţi seama ce importante sunt aceste lucruri! Mă încarcă pozitiv! În plus, simt că-mi refac uşor sănătatea, ceea ce nu-i de neglijat! Aveam dureri de spate şi de cap, o stare de oboseală permanentă, insomnii, dar acum sunt alt om! M-am reobişnuit să mănânc ordonat, am inclus în dietă multe legume şi fructe de sezon, luate de la gospodarii din Olari, ouă de la găini "fugărite” (cum le spun eu), lapte de vacă proaspăt muls, brânză de la ciobani - hrană curată, care contează mult în echilibrul sănătăţii! Zilele trecute mă uitam în oglindă şi m-am mirat să văd că am bujori în obraji! La Bucureşti, eram galbenă ca o lămâie (râde)! Privind în urmă, la lucrurile care mă stresau, pentru care mă agitam, mă enervam şi nu dormeam nopţile, acum mi se par atât de stupide... Eu n-am trăit în ultimii ani; doar am existat!N-am ştiut să-mi preţuiesc viaţa! Am intrat în rutina muncii şi n-am mai fost atentă la nevoile sufletului! Dăm importanţă aşa-ziselor "priorităţi ale vieţii”, care de fapt sunt nişte capcane care te rup de viaţă! Prie­te­niile se fac din tot felul de in­terese, ceea ce te încarcă negativ, atât timp cât nu exis­tă afecţiune şi compatibilitate sufletească. Mă bucur că am fost motivată şi hotărâtă să fac această schimbare în via­ţa mea. Nu regret nicio clipă!
Şi aici mă mai confrunt cu stresul, dar cu unul de altă natură! Când ştiu că ne vin oaspeţi, trebuie să fie totul perfect, până în cel mai mic detaliu, astfel încât oamenii să se simtă bine, aşa cum aş vrea şi eu să fiu primită, dacă aş dori să mă re­creez câte­va zile. Eu nu sunt bucătar, dar gătesc pentru turişti ca şi pentru co­piii mei. Pun su­flet în ceea ce fac şi probabil de aceea am satisfacţii. Fap­tul că oaspeţii noştri se simt ex­traordinar, sunt mul­ţu­miţi de ser­vicii, pleacă fe­riciţi acasă şi apoi revin mă face să cred că sun­tem pe drumul cel bun. Avem clienţi care se simt ca la ei acasă; de un an, numai aici îşi fac con­ce­diile! Mi-am dat seama că o pensiune nu este nea­părat o afacere, ci un loc unde oamenii trebuie să simtă căldura unui cămin.

"E plăcut la noi, în vârful dealului!”

- Ce fel de turişti apelează la serviciile pe care le oferiţi? Nu e greu să vă fidelizaţi clienţii, cu atâtea alte pensiuni în jur?

- Primul revelion aici l-am făcut cu un grup de prieteni, pe care i-am invitat să "testeze terenul” şi să ne dea idei. Ne-au fost de mare ajutor, pentru că toate sfaturile lor au fost binevenite. Apoi, ne-am făcut un site, pe care-l folosim pentru promovare şi rezervări. Trebuia să ne prezentăm cumva! Iar clienţii nu s-au lăsat aşteptaţi! De obicei, la noi vin mai mult "corporatişti” care au nevoie de un anumit grad de confort şi de multă linişte, dar şi oameni simpli, fermecaţi de frumuseţea împrejurimilor. Cred că au vă­zut din poze că este un altfel de concept. La "Co­nac” nu vin snobii care caută luxul, ci oamenii care vor intimitate şi condiţii de cazare decente. De regu­lă, vin oameni tineri, între 35 şi 40 de ani, cei mai mulţi familişti, cu sau fără copii. Ne-am dat seama că majoritatea caută liniştea. Nu se prea aude muzică şi nici nu vezi televizorul pornit în pensiune! Doar de două ori, în cei doi ani de când funcţionăm, am avut petreceri: de revelion şi la aniversarea unui client. Iar cine ne-a fost oaspete o dată a revenit! Ceea ce îmi dă satisfacţie. E plăcut la noi, în vârful dealului, de­par­te de forfota, zgomotul şi poluarea oraşelor. De altfel, şi amplasarea pensiunii ne fereşte de sursele "per­turbatoare”. N-avem vecini şi rar trece câte-o ma­şină pe drum! Păsările, greierii, tălăngile vitelor, şu­ieratul vântului şi lătratul câinilor ne compun sim­fonia pastorală de zi cu zi! Şi este atât de liniştitor!

Scurt ghid de turism

- Spuneaţi că nici viaţa la ţară nu este uşoară, când vrei să asiguri standarde maxime turiştilor...

- Depinde de capacitatea fiecăruia de a gestiona stresul. De când sunt aici, stresul meu e benefic, mă mobilizează! Practic, am zece slujbe într-una singură: pornind de la aprovizionare până la gestionarea casei - spălarea lenjeriilor, aranjarea tuturor obiectelor după folosire, pregătirea micului-dejun contactul cu clienţii care au făcut rezervări pe site sau prin agenţii de turism, emiterea de facturi, plata utilităţilor, con­tactul cu contabilul etc. Soţul meu este responsabil cu încălzirea şi cu furnizorii locali, de exemplu. Avem şi o menajeră extraordinară, care ne ajută la curăţenie, dar atât! Acum apreciez altfel eforturile oamenilor care furnizează astfel de servicii, pentru că ştiu ce înseamnă să întreţii o casă frumoasă, să oferi un pat curat, să găteşti o mâncare gustoasă şi de bună calitate, să vii în întâmpinarea tuturor nevoilor turistului, pentru a avea un sejur de neuitat! Dacă te respecţi pe tine şi pe cei care-ţi calcă pragul, trebuie să ţii cont de toate aceste lucruri! Înainte, când mă cazam ca turist, mi se părea normal să fie totul per­fect şi nu mă gândeam la efortul proprietarilor. Dar mi-am dat sea­ma că atunci când oferi e­nergie pozi­tivă, pri­meşti, la rân­du-ţi, e­ner­gie po­zitivă! Dacă toţi de­ţi­nătorii de pen­siuni ar face la fel şi nu s-ar gân­di doar la profit, tu­ris­mul în Ro­mâ­nia ar avea o cu totul altă faţă! Pentru că şi în acest do­meniu se mai dau "tu­nuri”, iar servi­ciile în unele uni­tăţi sunt cu mult sub aşteptări. Margaretele afişate afară nu re­prezintă întotdeauna stan­dar­dul pen­siu­nii!
Clienţii români acceptă cu mare uşurinţă servicii proaste şi mai şi plă­tesc pentru ele! Cred că le este ruşine să co­menteze, din prea mult bun simţ... Dar în mare măsură, tot turistul este de vină! Dacă merge într-un restaurant şi acceptă să mănânce pe o faţă de masă murdară, aşa va rămâne veşnic! Nu va fi schim­bată niciodată! Însă dacă mai mulţi cli­enţi vor cere să fie înlocuită cu una cu­ra­tă, atunci proprietarul va fi mai atent la detalii şi va lua măsuri să nu se mai în­tâmple. E doar un exem­plu, pe care-l putem extrapola şi spre alte probleme din turism...
Îmi amintesc că la început am vrut să cumpărăm o pensiune gata făcută şi am căutat multă vreme, prin satele de la poa­lele lanţului subcarpatic, dar degeaba. Erau multe de vânzare, dar ori erau cons­truite din materiale de proastă calitate, ori fără gust (kitsch-ul e ridicat la rang de artă în unele pen­siuni!), cu finisaje ori­bile, ori nu erau gândite să aibă uti­li­tatea şi confortul unui loc de cazare de­cent (de exemplu, o singură baie pentru un etaj întreg!), ori nu aveau un ampla­sa­ment bun pen­tru turism, fiind înghesuite prin­tre alte gospodării. Practic, n-am avut din ce să alegem, toate fiind mult sub stan­dar­dele pe care le doream.

- Puteţi să trăiţi bine din această activitate sau plănuiţi să vă dezvoltaţi afacerea în viitor?

- Momentan, nu trăim bine (râde)! Dar în ciuda greutăţilor, viaţa la ţară nu se compară cu nimic! Încă ne autofi­nanţăm, pentru că nu avem continuu tu­rişti. Dar cu timpul, sperăm să fie mai bine. În pre­zent, avem o rată de ocupare de doar 20% pe zi. Cum avem în total cinci camere, faceţi şi dvs. un calcul! Însă sezonul abia a început! Noi suntem optimişti. Chiar şi dacă am avea pensiunea plină, tot nu am face profit; trebuie să punem bani deo­parte pentru lemne, alimente, materiale de cură­ţenie, fac­turi, redevenţe, impozite şi multe alte chel­tuieli. Aşa­dar, nu te îmbo­găţeşti dintr-o pensiune! Iniţial, am gândit un proiect mult mai mare, având la dispoziţie circa 8000 de metri pătraţi, pe care voiam să cons­truim un teren de tenis, o piscină şi multe altele. Însă, din lipsă de fon­duri, ne-am limitat la ceea ce vedeţi. Poate în viitor vom avea alte posibilităţi; nu ştiu în ce măsură putem accesa fonduri europene pentru dezvoltare. Cu sigu­ranţă, dacă ai idei bune şi deter­minare, ai şi succes. Dar pentru a crea condiţii bune pentru clienţi este ne­voie de mulţi bani. Noi am construit totul din eforturi proprii - ale noastre şi ale partenerilor noştri. Mai mult nu am putut face din banii pe care i-am avut. Şi nu am vrut să facem rabat la calitate! Oferim cazare într-o locaţie deosebită, de patru stele, care asigură tot confortul de care turistul are nevoie. Toate came­rele sunt dotate cu saltele, per­ne, pilote, lenjerii şi pro­soape de cea mai bună calitate. Serviciile perso­na­lului sunt, de asemenea, la cel mai înalt nivel. Satisfacem toate dorinţele turiş­tilor, dacă depind de noi, pentru a se simţi bine. Pei­sajul este fabulos, ve­deţi şi dvs. Zona este plină de tra­see montane pen­tru dru­meţii - Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este pes­te deal de noi. Schituri şi mânăstiri sunt la tot pa­sul prin munţii din jur: Hurezi, Govora, Bistriţa, Ar­nota, Surpatele, Mâ­năs­tirea Dintr-un Lemn. Ar­tiştii populari care au păstrat vie tradiţia olăritului au ate­lierele la doi paşi mai jos de noi, la Olari. Băile Go­vora sunt la numai câţiva kilometri distanţă... Se poate face turism de bună ca­litate, mai ales ecu­me­nic, balnear şi cultural, cu atâtea obiective de interes în jur. Depinde doar de do­rin­ţa clientului... Noi le oferim consul­tanţă cu privire la obiec­tivele turistice pe care le pot vizita. Avem şi un par­teneriat cu un artist olar - d-l Pie­treanu; oricând do­resc, turiştii pot lua lecţii de olărit în atelierul lui. Mulţi sunt încântaţi de idee!

"Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş!”

- Aţi mizat totul pe agro­tu­rism. Credeţi că este un loz câş­tigător?

- Viitorul agroturismului poate fi strălucit în România, pentru că în nicio altă ţară europeană nu mai găseşti atâta sălbăticie ca la noi. Iar turiştii străini asta caută! De ce credeţi că tot vine prin­ţul Charles la Viscri? De ce a declarat, recent, că a început să iubească România? Pentru că este în­drăgostit de pământul şi peisajul românesc, de simplitate, de firesc! Dacă pădurile vor rămâne în picioare, dacă apele nu vor fi otrăvite, dacă mărun­taiele munţilor nu vor fi scormonite pentru bogăţii, dacă sălbăticiunile vor fi lăsate să trăiască în mediul lor natural, mai avem o şansă. Noi, românii, deţinem tot ceea ce alţii au pustiit deja; de aceea trebuie să ne apărăm interesele în faţa străinilor care cumpără totul pe nimic! Şi noi putem exploata bogăţiile naturale, dar cu cap! De ce să le dăm altora, de ce să-i lăsăm să facă prăpăd? Românii sunt, în general, oameni buni şi ospitalieri, care şi-au păstrat tradiţiile şi credinţa în Dumnezeu. Avem atâtea de arătat lumii! Ar putea să facă din această ţară oaza naturală a Europei şi ar trăi mult şi bine din turism! Încă se mai poate!
Am văzut sate aproape părăsite, cu case dărăpă­nate şi terenuri nemuncite, cât vedeai cu ochii. Am întrebat bătrânii unde le sunt copiii şi mereu am auzit aceleaşi răspunsuri: ori la muncă prin ţări străine, ori în oraş, la pomană! Nu-i înţeleg pe cei care au aşa o bogăţie în mediul rural, dar stau în oraş şi trăiesc din ajutoare sociale! Nu fac nimic toată ziua, mor de foame şi n-au bani să-şi plătească întreţinerea, dar nu se dau duşi. M-aş bucura să se întoarcă toţi la vatră, la părinţi şi bunici, să-şi facă un rost şi să nu lase pământul pârloagă, pentru că pământul acela îi poate hrăni şi le poate aduce profit. Cu banii luaţi pe apar­tamentul de la bloc şi-ar putea face tot ce-şi doresc la ţară! Bun exemplu este proverbul "Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş!”. Dar asta-i altă poveste...

- Observ că nu mai gândiţi ca o "corporatistă”... Noua dvs. viaţă v-a schimbat şi sistemul de valori?

- Categoric! Atât de puţin îţi trebuie să fii fericit! Eu, cel puţin, nu-mi doresc nimic altceva! Uitaţi-vă pe cer: trăiesc la capătul curcubeului!

***

Dacă mergeţi pe plaiuri vâlcene şi ajungeţi la Horezu, nu vă opriţi la tarabele de la şosea, invadate de kitsch-uri din plastic. Vizitaţi satul Olari, să vedeţi cum se fac vasele tradiţionale din ceramică, şi urcaţi apoi până pe coama dealului. Veţi da cu ochii de Conac şi veţi înţelege cum un plai verde poate schimba viaţa unui om. Un om care a învăţat lecţia fericirii!


D-na VICTORIA EVI poate fi contactată la pensiunea "La Conac” din Horezu, str. Olari nr. 193, jud. Vâlcea, tel. 0723/64.70.71, 0723/50.20.14, www.conachorezu.ro