"Ca artist, nu poți să fii rece. Tot ceea ce faci trebuie să aibă fervoare mistică” - de vorbă cu sculptorii Marian și Victoria Zidaru

Marian Zi­da­ru este un artist de e­sen­ță ra­ră. Profund credin­cios, sculp­tu­rile și de­senele sale mustesc de un duh profetic, de o simpli­tate neliniș­ti­toa­re și stranie, de esență biblică. La fel a fost și viața lui, greu de prins într-un sin­gur inter­viu. Împre­u­nă cu soția sa, Vic­to­ria Zi­daru, ei alcătu­iesc un cuplu de ar­tiști care au trecut îm­preună prin viață, ne­des­părțiți ca două viori, cântând același cântec frumos.

"Am văzut o lumină așa de intensă, încât nu puteam să stau cu ochii deschiși”

- Domnule Marian Zidaru, viața dvs. și a soției dvs., Victoria Zidaru, a fost extrem de densă și cu schimbări esențiale. La mijlocul anilor '80, erați deja un tânăr artist român în plină ascensiune. Pre­mii internaționale și expoziții de desen extrem de personale și tot mai subversive vă propulsaseră în atenția publicului și a criticii. În plină glorie, des­tinul dvs. s-a schimbat brusc. Ce a determinat aceas­tă "tăietură de viață”?

- Ziua când am ajuns la mânăstirea Ghelari din Hunedoara. Era prin 1987 și începusem să citim amân­doi, și eu, și Victoria, Filocalia. Apoi, în anii ce au urmat, vremurile au devenit tot mai dificile. În expoziții, anumite persoane se uitau atent la ce expui. Așa s-a întâmplat și în 1987, când am expus și eu un desen numit "Schema modelării conștiinței la copii, între 3 și 5 ani”. Era o expoziție obscură, de grup, la Căminul Artei, dar desenul meu era destul de violent anticomunist. Și am fost chemat atunci de unul dintre securiștii oficiali ai Uniunii Artiștilor Plastici (îl știam toți), altminteri un personaj simpatic, care mi-a zis: "D-le Zidaru, de ce vrei să ne faci necazuri? Te rog, ia desenul ăsta în atelier și adu altul”. Și eu l-am luat, dar n-am mai adus nimic. Ăla a fost mo­mentul în care m-am supărat rău pe comunism. Și atunci au început și problemele noastre. Pentru că din acel moment, atelierul nostru din strada Academiei a început să fie în permanență supravegheat. Doi indi­vizi stăteau cu ochii țintă pe el. Parcă erau ca­mere de luat vederi. Nici nu se fereau de noi, nă­văleau înă­un­tru și ne amenințau urlând. Atunci ne-am dat seama că nu mai puteam să rămânem în Bucu­rești. Nu aveam nici buletin de București, nici loc de muncă și nici casă și eram și cu securitatea pe urmele noastre, gata să ne găsească un pretext legal ca să ne ridice. Atunci s-a întâmplat că l-am cunoscut pe fiul preo­tului de la mânăstirea Ghelari. "Hai la tata, la mâ­năs­tire, la Ghelari, și poa­te găsim acolo ceva de fă­cut”, mi-a spus. Așa am ajuns acolo, în ținutul pă­du­renilor. După aceea, ne-am dat seama că n-a fost chiar așa, o întâmplare. Trebuia să ajungem acolo.

- Povestiți-ne câte ceva din perioada de la Ghelari.

- Acolo am lucrat la o poartă mare, "Poarta Sla­vei” se numea. Era pentru biserica din Ghe­lari și îl înfățișa pe Arhanghelul Mihail învin­gându-i pe ba­lauri, pe demoni. Aceea a fost bătălia mea cu co­munismul. Prin acea poartă încercam să răzbun toate bisericile dărâmate, toți credincioșii trauma­ti­zați, toate nenorocirile și demolările pe care le fă­cuse Ceaușescu atunci. Or, asta nu puteam s-o îm­plinesc decât izolându-mă într-un loc absolut mi­racu­los și fă­când un obiect care contrazice rea­litatea. Dar această poartă are și ea povestea ei. În 1984, când am avut o bursă în Italia, am ajuns și la Ve­neția. Piața San Marco și Catedrala m-au impresionat atât de tare, încât am avut senzația unei viziuni. Am văzut acolo o lumină atât de intensă, încât nu puteam să stau cu ochii des­chiși... Și o armonie care se în­tru­pase într-o formă de lumină. Și am simțit atunci o emoție fără mar­gini, care îmi împingea lacri­mi­le înafară. Și am auzit ceva... părea o voce inte­rioară ce-mi spunea: "Să te întorci în România și ceea ce vezi aici, să faci acolo!”. Pe ur­mă mi-am revenit și m-am mai plimbat prin Veneția și m-am întors iar în piața San Marco, să retrăiesc mo­mentele alea. Îmi ziceam: poate locul m-a emoționat atât de pu­ternic... Dar nu am trăit senzația aceea. Ba dimpotrivă, turismul din oraș mi se părea atât de agresiv și profanatoriu, încât dintr-o da­tă mi s-a luat cheful de Ita­lia, și chiar în aceeași sea­ră eram în tren, spre Ro­mâ­nia. Și după câțiva ani, când am ajuns la Ghe­lari, mi-am dat seama că ăsta poate să fie locul în care eu trebuie să fac ce trăisem atunci. La Ghelari tre­buia să re­fa­cem tot lo­cul: am avut proiecte pentru fântâni, pentru fațada bisericii, tre­buia să fa­cem o co­loană într-un parc-gră­dină. Așa ne înțele­se­sem cu pre­otul de a­tunci, Ner­va Flo­rea. Vo­iam ca toa­tă via­ța să ne-o de­dicăm acestui pro­iect. Nu mai voiam să ple­căm de la Ghe­lari. Era un loc de basm, cu Mun­ții Po­iana Ruscăi și pădurea acea cu fagi uriași. În fie­ca­re zi ne plimbam prin pădure, cule­geam ciu­perci. Așa am în­ceput să ne hră­nim na­turist, ve­ge­ta­rian. Pe­rioada de la Ghe­lari a fost o pe­rioa­dă de artă însoțită de rugăciu­ne. Și a­veam pro­gram de mâ­năs­tire. Trăiam în feciorie, țineam post și fă­ceam rugă­ciu­nile de mânăstire. Încet, încet, ajunsesem la o ex­periență mis­ti­că puter­nică, încât momentele de ru­găciune și de lucru deve­niseră lupta noastră cu comunismul. Ne rugam îm­potriva răului și pentru că­derea comu­nis­mului. Iar noaptea ne rugam și cu vo­ce tare și mai in­tonam și câte un fragment din imnul regal. Desigur că toate astea nu puteau fi tre­cute cu vederea, nici în vârful mun­telui. Dar totul a decurs normal până prin noiembrie '89, când, pur și simplu, cineva din grupul cu care lucram acolo a auzit o voce care spunea că peste România vor veni evenimente foarte impor­tante și că noi tre­bu­ie să ne rugăm pentru țară, pentru că vor muri mulți oameni. Așa spunea vocea aceea. Și ne-a cerut ca într-o vineri să intrăm în biserică și să cerem ca tot satul să vină să se roage. Noi credeam că va ur­­ma un cutremur. Nu ne închi­puiam că va fi re­­vo­lu­ție. Și tot acea voce a mai spus așa: "Dacă mâine vor veni mă­car trei per­soane, nu voi da aceas­tă ne­no­rocire peste România”. Dar a doua zi, vineri, pe dru­mul din curtea bisericii, a apărut o singură fe­meie, o băbuță.

- Trăirile mistice au continuat?

- La mânăstire, acea voce nu ne slăbea. Nici noi nu prea știam ce era. Apoi, am plecat cu Victoria la Bucu­rești. Era deja prin decembrie, 1989. După care a început nebunia revoluției și a mor­ții. Noi ne-am dus la gară, voiam să ajungem nea­părat la Ghelari, pentru că știam că trăiam un eveniment de origine și de factură spi­rituală, nu oamenii se luptau în­tre ei, ci era un război între partea bună nevă­zută a lumii și partea rea nevă­zută a ei. Exact cum reprezen­ta­sem eu în de­se­nele mele uciderea me­duzei și îngerii lup­tându-se cu duhurile rele. În­torși la Ghelari, mergeam noap­tea împreună cu preotul în biserică și ne rugam lui Hristos să se oprească ne­bu­nia și văr­sarea de sânge. Pe urmă, când lucrurile s-au mai liniștit, am con­tinuat să lu­crăm acolo până în vara lui '90, când pre­otul Ner­va Florea a murit, din pă­cate. A­tunci nu a mai avut cine să ne apere. Și am fost hăituiți și de-acolo, cu mi­liția pe ur­me­le noas­tre, de-abia am scă­pat. Iar poarta am dus-o, într-un final, la Pu­cioa­sa.

"O voce s-a auzit, începând cu 1955. O auzise Virginia, o țărancă”

- Pucioasa și Noul Ie­ru­­sa­lim au fost încă o pe­rioadă im­por­tantă în viața dvs.

- La Pucioasa am fon­dat o co­munitate creștină cu preo­cu­pări artistice și un atelier de creație. Acest loc era fondat tot pe structura unei reve­la­ții. O voce s-a au­zit înce­pând cu 1955, în zona aceea. O auzise Vir­­gi­nia, o ță­rancă simplă. Era Cu­vântul lui Dumnezeu. A fost o perioadă lungă de re­ve­lații intere­san­te. U­ne­­le s-au împlinit, al­te­le așteptăm să se îm­­pli­nească. Între timp, Vir­ginia a murit, dar vo­cea continuă să vor­beas­că peste cei care sunt acum la Pucioasa. Cola­borarea noastră acolo a durat 20 de ani, din 1987 până în 2005-2006. Rela­țiile s-au ră­cit atunci când eu le-am atras atenția ce­lor ce ve­niseră alături de noi că s-a umplut casa de cal­­culatoare și curtea de mașini și că noi ar trebui să lucrăm iar în sărăcia la care ne îndemna tot timpul Dumnezeu. N-am fost înțeleși și a trebuit să plecăm. Așa că ne-am continuat pro­gra­mul religios și viața noastră laică prin artă aici, în București, dar și la Su­ceava, la Li­teni, în casa bă­trâ­nească a Victoriei. Am restaurat casa și șura, am construit un corp nou, în aceeași ma­nieră, din lemn. La Liteni, am inaugurat, în 2013, "Ferma de artă”. Avem ateliere de artă și spații de expoziție, unde invităm artiști de tot soiul, nu numai artiști plastici. Să-și petreacă acolo un sejur, cum și-l socotesc ei de cuviință, ca să creeze. Lucrez și eu cot la cot cu ar­tiștii, cioplesc în lemn mai ales.

- Chiar voiam să vă întreb, cum vă ciopliți sculp­turile în lemn?

- Eu folosesc o anume cioplitură țărănească de topor. Am preluat-o de la un tâmplar. Am cunoscut un tâmplar care lucra pe un butuc, pe un lemn pe care-l avea de multă vreme. Era un butuc pus pe ori­zontală. Și atât de mult cioplise pe lemnul ăla, folo­sindu-l ca suport, încât arăta superb. La câte lovituri de topor primise, butucul era tocat mărunt, și mi-a plăcut expresia plastică a suprafeței respective, așa că am preluat-o și eu în lucrările mele. Tehnica se fură. N-o poți învăța. Iar cioplitura românească, spre deosebire de cea occidentală, are o imperfecțiune aparentă. Țăranul preferă să-i lase lemnului textura. Lăzile de zestre de altădată, de pildă, nu erau perfect finisate, pentru că țăranul român folosea tot bușteanul și băga și scânduri mai imperfecte. Asta dădea farmec obiectelor. Stâlpii de casă de multe ori erau strâmbi, că așa fusese lemnul. Și asta e o formă de a respecta materialul. Nu să tai tu o pădure, ca să alegi doar două scânduri perfecte. Ăsta este meritul lemnarului român. Și cioplitura țărănească este o cioplitură plină de trăire, de dramă, de suferință. De multe ori, și eu simt cum, sub fiecare lovitură de topor, lemnul pare că devine carne vie. Și uneori mi-e teamă și tresar, până când îmi amintesc că e un material aparent amorf și fără sentimente. Dar e o vorbă la țară: lem­nul are viața lui.

"Întotdeauna mi-a fost milă și am vrut să fac ceva ca frunzele și florile să rămână vii, să le lungesc viața”

Și fiindcă tot venise vorba de meșteșug, am vrut s-o întreb și pe Victoria Zidaru, cum face ea acele obiecte fastuoase, niște împletituri care însoțesc multe dintre expozițiile lui Marian Zidaru.

- Eu le-am numit "Ba­soreliefuri vegetale”. A nu se confunda cu tapi­se­riile. Ele sunt reliefuri fă­cute din frun­ze îm­ple­tite. Sunt frunze de stejar ca­na­dian, foarte ceroase și groase, căr­noase. Este o frunză care se pre­tează la a fi îndoită, atunci când este încă ver­de, și se face ca o foiță de țigară, du­pă care eu o împletesc. Sute de metri de cozi de frunze am împletit și le-am folo­sit apoi în reliefuri vege­tale, care rezistă de zece ani. Prima expo­zi­ție cu ele am avut-o în 2005, la Că­minul Artei. Și apoi am continuat pe tema asta o serie de obiecte în baso­relief și în rombos.

- Cum de v-ați gândit să sculptați în frunze?

- Totdeauna am considerat că li se face o mare nedreptate plantelor, pen­tru că trăiesc atât de puțin. Întotdeauna mi-a fost milă și am vrut să fac ceva ca frunzele și florile să rămână vii, să le lungesc via­ța. Mi se părea nedrept, când sunt atât de frumoase, să trăiască doar până în toamnă. Parcă le simțeam glasul și dispe­rarea. Am vrut să prelungesc o clipă fru­mu­sețea pe care ne-o dădeau în fiecare toamnă, într-o operă de artă, care va rămâne - cât timp, nici eu nu știu. Totul a început într-un octombrie, la Muzeul Satului, când, intrând în curte, am dat cu ochii de un stejar canadian uriaș. Era desfrunzit, iar la poalele lui era o mare roșie de frun­ze. Și parcă am simțit atunci vocea și gea­mătul lor, ca o rugă­ciune. O frumusețe atât de puternică și de sălbatică... Și am luat saci pe care i-am îndesat cu frunze și am venit cu ele acasă. De atunci am început să le împletesc. Nu știam ce voi face cu ele, dar împleteam fără să mă pot opri.

"Crucea e prima sculptură adevărată”

- Cum reacționează publicul de azi la sculpturile și desenele dvs., încăr­cate de expresie mistică? - îl întreb pe Marian Zi­daru.

- În general, bine. Îmi amintesc, de pildă, de expoziția "București după 1994”, deschi­să în 1997 în Aachen, Ger­mania. Am fost invitați mai mulți ar­tiști, dintre care eu și Sorin Dumi­trescu am avut poziția cea mai declarat ortodoxistă: dese­ne, studii pentru icoa­ne, eu am venit cu o grămadă de cruci, o stivă, mai multe lucrări pe aceas­tă temă. Și la deschidere, un ziarist m-a întrebat: "De unde această idee de a aduce cruci în muzee?”. Părea chiar un pic scandalizat. Și atunci i-am răspuns și eu, pe măsura întrebării sale. Am zis că am băgat crucile în muzee pentru că muzeele, în ultimul timp, s-au umplut de draci, și că trebuie golite din când în când. Discuția s-a oprit aici. Dar crucea, pentru mine, este un simbol structural extraordinar de frumos. Și nu numai pentru mine, ci pen­tru spațiul românesc ortodox, care a dat o infinitate de forme de cruci, absolut superbe, sculpturi în toată regula, care meritau să stea într-un muzeu. Crucea merită un Muzeu al Crucii. Dar cred că la lucrul ăsta n-o să se gândească nimeni prea curând. Deși mulți sculptori au plecat de la tema crucii, iar unul dintre ei, pe care îl admir enorm, George Apostu, în lucrarea "Tată și Fiu”, n-a făcut altceva decât variațiuni pe tema crucii. Și tot el a făcut crucea de la mormântul lui Petru Comarnescu, din cimitirul Mânăstirii Voroneț. Mergem foarte des acolo și îmi face o plăcere deose­bită să revăd acest obiect, care-i absolut superb. O cru­ce-sculptură, că­reia nu ai ce să îi reproșezi. De aceea, la întrebarea reporterului german, m-am simțit ofensat. Crucea e prima sculptură adevărată, prima sculp­tură de con­cept. Ea rezumă întreg creștinismul. Nu există sculp­tură mai desăvârșită decât ea. Crucea, ca semn al Răstignirii lui Hristos, are o poezie ex­traor­dinară și o sculpturalitate superbă. Așa cum sunt și crucile noas­tre, mai ales cele din Buzău: crucea în­gemănată, cru­cea cu pui, crucea de altar sau crucea mică, de la gât, crucea pristolnic, pe care o întâlnim în casele de altădată ale tuturor țăranilor.

- Crucea face parte din familia noastră, adaugă Vic­toria. Crucea este ființă, pentru că are și ea acatist. Ea este vie. Este membru al familiei noastre.

- Și dacă tot vorbim de cruce, mă gândesc și la îngeri. Toate vechile orașe eu­ro­pene au câte un înger pe soclu, prin piețe. Bucu­reș­tiul nu are îngeri și asta se sim­te - spune Marian Zida­ru.

"Stăteam numai în rugăciune”

- De cât timp vă însoțiți lu­crul artei cu post și rugă­ciuni?

- De aproape 30 de ani, din 1987, de la Ghelari. De altfel, la Ghelari am avut momente când rugăciunea ne plăcea atât de mult, că nu ne mai apucam de lucru. Stăteam numai în ru­gă­ciune. Ne făcusem un loc de taină, unde făceam cu rândul, ca rugăciunea să nu se oprească niciodată. Când in­trai în locul ăla și te puneai la rugăciune, nu mai ple­cai de acolo. Așa de plăcut era... Și azi însoțim lu­crările noastre cu acel program de rugăciune, pe care ni l-am asumat, și ne facem rugă­ciu­nile, dar stric­tul necesar pentru un mirean. Ca­nonul de rugă­ciuni prevăzut de biserică. Nu facem exces. Și nu ne rugăm pentru ca neapărat să avem lucrările bine­cu­vântate. Ci pentru că e bine să faci o ru­găciune, că nu e omul mai presus de Dumnezeu. Fă­când rugăciune, stând într-o comu­niune cu Dum­nezeu, ajungi să cunoști din timp ceea ce urmează să se întâmple sau ce trebuie să faci. Abia atunci Dum­nezeu îți dă duhul cu­noaș­terii, când ești în­tr-o comuniune perma­nentă și concre­tă cu El. Iar rugăciunea este și o formă poetică foarte frumoasă. Este o poezie pură. Eu cred mai mult într-un creș­tinism crea­tiv decât într-un creș­tinism dogmatic. Un creș­ti­nism poetic, un creș­ti­nism care se bazează pe poezie, pe cuvântul po­etic. Eu cred că întot­dea­una cuvântul pri­mor­dial a fost un cu­vânt al poeziei. Așa că poeții nu-și dau seama ce armă puternică au, ce capaci­tate de a modi­fi­ca lumea le stă în pute­re. De la artă până la credință nu e de­cât un pas. Sunt convins că foarte mulți artiști îm­părtășesc acest lucru, în final este o ex­periență mistică. Iar când te rogi, comu­niunea dintre creație și actul rugăciunii nu se face de la început. Ea se face pe par­curs, trebuie să se îm­bine, să se amestece. La un mo­ment dat, rugă­ciu­nea este artă și arta devine rugă­ciune. Nu le mai poți deosebi, nu se mai despart. La început ești uimit. După primele posturi, când vezi că începi să primești tot felul de semne, că începi să înțelegi anumite lu­cruri, ți se pare că e nelalocul lui. După aceea prinzi aripi. Câteodată ești prea curajos, prea îndrăzneț. Faci tot felul de greșeli, te mai izbește Dumnezeu de pe­reți, până găsești calea de mijloc. Stilul în care lu­crăm, l-am numit romantism mistic. Pentru că se ba­zează pe revelație, pe ascultarea aces­tei șoapte divi­ne, care de multe ori este abstractă. Nu este o șoaptă în cuvinte, ci o șoaptă în emoții. Viața Lui Hristos, viețile Sfinților, tot ce s-a întâmplat în creș­tinism, fundamentul creștinismului, este de fac­tură roman­tică mai degrabă. Ține de îndrăgostire, de asumarea martirajului.

- Simțiți că lucrările dvs. conțin un crâmpei dumnezeiesc?

- Ceea ce ai în suflet, aceea pui și în obiectul pe ca­re-l faci. Actul creației este un gest ritualic con­știent. Credința în Dumnezeu se depune în material. Ai nevoie de o mare concentrare a minții și a sufle­tului când realizezi un obiect. Mai ales în sculptură, e foarte greu să menții forța de expresie până când termini lucrarea. Începi cu o schiță foarte puternică, expresivă, și până ajungi să termini obiectul, se pierde din ce în ce mai mult din expresia schiței. Dar ex­pre­sia artistică ține de fervoarea cu care lucrezi. Tot ceea ce faci trebuie făcut cu fervoare mistică. Ca artist, nu poți să fii rece. Trebuie să trăiești devorat de creație.