Îl iubesc de mică de tot, pe când, ținută de mână de miraculoasa mea mamă, începusem să merg, tipa-tipa, pe trotuarele curate ale străzii Parfumului. Strada "mea” mărginea case de tot felul, unele trufașe, boierești, cu nasul pe sus, și case mai modeste, de negustori înstăriți ori mai mărunți - toate având curți plăcute ori grădini îmbietoare, năpădite vara de flori pestrițe și parfumate, copleșite, iarna, de zăpada căzută în cascade, numai bună pentru derdelușuri pe care să le înfrunți cu mult curaj, de dimineața până seara...
Pentru mine, casele astea au însemnat, în primii mei ani de viață, ORAȘUL. Da, chiar Orașul! Apoi, odată cu drumurile spre grădiniță, ele mi-au devenit prietene... Casele aveau o ofertă ispititoare, cățeii de prin curți ori din grădini, cu care mă împrieteneam "de la prima vedere”, cu care conversam prin gard și pe care-i mângâiam în neștire pe creștet, printre urechi, constatând cu plăcere reacția lor. Adică, un dat din coadă vijelios și câte un lătrat mic, ca un râs voios... Casele astea "parter” erau prevăzute și cu pisici ascunse printre mușcate înflorite. Pisici galbene, tigrate ori cenușii spre albastru ori pătate alb cu negru. Moțăiau la soare în ferestre și deschideau câte un ochi verzui când le deranjam siesta bătând în geam și întrebându-le: "Ce mai faci și cum te cheamă?”. Toate astea se întâmplau în drumul meu spre grădiniță - vegheată, mai de departe, de mama - ori mai târziu, spre școala primară, "Școala anglicană”, aflate amândouă în aceeași clădire, pe strada Olteni, la numărul 45. Ca să ajung acolo, porneam din strada Parfumului, continuam pe străzile Ceauș Radu, Filibiliu, Lucaci, Olteni, traversam Calea Dudești și continuam pe Olteni până ajungeam, cu mare bucurie, la locul meu de învățătură și joacă... Cine-ar fi bănuit atunci, în anii copilăriei mele trandafirii, că o parte dintre străzile astea frumoase, cu case "burgheze”, vor dispărea, odată cu un întreg cartier, sub lovituri de buldozer?
În lunga vară fierbinte a lui '87, aerul încins care sufoca această zonă a Bucureștiului, ca și altele, era maculat de praful roșietic al cărămizilor zdrobite care alcătuiseră, decenii de-a rândul, case boierești, case modeste, făcute una cu pământul într-un răstimp de câteva ore... În aerul acela încins și colorat se aflau și urmele bisericii Olteni, cea în care se refugiase cândva Tudor Vladimirescu, apărându-se de dușmani, lăcaș cu pereții împodobiți de frescele făurite de însuși Tattarescu. Biserica Olteni a dispărut sub buldozer în luna iunie a anului 1987, cu câteva zile mai devreme de "uciderea”, tot prin buldozer, a bisericii "Sfânta Vineri”.
Am iubit Bucureștiul mai ales în ultimii ani, '80, ani în care a fost sfârtecat cu sălbăticie din ordinul lui Ceaușescu. Atunci când inima lui agoniza sub ochii mei.
Am iubit Orașul și în scurtul răstimp în care izbuteam să scap din pușcăria comunistă - lăsând garanție familia, casa, cărțile scrise de mine. În marile metropole unde mergeam mi-a fost mare dor de Bucureștiul meu cu fire de "artist”, împodobit din loc în loc cu splendori arhitectonice, dăruit cu un farmec unic, greu de explicat. După zece zile de stat la Paris, voiam acasă, la mine acasă, pe străzile "mele”, prin parcurile "mele”. Mi-era dor de drumurile prin splendidul Cișmigiu, unde mă aștepta, și mă așteaptă și azi, Sissi, statuia fetei frumoase, care dintr-un ulcior grațios oferă întruna apă vie copiilor, bunicilor și vrăbiilor... Sissi a fost și este prietena mea. Când eram mică, îmi plăcea să cred că e sora mea, pedepsită de o vrăjitoare rea să se transforme în piatră.
N-am putut să "fug”! N-am putut să nu mă întorc Acasă!...
Am iubit Bucureștiul, și în timpul studenției, când, cu o bursă pentru învățătură, puteai să bei o bere la braseria Capșa și, cu puțin noroc, să "servești” și un pateu pufos cu brânză... În primii ani ai căsătoriei mele cu un superb român, arhitect și grafician de mare talent, locuiam în Piața Romană. Seară de seară, băteam teatrele ori sălile de concert, după care țâșneam la restaurantul "Ambasador” - unde cântau în draci Horia Moculescu și orchestra lui. Solist "de aur” era Aurelian Andreescu! Mergeam și la "Mon jardin”, superba grădină alintată de noi, adepții ei, "Monj”. Acolo mâncam la repezeală ceva bun și dansam, iarăși, "nebuni”, pe ritmurile înflăcărate ale melodiilor unor muzicieni de mare clasă precum Jean Ionescu sau Miki Ampoițan. Voce: voluptuoasa Aida Moga...
Am iubit dintotdeauna acest oraș - pe care mama mea, pe când era elevă la un gimnaziu din strada Sfinții Voievozi, îl alinta, în jurnalul ei de adolescentă, cu diminutivul "Buki”... L-am iubit în anii mei buni, în anii mei tineri, când mă tot îndrăgosteam de câte un băiat real ori de unul imaginar, l-am iubit și mai târziu, când am trăit încercări grele... L-am iubit și cu prilejul unor trădări. Atunci mă refugiam prin teatre ori la Ateneul român, privind splendoarea sălii, în timp ce-l ascultam pe Mozart și a sa "Eine Kleine Nachtmusik”... Și-am iubit Bucureștiul și în zile mai triste, privindu-l de la fereastra unui spital în care agonizau zeci de bolnavi. Atunci mă întorceam, în gând, pe străzile Orașului vechi, pe cele mult iubite de mine, încă din copilăria mea. Pe strada Lipscani, unde, mergând de mână cu mama, înaintam prin zăpadă spre magazinul "imens”, "Galeries Lafayette”, ca să-l întâlnim, în vitrinele lui, pe Moș Crăciun...
Da, iubesc Bucureștiul, și în această vară, când el ne bucură ochii și sufletele cu teii lui înfloriți...