Avea el acolo sus, deasupra pădurilor, o poiană și-o căsoaie din bârne groase de lemn, în care înnopta când avea de cosit iarba, ori când tăia lemnele pentru iarnă. "Acolo io-s Împăratu'”, zicea unchiașul când povestea despre locul acela și se uita la noi cu niște ochi înholbați, ca și cum am fi putut vedea în ei minunile din poiană, despre care el ar fi vorbit ceasuri întregi, dacă ar fi fost cine să-l asculte, minuni pe care mi le imaginam în fel și chip, după puterea minții mele de cinci ani.
Până la urmă, sătulă, poate, de rugămințile mele repetate, spuse și cântate pe toate vocile, și mai subțirel, așa pisicește, și mai gros, îmbufnat, și mai de-a dreptul, și mai pe ocolite, și seara, și dimineața, Buna s-a lăsat înduplecată, și așa am ajuns pentru prima oară în căsoaia unchiașului Petrea. Era pe la mijlocul lui august, pe vremea fânului din munte, unde iarba crește mai greu și e cu mult mai mică, mai slabă și mai "sărâtă” decât în pășunile din vale, dar plină de flori sălbatice, mirositoare, în care-și face culcuș vântul veșnic neobosit.
Unchiașul l-a luat și pe verișorul meu Liviu, cu un an mai mare decât mine, care a avut sarcină clară să mă țină de mână și să nu mă lase să plec "nici la doi pași” de el. Ne-a pus pe amândoi pe cal, printre desagii cu merinde, și către seară am ajuns sus, în poiană. Vremea era bună, cerul înalt și clar, unchiașul ne-a arătat în depărtare dealuri cenușii și munți albaștri, care înconjurau orașul în care făcuse el armata, "pe vremea în care-i fișcăia musteața-n vânt, după fete”. Era vorbăreț unchiașul tare, se mișca vioi de colo-colo, era bucuros că am ajuns cu bine și nu știa ce să ne mai povestească, ce să ne mai spună, ca să ne alunge oboseala drumului și să îl putem însoți în amintirile de tinerețe, povestite la căldura focului făcut în apropierea căsoaiei, într-un loc ferit de vânt. Parcă era mult mai tânăr aici, în vârful muntelui, decât era acasă, în curtea mătușii, care-l trimitea și-l aduna toată ziua, tot cu vorbe poruncite. Parcă nici nu mai șchiopăta și, din când în când, părea că e gata, gata să sară într-un picior. Tare a fost vesel și pus pe glume, ne-a făcut să râdem și să ne bucurăm din orice și nu s-a lăsat până când n-am învățat numele tuturor crestelor, văilor și vârfurilor care ne înconjurau. Apoi ne-a fript unchiașul bureți usturoși, pe care i-am găsit prin iarbă, și ne-a pus deasupra brânză iute de capră, pe care i-au dat-o ciobanii de la stâna unde am făcut popas, pe la amiază. Când s-a lăsat întunericul, ne-a înfășurat în bunda lui mare și ne-a așezat lângă foc. Și-a povestit, și-a povestit multă vreme, despre oameni și locuri de departe, despre un război din care el a scăpat cu greu, despre o femeie care cânta frumos, prea frumos ca să o mai uite vreodată. Apoi a așezat lângă foc o pătură pătrățoasă, luată de pe șaua calului, pe care s-a întins sprijinindu-se într-un cot și și-a bătut coasa, căci a doua zi, dis-de-dimineață, începea cositul.
Cred că atunci, acolo, lângă foc, privind scânteile care scăpărau către cerul înstelat, rupte din flacăra molcomă, ascultând loviturile repetate de ciocan pe lama subțire a coasei, care sclipea stins în lumina serii, cred că atunci și acolo s-a întâmplat un lucru minunat. Am simțit pentru prima oară că sunt atât de ușoară, încât aș putea să zbor. Și chiar am zburat! Am simțit că depinde numai de mine ca să-mi întind brațele ca niște aripi de-abia înmugurite și să mă ridic deasupra poienii, și chiar le-am întins, și de-acolo, de sus, am văzut scânteile focului, ca niște stele într-un cer răsturnat, lângă care un bătrân își bătea coasa, aplecat ocrotitor peste ea. Nu știu cât a fost vis și cât a fost aievea, sau doar o umbră a poveștilor spuse de unchiaș, nu mai știu nici dacă timpul chiar s-a oprit în loc în momentul în care coasa era gata bătută și ascuțită, ori dacă scânteile ce săreau din focul pe care-l ațâța mereu unchiașul s-au mutat pe bolta ce se arcuia deasupra noastră. Știu doar că la un moment dat, m-am trezit în fâșâitul ierbii care se apleca sub coasa unchiașului. Cosea iarba plină de rouă, care părea albastră sub lumina lunii. Nu se mai auzea niciun alt zgomot, focul părea încremenit și vântul nu se mai simțea nicăieri. Brusc, mi s-a părut că suntem foarte departe și prea singuri, prea departe de lumea lăsată în vale. Era întâia noapte departe de patul Bunii, și somnul părea dintr-o dată străin.
Ca să mă îmbune și să-mi oprească oftatul ce-mi sugruma glasul, unchiașul m-a dus până la marginea poienii, unde-și lăsase coasa. Cât puteai să vezi, iarba era plină de pâlpâitul molcom al unor luminițe mișcătoare. Erau mii și sute de licurici prinși în jocul neînțeles al nunții lor. Unchiașul a strâns pentru mine un pumn de licurici pe care i-a pus în pălăria lui. M-a dus înapoi lângă foc și mi-a pus pălăria în brațe, ca să-i pot vedea mai bine.
N-a mai cosit apoi până s-a făcut ziuă și licuricii s-au ascuns, căci n-a putut și n-a vrut să le strice nunta. Dar până să răsară soarele, a cântat cât l-au ținut puterile, atâta de tare și cu atâta foc, încât și stelele au început să se miște și să pălească, stingându-se una câte una. Atunci am știut de ce este, pe veci, unchiașul Petrea Împăratu' muntelui, al poienii și al licuricilor din toată lumea asta.