Câmpul cu trandafiri
- Sute de ani, orologiile din turlele vechilor oraşe transilvănene au fost reparate de meşteri saşi. Majoritatea lor au murit, alţii au plecat în Germania. Astăzi, singurul om care le mai ştie rostul sunteţi dvs. Cum a pornit atracţia dvs. pentru ceasornicăria "de înaltă clasă"?
- Prima mea pasiune în viaţă au fost natura, pământul şi florile. M-am născut la Câlnic, în judeţul Alba şi în familia mea am fost zece fraţi. Cinci băieţi şi cinci fete. Îmi plăcea foarte mult lucrul câmpului, aşa că de copil i-am cerut tatii o bucată de pământ care să fie numai a mea. Deşi aveam vreo 8-9 ani, tata mi-a dat-o şi eu am făcut acolo un rai. Am pus zmeuriş, meri, viţă de vie nobilă, flori. Îmi plăcea foarte mult să altoiesc trandafiri. Când aveam vreo doisprezece ani, alegeam pe câmp măceşi şi îi altoiam cu trandafiri roşii, galbeni, culoarea piersicii, albi, portocalii. O splendoare! Erau pline holdele de trandafirii mei coloraţi, şi oamenii nu înţelegeau cum de sunt dealurile pline de flori. Apoi s-a aflat, şi oamenii nu-i rupeau. Spuneau doar: "E copilul lui Lia, el face minunea asta". După război, când tata a murit, raiul meu a dispărut şi am rămas doar cu mama. Dar ea a fost ca un vizionar, a ştiut ce-o să urmeze, c-o să rămânem fără pământ. Şi ne-a trimis la oraş, să învăţăm meserii. Surorile mele au făcut facultate, toate, iar noi, băieţii, am învăţat fiecare o meserie. Astăzi, tinerii fug de calificările astea de croitor, frizer, pantofar, fac toţi facultate, unde cei mai mulţi nu învaţă nimic, nici nu ştiu a face ceva din care să trăiască după aceea cinstit. Mama noastră a fost o mână de fier. Crescându-ne singură, ne-a bătut capul că trebuie să fim serioşi, să muncim şi să învăţăm pentru a ne câştiga frumos traiul. Ca să ne ajute cu bani, muncea enorm. Ţesea la război, cosea, croşeta, făcea dantele. Dacă nu ar fi trebuit să plec la oraş, m-aş fi ţinut de agricultură. Tare mi-a plăcut să avem pământul bine lucrat, să dea roade bogate, iar pe lângă casă, să fie flori. Cred că omul sfinţeşte locul. Nu cred că sunt locuri urâte, numai oameni puturoşi şi negospodari.
- Cum aţi ajuns de la flori la ceasornice?
- În 1943, venind la Sibiu, am încercat să găsesc o meserie pentru toată viaţa, să intru la un meşter bun. Mă atrăgeau mult ceasornicăria şi munca de bijutier, dar pe vremea aceea, ele erau practicate de evrei, şi în anii aceia de dinaintea războiului, ca să fii ucenic la ei, trebuia să munceşti şi pentru statul român, aşa că m-am dus la fabrica de maşini agricole. Acolo lucram de la şapte dimineaţa ca strungar, de la ora două la şapte seara, mergeam la ceasornicărie şi de la şapte la unsprezece noaptea îmi pregăteam şcoala. Asta am făcut cinci ani, fără să chiulesc o zi. Îi datorez mult meşterului de la care am învăţat meseria de ceasornicar, pentru că el m-a învăţat şi cum să fiu om. Îşi respecta munca şi clienţii ca pe ceva sfânt. Avea zece ucenici, cinci se specializau pe bijuterii, cinci învăţam despre ceasuri. Dar la orologii am rămas doar eu. Era mai greu la ceasurile de turn, fiindcă trebuia să cunoşti bine alte câteva meserii, ca pe cea de electrician, lăcătuş, strungar. Eu le-am învăţat pe toate, din dorinţa de-a fi un bun ceasornicar.
- Există un mister, o vrajă a meseriei de orologier? Ceasurile din turnurile vechi ale oraşelor Transilvaniei par să facă parte din alte lumi...
- De ce nu mai bat astăzi orologiile din turnurile oraşelor? Ora comună era un eveniment.
- În primul rând, pentru că nu mai e cine să le repare. Ca să repari un ceas de turn, trebuie să cunoşti multă meserie. Cei mai buni ceasornicari au plecat dintre noi, iar eu, ultimul dintre ei, nu mai pot. Nefericirea este că după noi nu mai vine nimeni. Acum şaizeci de ani, numai în Sibiu erau vreo treizeci de ceasornicari buni. Dar nici unul dintre ei nu se încumeta la ceasurile de turn. Eu am dat glas câtorva ceasuri vechi de o sută de ani, unele şi mai bine de atât. Cel din Turnul Sfatului de aici, din Sibiu, este din 1730, iar cel din Sighişoara, şi mai vechi. La cincizeci de ani se face uzura şi dacă nu are cine să-l repare, tace. Dar primul ceas de turn pe care l-am reparat a fost în comuna mea natală. De când îl ştiam, stătea. O mai aveam acolo pe bunica şi mergeam des la dânsa, că tare am iubit-o. Am cerut voie la primărie să urc în turn să văd ceasul. Apoi m-am întors cu geanta de scule şi am lucrat trei zile. N-am spus nimănui ce vreau să fac, doar i-am dat drumul. A bătut tare, peste toată comuna. A fost o surpriză şi o mare bucurie pentru toţi. Majoritatea sătenilor crescuseră cu cântecul orologiului în urechi. În 1964, am lucrat trei luni la ceasul din Turnul Sfatului din Sibiu, care tăcea de când venisem ucenic în oraş. Şi când m-am dus să-mi iau banii, m-au trimis la tovăraşul prim-secretar. Acest tovarăş a convocat o şedinţă, şi tot făcea calcule pe o hârtie, uitându-se nedumerit pe sub ochelari. Am întrerupt şedinţa şi le-am spus că renunţ la bani, că am reparat ceasul pentru populaţia Sibiului. Dar după asta, ani de zile, m-am dus în fiecare luni dimineaţă, să-l trag. Acum l-am reparat în aşa fel că se trage automat, nu mai e nevoie decât să fie uns din când în când. Mai sunt unii care pun în aceste ceasuri mecanisme electrice, ceea ce este o crimă. Nu ai voie să faci aşa ceva, să strici o valoare istorică atât de mare a oraşului. Ceasul de turn e mai mult decât un obiect, este un simbol care face o punte între oameni şi timpul oraşului. Mai demult nu aveau, ca şi astăzi, toţi oamenii ceas. Aşa că atunci când bătea ceasul mare, cumva lumea se aduna toată în jurul unei ore. Am mai reparat orologiile de la Rupea, Jidvei, Sebeş-Alba şi pe cel de la Sighişoara, care după mine este cel mai frumos. Au adus pentru el specialişti din Austria, care au lucrat trei săptămâni, dar nu au putut face nimic. Au aflat de mine cei de la primărie şi au venit să mă întrebe dacă
Maestrul şi uceniţa
- Domnule Radu Mihai, lăsaţi cuiva meseria asta aflată pe cale de dispariţie? Aveţi ucenici?
- Am avut ucenic un băiat tare bun, Mihăiţă îl chema. A venit la mine mama lui şi m-a rugat să-l învăţ meserie. L-am luat şi mi-a fost foarte drag. A stat lângă mine câţiva ani. Ajunsese bun, repara orice ceas şi învăţase să lucreze şi la pendule. Dar era perioada aceea când foarte mulţi plecau în străinătate, visând câini cu covrigi în coadă. Şi îi intrase nebunia asta în cap. Mama lui plecase şi-l tot chema în Spania. De nenumărate ori i-am spus femeii să-l lase în pace, că face treabă bună în ţara lui, muncind frumos şi cinstit. Dar s-a însurat şi a decis să plece. Reparasem cu el câteva pendule şi promisesem garanţie pentru ele. Cum să îmi mai respect cuvântul şi să repar eventuale defecţiuni dacă el pleca? M-am rugat de el ca de soare să nu-mi facă un aşa rău, că nu aveam cu cine să lucrez atât de bine ca şi cu el. A plecat. Părinţii nevesti-si lucrau la gunoi, unde l-au dus şi pe el. Iar într-o zi, nu foarte demult, a avut un accident cu maşina, chiar la groapa de gunoi. A murit. Este marea mea suferinţă. Şi acum mai vorbesc câteodată în gând cu el şi-l întreb de ce nu m-o fi ascultat, de ce n-a vrut să-şi împlinească frumos viaţa? Am mai încercat şi alte soluţii. M-am gândit la copiii care au handicap la picioare, dar care au mâinile şi mintea sănătoase. Ce bine ar fi să-şi câştige traiul vieţii din munca lor cinstită, mi-am zis. Ar fi atât de fericiţi şi ei, şi familia lor. Cu ideea asta am fost la un director de şcoală şi i-am propus să-mi trimită zece elevi, pe care să-i învăţ meseria de ceasornicar. Vai, cât de fericit a fost! Am comandat imediat la un tâmplar zece mese de lemn şi m-am dus la primărie să-mi dea un spaţiu cât de mic, dar în care să încapă copiii. Însă autorităţile locale nu m-au sprijinit. Nu prea demult, a venit cineva de la primărie să-mi spună că ideea a fost foarte bună şi că dacă eu mai sunt dispus, ei mă ajută cu spaţiul. Le-am spus să iasă afară. Acum am 88 de ani, şi chiar să vreau, n-aş mai putea să fac ceea ce în urmă cu câţiva ani era simplu ca o joacă. Singurul meu ucenic, să zic aşa, e soţia mea. Lucrăm împreună de patruzeci şi şapte de ani. A învăţat bine, e un ceasornicar
MARIA BUDA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
