Vlaşca magică
Miracolul începea totdeauna cu spaţiul acela nesfârşit. O întindere uriaşă şi mirifică de pe apa Neajlovului, pe care o descopeream mereu cu o nesăţioasă surprindere. Un amalgam de gârle, dealuri, flori şi cai, alergând liberi, prin stufărişul înalt. Mie, copilului crescut la oraş, de cum scăpam din strânsoarea Bucureştiului şi ajungeam la ţară, în Vlaşca, mi se părea că intru brusc într-o fantă deschisă, într-un vis înnebunitor. Până şi vara îmi părea pe atunci nesfârşită. La fel cum era şi spaţiul acela pe care îl colindam an de an, cu febrilitate, în fiece zi, până seara, târziu. Fericit şi de nestrunit. Eram în ţinutul norocos al copilăriei mele. În Vlaşca, cum îi spunea cu obstinaţie bunicul meu, Vlaşca, şi nu Giurgiu, cu numele din vechime, şi cum m-a învăţat şi pe mine să-i spun. Şi chiar dacă astăzi amintirile de atunci încep parcă să pâlpâie, tot mai tremurătoare şi nesigure, totuşi, copilăria pe care am trăit-o acolo, în Vlaşca magică, mi-a însemnat viaţa definitiv. Cu o pecete curată şi indestructibilă.
Regele crapilor
El se apropia încet de mine, înotând neştiut pe sub ape. Începuse ziua cea mare a crapilor, ziua care strângea tot satul. Şi cu ea, încă o vară incandescentă pentru mine, copilul rătăcit şi fermecat de pe Neajlov... În satul acela, bunicul mă lua cu el şi stăteam totdeauna la fratele lui. Şapte fraţi avea bunicul în sat şi fiecare trăia în câte o casă singură, pe-un deal. Ca într-o poveste. Casa unchiului Radu era şi ea căţărată ca o cetate, cu ziduri de livezi şi de ape. Pe dealul ăla am dus eu cele mai aprige bătălii din viaţa mea, cu turcii, aşa cum le luam din cărţile de istorie. Şi după ce terminam cu turcii, urma gârla de la poalele dealului. Gârla cea mare, plină-ochi de crapi. Mai întâi, luam la rând toate coşurile de prins peşte, împletite cu meşteşug din nuiele de răchită, şi care pluteau, fiecare cu câte un boţ de mămăligă înăuntru, drept momeală. Dacă intra în ele vreun crăpcean, nu mai putea ieşi. Iar eu înotam ca o zvârlugă (asta ştiam de la Bucureşti), aşa că nu-mi era greu să le cotrobăi pe toate, cât era gârla de mare, şi să le stric rostul: ba le luam momeala, ba eliberam crăpcenii rămaşi captivi şi zbătându-se înăuntru... Tot satul venea cu jalba în proţap la bunicul, dar el mă ocrotea mândru. "Lasă-l, mă frăţie, lasă-l să se încure, că acu' e vremea lui!". Deseori mă ţineam pe malul gârlei după Marinică, băiatul unchiului, care vâna crapi cu ostia. Ostia asta era un trident cu care Marinică harpona crapii sub apă. Problema era că el îi vedea acolo unde eu nu vedeam nimic. Şi, de fapt, chiar nu era nimic sub valuri, dar Marinică nu greşea niciodată şi eu muream de ciudă că nu înţelegeam cum făcea. Tot el m-a vestit şi că urma, în curând, Ziua cea mare a Regelui crapilor. Atunci, tot satul ieşea la prins peşte cu mâna, în gârla cea mare. În ziua aia, de cu zori, femei, bărbaţi şi copii strânşi prin baltă în lanţuri largi, ca gonacii la vânătoare, începeau să bâjbâie pe sub ape, prin nămolul afundurilor, ca să stârnească crapii bătrâni şi graşi şi dedulciţi la tertipuri, ce nu puteau fi prinşi altminteri. Cel mai dorit dintre toţi era Regele crapilor. Era un crap uriaş şi vechi cât balta. Sau cel puţin aşa spuneau bătrânii. Fusese mai mult zărit, ca o umbră, pe sub ape. Nici chiar Marinică nu-l putuse găbji, cu privirea lui de Ciclop de Neajlov. Iar cel care îl va prinde sau măcar va pune mâna pe Regele crapilor, se spunea, acela va a avea o soartă deosebită.
Cai şi stele
Serile la ţară erau mult mai liniştite. Atunci, după ce mâncam bine, ne întindeam toţi pe spate, pe dealul unchiului Radu. Deasupra noastră, cerul plin de stele strălucea cu o limpezime fără seamăn. Bunicul începea să ne spună poveştile stelelor, şi ştia atâtea! Pe urmă, unchiu' Radu începea şi el să cânte balade vechi, de prin Sud, dospite în amintirile lui. Şi eu aşa adormeam. Legănat de balade şi de stele.
Dar în Vlaşca mai erau şi caii!... Caii ăia, murgi şi roibi, dintr-o rasă păstrată de sute de ani. Cai care alergau liberi, în herghelii mici, pe dealuri şi prin bălţi. Acolo am învăţat eu să călăresc pe deşelate. Meşteşug pe care astăzi, după atâta timp, l-am uitat. Unchiu' Radu avea doi armăsari şi o iapă: pe Vifor, pe Fulger şi pe Mândra. Bunicul mă punea totdeauna s-o călăresc pe iapa Mândra, căci Vifor şi Fulger erau prea sălbatici, nici la căruţă nu prea stăteau, doar bunicul îi putea stăpâni. Iar când mergeam cu căruţa prin sat, cu cei doi armăsari frumoşi şi mari, mestecându-şi neîmblânziţi căpestrele, bunicul, ditamai inginerul de modă veche, mâna căruţa în picioare, haiduceşte. Îmi amintesc cum, odată, tocmai treceam cu căruţa pe un pod. Şi caii ăia doi nebuni şi puternici s-au speriat de ceva, că erau să tragă căruţa într-o râpă. În căruţă eram şi eu, şi bunica. Înlemnisem amândoi. Dar bunicul nu s-a pierdut, şi numai ce a răcnit aşa, dintr-odată, la cai, scurt şi bubuitor ca un tunet. Şi, într-o clipă, caii s-au opintit şi ne-au scos la liman. Atunci am înţeles că bunicul era unul dintre marii ocrotitori ai vieţii mele. Iar când el n-a mai fost, şi viaţa mea a început s-o ia razna, la fel ca şi armăsarii aceia din copilăria mea.
În inima libertăţii
În acei ani '60, mai toţi copiii celor şapte fraţi din satul de pe apa Neajlovului se aşezaseră în Bucureşti. Unii făcuseră şi facultăţi bune. Dar pe atunci, încă mai exista obiceiul ca toţi să se întoarcă în sat şi să-şi boteze copiii acolo. La un astfel de botez am fost şi eu. Aveam doar cinci ani. Văzând neamul acela numeros al nostru cum se strângea peste dealuri, lumea se minuna: "Uite, bre, parcă ar fi oastea lui Tudor!". În vremea asta, noi, verişorii mai mici din oastea lui Tudor, ne îndeletniceam cu ce ne învăţaseră cei mari: făceam trânte "ca pă Vlaşca". Şi de abia aşteptam să înceapă petrecerea, care se dezlănţuia când veneau lăutarii. Acum sosise, adus de la Bucureşti, cu o maşină din acelea vechi, de teren, cu un IMS, un taraf vestit în Capitală. Era într-un iunie cald şi frumos, şi cireşii unchiului Radu erau plini de roade, iar crengile lor mângâiau mesele care fuseseră întinse prin livadă, pe deal. Şi când muzica s-a pornit, verii şi unchii aceia ai mei, înalţi şi voinici, se strângeau unul după altul în horă şi dansau în iarbă. Asta, până a început căluşul. Căluşul, dansul lor cel vechi. Atunci, ca la o singură comandă, s-au dezlănţuit toţi! Şi-au scos toţi hainele de oraş, şi rămaşi doar în cămăşile albe, au început să joace căluşul aproape cu furie, frământând iarba în ritmul acela sacadat, neasemuit. Şi nu-l pot uita nici pe tatăl meu cum a jucat atunci, şi el, descătuşat şi fericit, căluşul. Tatăl meu, altă icoană a copilăriei mele, care mai târziu s-a stins însingurat şi tragic, departe de jocul acela puternic şi bărbătesc, departe de libertatea aceea frenetică care existase în Vlaşca.
VALENTIN IACOB
Prima lecţie de scris-citit
Era o vreme când nu eram mai înaltă ca o tufă de hortensii din curtea bunicii mele, când anul se împărţea clar între vară şi restul de zile, parcă mai fără sens şi lipsite de culoare, când visam mult şi vorbeam mai puţin, fiindcă îmi plăcea să-mi păstrez aproape toate cuvintele pentru flori. Pe atunci, de cum se făcea iunie şi ajungeam între dealurile din mijlocul Maramureşului, de îndată ce intram în curtea bunicilor, porneam într-o aventură prin grădina plină de flori. Era primul lucru pe care îl făceam când intram pe poartă şi ritualul meu din fiecare zi. Porneam, printre greieri şi cosaşi, pe drumul pe care îl ştiam doar eu şi motanul Felix, tovarăşul meu de joacă, în miros de crizanteme şi iarbă proaspăt cosită. Întotdeauna, prima oprire era musai la zidul casei, la muşuroiul de furnici, unde zăboveam minute în şir. Felix se aşeza tacticos lângă mine, îşi învârtea coada pe lângă el şi aştepta. Priveam împreună forfota armatelor de furnici şi-i explicam, deşi el mă privea cam indiferent de cele mai multe ori, într-o limbă pe care cu siguranţă o înţelegeam numai noi, cam cum stă treaba într-un muşuroi. Aici trebuie să fie cămara, plină de toate bunătăţile pe care le cară cât e ziua de lungă furnicile, în partea cealaltă dormitoarele, puţin mai jos, camera de joacă. La final, după ce zugrăveam un întreg palat furnicesc, începeam să le număr. Intrau şi ieşeau pe toate părţile şiruri-şiruri de furnici. Nu ştiam prea bine cifrele, căci aveam doar cinci ani, dar eram convinsă că toate numerele fuseseră inventate doar ca să ştii cum să studiezi cât mai bine furnicile şi să verifici dacă sunt tot atâtea ca în vara trecută. Când ajungeam la zece, cel mai mare număr pe care îl învăţasem pe-atunci, o luam de la capăt iar şi iar, până îl vedeam pe Felix cum îşi ridică brusc coada în sus, în semn de plictis, şi era musai să pornim mai departe. Lăsam în urmă furnicile şi o luam pe lângă gard, motanul mai în faţă, păşind tacticos peste straturile de crăiţe şi petunii colorate, unde ştia prea bine că nu avem ce căuta nici eu, nici el, oprindu-se la o grămadă cu nisip, care-i plăcea foarte mult. De cum ajungea, îşi tăvălea mustăţile prin nisipul cald, iar eu îmi continuam explorarea, visând la cămile însetate şi piramide din deşert, despre care îmi povestise adesea bunicul meu. După ce îşi făcea toaleta zilnică, curăţându-şi lăbuţele şi blana până devenea strălucitoare, iar eu număram de mai multe ori până la zece pietricelele din nisip, o luam iar din loc. Urmau straturile cu legume, căpşunăria, coacăzele roşii şi agrişele, în dreptul cărora Felix ştia că e cel mai important popas. Oprirea finală era undeva în spatele curţii, într-un loc destul de retras, în tufele de hortensii pe care bunica mea le iubea atât de mult. Când ajungeam lângă ele, după ce mă asiguram că nu sunt văzută de nimeni, mă furişam pe lângă părul care le ţinea umbră, îi dădeam la o parte cele câteva ramuri şi-mi făceam un culcuş în mijlocul tufei: postul meu de observaţie din care priveam lumea. Felix se cuibărea în braţele mele şi stăteam amândoi, el torcând din când în când, iar eu atentă la fiecare mişcare din jur, de teamă să nu cumva să fim descoperiţi.
Din tufa de hortensii l-am zărit într-o zi pe Mişa, băiatul cel mic al vecinilor. Mult mai mare ca mine, şi ca vârstă, şi ca statură, se plimba nestingherit prin curtea noastră, cu mâinile în buzunare. Am fluierat scurt, băieţeşte, aşa cum văzusem că fac copiii mai mari, şi am închis ochii, mai mult de emoţie decât de frica de a fi văzută. Nu fusesem niciodată singură cu un băiat. Mişa avea şapcă, pistrui şi ochii nedumeriţi. L-am fluierat încă o dată. Şi-a rotit privirea în toate părţile, vrând să ştie de unde venea sunetul. L-am strâns tare în braţe pe Felix, şi cu o voce mai mult tremurată, am început să-l strig pe Mişa. Mai întâi încet, un strigăt ca o şoaptă, apoi mai tare, până când sunetul a reuşit să străpungă frunzele de hortensie şi să ajungă până la el.
M-a dat de gol motanul, care, ţinut prea strâns în braţe, a luat-o la fugă printre ierburi, trecând exact printre picioarele lui. Până să mă dezmeticesc, m-am trezit cu Mişa lângă mine, înghesuindu-ne unul în altul, în aceeaşi tufă. După câteva clipe de tăcere, el, mai curajos din fire, a luat un băţ de jos şi a început să deseneze pe pământ. Fiindcă mergea deja la şcoală de vreo doi ani, îşi scrisese mândru numele în ţărână, explicându-mi, ca un adevărat profesor, literele. M-a pus să le repet după el de mai multe ori şi după ce s-a asigurat că le învăţasem pe de rost, nu s-a lăsat până nu m-a pus să le şi scriu. Mai întâi am scris numele lui, apoi pe al meu. Spre seară, când se dusese şi soarele la culcare, din grădina plină de flori se auzeau două voci de copii care repetau întruna, în cor. "Mi-şa", "Mi-şa", "Ma-ri-a", "Mişa şi Maria". Aceea a fost ziua în care am învăţat să scriu. De atunci înainte, mi-a fost imposibil să nu-l primesc pe Mişa în echipă, mai ales că era singurul care îmi ştia ascunzătoarea. Am observat lumea, împreună cu Mişa şi Felix, zile în şir, ascunşi printre florile de hortensii, dar îl luam cu mine şi când bunica avea musafiri. Atunci ascultam poveşti de oameni mari, cele mai importante ştiri din lume spuse de mătuşi la o cafea şi cele mai aprige bârfe din cartier. La final de vară, când tufa a început să se ofilească şi şcoala urma să înceapă, am plecat fiecare pe drumul lui. Mişa s-a întors acasă în oraşul vecin, eu am intrat în clasa I, unde am învăţat şi alte cifre, mai mari ca zece, iar Felix, învârtindu-şi coada pe după el, a rămas la poartă, să ne aştepte, uitându-se lung după noi. Au trecut de atunci multe veri şi multe alte expediţii prin grădina bunicii, topite, toate, în scurgerea timpului. Singurul lucru viu, pe care îl păstrez neatins în memorie, sunt literele acelea desenate cu un băţ pe pământ: Mi-şa, Ma-ri-a. Prima mea lecţie de scris şi citit a fost şi prima mea tresărire alături de un băiat. Mi-şa!
MARIA ŢEPOSU
Prispa de lut
Copilăria mea are multe uşi şi ferestre, pe care însă le deschid rar. Cel mai adesea poposesc pe prispă. O prispă de lut, tocmită pe grinzi de lemn, într-o grădină cu tufe de zmeură, umbrită pe jumătate de un gard înalt, din scânduri late, unse cu păcură şi bătute una lângă alta, încât nu trece prin ele nici colbul drumului. O prispă de pe care se vede cerul, agudul de la poarta vecinei Malvina şi fântâna cu roată a mătuşii Tanţa. Dacă mă ridic tare pe vârfuri, zăresc şi cotitura uliţei dinspre Cernu - un râu mic şi leneş, care adapă poala satului Româneşti, colţ anonim de Moldovă, la doi paşi de mai cunoscutul Tescani "al lui Enescu".
Prispa este răcoroasă, ca o binecuvântare, în verile fierbinţi, care nu ocolesc nici aşezările de pe dealurile Moldovei. Este prispa Casei Mari, adică a două odăi largi, separate de locuinţa de zi cu zi a bunicilor mei materni şi ţinute „de bune", pentru petreceri sau priveghiuri de familie, pentru primit preotul cu Boboteaza şi găzduit musafirii vara, căci iarna e aproape imposibil să le încălzeşti. În casa asta, înaltă-înaltă, aşezată cu faţa spre răsărit şi văruită cu alb pe dinafară şi pe dinăuntru, pe când aveam 8 - 9 ani, am descoperit biblioteca unchilor mei. În camera dinspre stradă, cea considerată "sufrageria" - în care nu aveam voie să intru şi în care mă strecuram totuşi, uneori, avid după mirosul de tei, busuioc, lavandă sau alte plante, bune de ceaiuri şi uleiuri vindecătoare, puse la uscat pe masa din mijloc -, era un perete acoperit cu cărţi. Cele mai multe, din "Biblioteca pentru toţi". Am început să citesc câte una, pe furiş, pentru că bunica spunea despre citit că e semn de lene. Dar eu citeam de dor. Un dor sfâşietor, de părinţi, mă cuprindea în lungile vacanţe de vară. Ai mei mă lăsau acolo, ca fiind cel mai mare dintre copii şi mai de trebuinţă la muncile câmpului. Dorului acestuia îi erau interzise lacrimile, pentru că eram "bărbat" şi bunicul, odată mă lua în tărbacă, aşa cum numai el ştia, de îmi reprimam orice suspin. Dorul acesta nu putea fi ostoit cu parfumul unei bluze a mamei sau cu mirosul de soare al unei cămăşi a tatei, pentru că nici mama, nici tata nu-şi uitau vreo haină la bunici. Dorului acestuia îi era refuzat alintul la telefon, căci un asemenea aparat nu se inventase încă în Româneşti, la începutul anilor '80. Ca să-mi mai stâmpăr tristeţile, îmi încordam auzul să prind orice zgomot de maşină de la kilometri distanţă. Dar la Româneşti era eveniment local când ajungea un autoturism. Singurul motor de maşină era al dubei cu muncitori care pleca dimineaţa la 5 şi venea seara la 6 de la Moineşti. Pentru că zile întregi nu auzeam nici o maşină mică, mă mulţumeam să le număr pe cele care treceau pe şoseaua naţională de la Enăcheşti, satul de dincolo de Tazlău, pe care îl zăream din grădina noastră. Speram că tot numărând, voi vedea, în cele din urmă, şi Skoda verde a tatei. Însă, pasămite că maşinile verzi erau pe cale de dispariţie... Ochii mă usturau de concentrare până ce şirul neîntrerupt de maşini devenea un fir scânteietor, care tăia cerul deasupra luncii Tazlăului. Şi din el se desprindea atunci o Skoda verde, care plutea o clipă în aer, ca apoi să se stingă în albastrul calm al cerului.
Părinţii nu-mi scriau niciodată şi nici nu o puteau anunţa pe bunica când veneau după mine. Erau mereu grăbiţi, cu treburi prin ţară, mă puteam trezi cu ei în ogradă oricând. Iar aşteptarea fără orizont mă umplea şi mai mult de nelinişte şi nerăbdare. Obosit de dor, aş fi vrut să mă las pradă lui, să mă sfâşie, să mă topesc în el. Mă gândeam că poate astfel mă voi întâlni în dorul meu cu dorul părinţilor mei pentru mine. Dar dorul devenea de la zi la zi mai dureros, până când ceva se rupea în coşul pieptului şi simţeam cum mă prăbuşesc într-un hău fără fund, dinăuntrul meu. Încetam să mai vorbesc şi să mai mănânc, înţepeneam pe băncuţa din faţa porţii, cu ochii ţintă pe drum, spre Cooperativă, într-acolo de unde venea de obicei Skoda verde. Nu vedeam nimic, oricum, din pricina lacrimilor, care îmi curgeau fără oprire, pe obraji.
Atunci şi numai atunci, bunica făcea ce făcea, poate vreun descântec, cu fiertură de plante şi gheare de cocoş alb, la miezul nopţii, ori altă magie, iar mama şi tata apăreau a doua zi, să mă ia acasă. Aşadar, dorul nu putea fi ogoit în nici un fel. Şi îmi rămânea numai să-l trăiesc pe deplin, până la faza de catalepsie, sau să fug de el. Desigur, îmi surâdea mai mult evadarea din ghearele lui şi, la un moment dat, am găsit şi felul în care s-o fac. Prispa Casei Mari era covorul meu fermecat, purtat unde, vorba ceea, nici cu gândul nu gândeam, de suflul puternic al cărţilor din biblioteca unchilor mei. Cât mă scufundam "Douăzeci de mii de leghe sub mări", salvam onoarea reginei, dimpreună cu "Cei Trei Muschetari", ori îi apăram pe apaşi, alături de "Winnetou", eram pus la adăpost de nemilosul dor. Intrat cu totul în poveste, nu mai eram băieţelul cu părul cârlionţat şi pantaloni scurţi, chinuit de dorul de părinţi, ci un erou adevărat, capabil de fapte incredibile. Eram omul cu o sută de vieţi. Eram bărbatul curajos, iubit, puternic, admirat, temut, invidiat, vânat, dar mereu învingător, chiar şi în moarte. Eram toate personajele principale ale cărţilor pe care le deschideam. Şi mai mult decât atât, eram toate personajele pe care mi le imaginam după ce închideam cartea. Căci am înţeles repede: cărţile erau numai o cale spre o lume care aştepta să fie cucerită. O lume a plăsmuirilor, care îmi stătea
Câţiva ani mai târziu, într-o astfel de vară, încercând să-mi strunesc dorul de părinţi pe prispa Casei Mari, am început să scriu poezii. Se adunaseră prea multe vieţi nespuse în mine, iar eu le puteam trăi pe toate, scriindu-le. Şi astăzi mă apăr la fel de câte un dor fără leac.
CLAUDIU TÂRZIU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
