Legendele misterioasei Case Winchester

Natasa Galche
- Sute de camere ciudate, unite de holuri labirintice, mii de uși ce duc nicăieri, ferestre ce se deschid către ziduri, scări care urcă în tavan sau coboară, terminându-se brusc în gol, zeci de camere de baie ce nu au fost folosite niciodată - așa arată cea mai misterioasă casă construită vreodată, Casa Winchester din California, supranumită și Casa fantomelor. Legenda spune că planurile arhitecturale ale acestei clădiri extravagante, construită în stil victorian, au fost dictate din "Lumea de Dincolo" de spiritele care astăzi o sălășluiesc. De-a lungul deceniilor, sute de cercetători în domeniul paranor­malului s-au străduit să descifreze tainele ce stau zăvorâte între zidurile acestei construcții bizare -

Prolog

"Pe coridorul semiobscur se auzea limpede numai zgomotul pașilor. Călcătura era fermă, dar ritmul lent. Lumina slabă a lămpilor electrice vibra scurt la fiecare pas ce se făcea auzit, ca și cum ar fi tresărit în­tr-o spaimă. Mersul s-a oprit brusc, în dreptul mă­suței joase pe care erau așezate, în așteptare, ceștile de ceai. După câteva minute, pașii s-au îndreptat către patul ce domina somptuos budoarul. Cuvertura de mătase brodată a foșnit unduios sub greutatea unui trup nevăzut și un oftat puternic, prelung, a străpuns dormitorul. Apoi, liniștea s-a așternut ca într-o resemnare".
John, bărbatul trecut de 60 de ani, ce este angajat de peste două decenii ca ghid turistic al Casei mu­zeale Winchester, și-a în­trerupt firul istorisirii pen­tru câteva momente, de par­că ar fi încercat să-și recapete echilibrul sufle­tesc. "Aceasta este camera în care Sarah Winchester și-a petrecut ultima ei noap­te, în acest pat și-a dat ultima suflare. Există ne­numărate mărturii des­pre faptul că sufletul ei în­că sălășluiește în conac și sunt mulți cei care poves­tesc că au auzit pașii săi sau chiar i-au zărit silueta translucidă. Povestea pe care v-am relatat-o am trăit-o eu însumi. Cu ure­chile mele am auzit totul! Am fost martorul acestei întâmplări halucinante, ce pare desprinsă din filele unei povești cu fantome. Și, nu veți crede, dar și alți colegi de-ai mei au asistat la același "spectacol" neverosimil. Întâmplarea nu este una inventată pen­tru a delecta vizitatorii, ci o relatez așa cum s-a petrecut, încercând să vă introduc în povestea tainică ce zace îngropată în zidurile acestei clădiri încărcate de simboluri și necunoscut".
Faimoasă în întreaga lume, recunoscută de pa­sio­nații de fenomene paranormale ca fiind una dintre cele mai enigmatice clădiri din lume, Casa Winches­ter se află în orașul San Jose, din districtul Santa Cla­ra din California. O clădire monumentală, excentrică prin arhitectură, impregnată de istorie, cu o poveste ului­toare.
Totul a început la mijlocul veacului al XIX-lea, când Sarah Lockwood Pardee, fiica unui mare pro­du­cător de trăsuri din statul Connecticut, l-a întâlnit, printr-un noroc, pe William Wirt Winchester, multi­mi­lionar, proprietarul faimoasei fabrici de arme Winchester. Sarah nu era o femeie prea frumoasă, dar avusese parte de o educație aleasă, urmase școli de prestigiu, vorbea fluent patru limbi străine și cânta splendid la pian. Apariția ei elegantă, distincția cu care vorbea, sensibilitatea cu care cânta la pian au avut un impact puternic asupra bogatului și sobrului om de afaceri. Deși părinții lui s-au împotrivit cu îndârjire, William a luat-o de soție pe Sarah. Cei doi tineri au trăit fericiți câțiva ani, uimind și fermecând cercurile înaltei societăți din Noua Anglie. În anul 1866 însă, nenorocirea i-a lovit necruțător: fiica lor nou-născută, rodul dragostei lor, Annie, a murit subit, de o boală încă necunoscută la acea vreme - distrofie. Sarah Winchester, o femeie cu o structură fragilă, foarte sensibilă, a căzut pradă unei depresii profunde, din care nu și-a mai revenit niciodată. Câțiva ani mai târziu, moartea soțului său, William, a aruncat-o complet în hăul singurătății și al disperării.

Armele morții

Decesul soțului ei i-a adus doamnei Winchester o moștenire de peste 20 de milioane de dolari, însă tânăra văduvă devenise convinsă că tocmai această avere fabuloasă fusese "motorul" nenorocirii ei și al familiei sale. Înnebunită de durere, Sarah a căutat ajutorul celor mai renumiți spiritiști, într-o încercare deznădăjduită de a lua legătura cu oamenii pe care îi pierduse, fiica și soțul ei, aflați în lumea de dincolo. La finele secolului al XIX-lea, atât în Europa, cât mai ales în Statele Unite, începuseră să se constituie diferite societăți spiritiste, "Boston Medium" fiind una dintre cele mai renu­mi­te. Tocmai aici a ajuns și Sarah Winchester. Se spu­ne că un medium al acestei societăți i-ar fi explicat că, într-adevăr, familia și ave­rea ei erau bântuite și bles­temate de spiri­tele tuturor oamenilor uciși de fai­moasele puști Winches­ter, fabricate de soțul și socrul ei, armele care "cu­ceriseră Vestul". Mii de ame­rin­dieni ce lup­ta­seră cu arcul în mână într-o luptă fără sorți de izbândă căzuseră secerați de gloan­țele puș­tilor Win­ches­ter. Mii de soldați fuseseră uciși în Războiul de Se­cesiune cu gloanțele ace­leiași arme, ce devenise un simbol și un atribut al co­lonistului american. Con­­form spu­selor spi­ri­tis­tului, atât fe­tița abia năs­cută, cât și tatăl acesteia căzuseră pradă urgiilor aruncate de spirite. Sarah fusese avertizată că ea ar putea fi următoarea victimă, și singura moda­litate de a opri șirul nenorocirilor era să se mute toc­mai în inima locului unde, cu ani în ur­mă, muriseră, de gloanțele puștilor Winchester, mii de oameni ale căror suflete căpătau acum o forță de­mo­nică. Acolo, în "Vestul sălbatic", în California, Sarah fusese sfătuită să înceapă lucrările de cons­trucție ale unei case ce nu trebuia niciodată să fie finalizată. Un palat ridicat pentru aces­te spirite neo­bosite. Atâta timp cât zidirea cons­trucției nu se sfâr­șea, spi­ritele întem­nițate aici nu ar mai fi avut forța de a provoca răul, și viața doamnei Winchester ar fi fost ferită de pericol.
Zis și făcut, Sarah și-a "împachetat viața" în câteva bagaje și a părăsit pentru totdeauna locul în care se năs­cuseră ea și dragostea ei. Ruptura aceas­ta de trecut, înrădăcinarea într-un pă­mânt nou, existența într-o viață însu­flețită doar de dorința stăruitoare de a opri lanțul suferințelor au fost, de fapt, motivele concrete pentru care Sarah nu a pierit atunci. Doamna Winchester a ajuns în California în 1884 și, la scurt timp, a cumpărat o fermă și o casă neterminată, cu opt camere, în regiunea Santa Clara, în care a început imediat să-și in­vestească averea, cons­truind încăpere după încă­pere, refăcând planuri și schi­țe, dărâmând și rezidind într-o muncă asiduă, ce avea să se desfășoare 24 din 24 de ore, șapte zile pe săp­tămână, 365 de zile pe an, timp de 38 de ani.
Averea sa, ce părea inepuizabilă, a sporit și mai mult când, în 1897, soacra ei, mama lui William Winches­ter, a murit, făcând-o moștenitoare a 50% din capitalul companiei, ceea ce îi aducea un câștig suplimentar de o mie de dolari pe zi, astăzi echi­va­len­tul a 30 de mii de dolari! Printre primele lucruri pe care Sarah le-a făcut când s-a mutat în Casa Winchester a fost să-și împrejmuiască proprietatea cu un gard viu, de chiparoși înalți, pentru a se păzi de privirile indiscrete ale vecinilor. A angajat imediat zeci de dulgheri care lucrau în ture, într-o muncă fără întrerupere, după planurile arhitecturale care, con­form legendei, îi erau dictate de spirite. La sfâr­șitul secolului, căsuța cu numai opt camere pe care o cumpărase cu 15 ani în urmă devenise deja o clădire impunătoare cu șapte etaje, în care investise sume exorbitante! Pe proprietatea imensă de 66 de hectare se întindeau palatul, cu diversele sale anexe, grădini luxuriante, fântâni, statui, sere de caiși și pruni, pâlcuri de nuci.

Sub imperiul lui 13

Asemeni lui Dedal, legendarul arhitect și sculptor al mitologiei grecești, care a construit o clădire labirintică, în care să-l poată fereca pe Minotaur, Sarah Winchester a conceput acest palat întortocheat, cu sute de camere, cu uși pe care poți păși în gol, cu scări ce nu se termină nicăieri, cu ferestre ce dau în ziduri pentru a dezorienta și a întinde capcane spiritelor care o urmăreau constant. În mitul lui Dedal se spune: "Era clădit din piatră, era înalt, dar nea­co­perit, în el se întortocheau zeci, sute de coloane, de săli și chiar de scări. Toate se-ncrucișau, urcau sau coborau într-un astfel de chip, încât te năuceau. Dacă intrai acolo, te-ncurcai pe culoare și, vrând să ieși, te afundai mai rău. Și oricât te sileai, nu mai nimereai drumul, nu mai puteai ieși". În mod similar, Casa Winchester, ce astăzi este un muzeu vizitat de mii de turiști, a fost construită în așa fel încât un vizitator fără ghid se poate învârti prin ea fără putință de scăpare.
Din motive misterioase, doamna Winchester era fascinată de numerele prime, de 7, 11 și, mai ales, de 13, integrându-le în diversele elemente arhitectonice ale clădirii. Conform științelor oculte, 13 repre­zintă numărul noilor începuturi și al unor transformări necesare, care trebuie să demoleze sisteme vechi, perimate. Poate că de aceea, Sarah a construit 13 băi, a iluminat camerele cu candelabre cu 13 brațe, a în­cas­trat în zid ferestre cu 13 ochiuri de geam, a îm­po­dobit geamul unei ferestre pe care era pictată o pânză de păianjen cu 13 pietre frumos colorate, la intrarea principală, podeaua a fost împărțită în 13 secțiuni, în fața conacului au fost plantați 13 palmieri, iar în camera din centrul casei, pe unul din pereți, a atârnat un cuier cu 13 agățători.
Conform legendei, în fiecare noapte, Sarah petrecea două ceasuri în camera din inima conacului, în ședințe de spiritism, în care invoca sufletele celor decedați. Conform mărturiilor vremii, un clopot ce bătea de două ori în fiecare noapte, la ora 12 și la ora 2, anunța venirea și plecarea duhurilor. Această încăpere are o singură intrare, dar trei ieșiri: una din uși dă într-un zid, a doua ușă se deschide în "neant", o persoană neatentă putând cădea în gol, câțiva metri, până în bucătăria ce se află la un etaj inferior, iar cea de a treia este, de fapt, și singura ușă prin care se poate ieși. Aceasta însă nu are clanță decât pe interior, fiind, practic, doar o ușă de ieșire, nu și una de intrare. Pe peretele din dreapta ușii de ieșire există și astăzi 13 agățători de haine, în care se spune că doamna Winchester avea atârnate 13 mantii, pe care le purta în timpul ședințelor sale de spiritism.

Povești din Palatul duhurilor

Pentru a împăca spiritele sutelor și miilor de indi­eni nativi ale căror vieți fuseseră răpuse de gloanțele armelor Winchester, Sarah a ridicat în grădina din fața palatului o statuie care îl întruchipează pe "Micul Căprior", un șef de trib al pieilor-roșii, ce a murit eroic în apărarea pă­mân­tului strămoșesc. Că­pe­tenia strânge în pumn, în mod sim­bolic, un arc cu să­geți, o armă aproape inofensivă în fața puștilor cu repetiție. In­dianul privește țin­tă către o altă statuie a grădinii, un cerb elegant. În cartea de oaspeți a muzeului, există mai multe măr­turii ale vizita­to­rilor care povestesc că au auzit dinspre statuia indianului zgomot îndepărtat de arme, țipete de jale și au sim­țit miros de pu­cioasă.
Imensul palat a fost construit atât de alambicat, încât nici până astăzi nu s-au des­coperit toate cot­loa­nele sale. Pe în­tinsa proprietate exis­tă, undeva, o în­căpere în care se spu­ne că doamna Winchester ar fi avut o cramă. În­tr-o bună zi, intrând în vinotecă pentru a-și alege un vin, Sarah a desco­perit pe perete o amprentă de culoare închisă. Fiind convinsă că acesta nu este decât un semn cumplit, un stigmat imprimat de una dintre victimele puștilor Winchester, a poruncit ca de îndată intrarea cramei să fie pecetluită. În jurul ei, construcția co­nacului a con­tinuat și în­căperea s-a pierdut între zidurile la­birintice. Cel mai probabil, spun angajații muzeului, este încă undeva acolo, ticsită cu vinuri alese, vechi de zeci de ani.
Se pare că și unii angajați ai doamnei Winchester mai rătăcesc încă prin straniul castel. Cel puțin așa spun mărturiile oamenilor, care atestă că, în mai mul­te rânduri, au zărit prin muzeu muncitori îmbrăcați în salopete, purtând pe cap pălării mari, de paie, o ți­nută ce astăzi nu prea mai este întâlnită.
"De când conacul și-a deschis porțile vizita­to­rilor ca muzeu, în 1922, subsolurile sale au fost închise până acum câțiva ani, când, la tururile mu­zeale s-a adăugat și vizitarea subteranelor clădirii", povestește ghidul palatului. "Includerea tunelurilor în turul de vizitare a presupus o muncă extraordinară din partea angajaților, de îndepărtare a depunerilor de praf și moloz acumulate în peste un secol. În urmă cu câțiva ani, unul din muncitorii responsabili cu această activitate a zărit în semiîntunericul ga­leriilor un bărbat îmbrăcat în salopetă, împingând o roabă. Inițial, a crezut că este un coleg de-al său, dar când s-a apropiat, a constatat cu uluire că muncitorul dispăruse fără urmă. Auzise zvonuri cum că muzeul ar fi bântuit de duhuri și, ușor speriat, s-a interesat despre cine mai lucrase în acea zi în subterane. Șeful său i-a răspuns, confuz, că nimeni altcineva nu mai fusese însărcinat cu această muncă, și l-a întrebat cum arăta persoana misterioasă. Muncitorul a povestit că individul purta o salopetă murdară, avea mustăți lungi și împingea o roabă încărcată cu căr­buni. Câteva săptă­mâni mai târziu, un alt angajat a avut par­te de exact a­ceeași experiență stra­nie, povestind că văzuse un bărbat misterios, cu mustață, cu salo­petă, împin­gând o roa­bă! A trecut tim­pul și subteranele s-au deschis publi­cu­lui spre vizitare. În­tr-o zi, un vizitator a întrebat ghidul:
- Cine este acel om ciudat cu roaba?
- Care om? - a în­trebat șocat ghidul. Descrierea vizita­to­rului a fost identică cu cele anterioare. Ie­șind din subterane și continuând turul prin muzeu, vizitatorul-martor a strigat deo­dată uluit, arătând cu degetul către o fo­tografie:
- Acesta este băr­batul pe care l-am văzut în subsoluri! El este cel cu roaba!
- Dar asta este im­po­sibil, i-a replicat ghidul, căci această fotografie este realizată în urmă cu peste un secol! Ei sunt o parte din dulgherii angajați de doamna Winchester! De atunci, de câte ori sunt întrebat dacă castelul este bân­tuit, răspund că nu știu, dar că sunt sigur că unii dintre angajații doamnei Winchester i-au fost devo­tați până dincolo de moarte!".

Epilog

În 1922, Sarah Winchester a murit de moarte bună, suferind un atac de cord în timpul somnului. Avea vârsta de 83 de ani. Trupul i-a fost dus înapoi, acasă, în orașul natal, și a fost înhumat alături de fiica sa nou-născută, Annie, și lângă soțul său, William, în Cimitirul "Evergreen" din New Haven, Connecticut. Testamentul său era scris în 13 părți și sem­nat de 13 ori.
Astăzi, Casa Winchester, de pe bulevardul Win­ches­ter, din San Jose, este un muzeu uluitor, ne­mai­întâlnit, un palat imens, cu 160 de camere, două mii de uși, 10 mii de ferestre, 47 de scări, 47 de șeminee, 13 băi și 6 bucătării. Și poate că, în continuare, spi­ritele oamenilor uciși de gloanțele armelor Win­ches­ter încă rătăcesc pe coridoarele labirintice, captive între două lumi.