Prolog
"Pe coridorul semiobscur se auzea limpede numai zgomotul pașilor. Călcătura era fermă, dar ritmul lent. Lumina slabă a lămpilor electrice vibra scurt la fiecare pas ce se făcea auzit, ca și cum ar fi tresărit într-o spaimă. Mersul s-a oprit brusc, în dreptul măsuței joase pe care erau așezate, în așteptare, ceștile de ceai. După câteva minute, pașii s-au îndreptat către patul ce domina somptuos budoarul. Cuvertura de mătase brodată a foșnit unduios sub greutatea unui trup nevăzut și un oftat puternic, prelung, a străpuns dormitorul. Apoi, liniștea s-a așternut ca într-o resemnare".
John, bărbatul trecut de 60 de ani, ce este angajat de peste două decenii ca ghid turistic al Casei muzeale Winchester, și-a întrerupt firul istorisirii pentru câteva momente, de parcă ar fi încercat să-și recapete echilibrul sufletesc. "Aceasta este camera în care Sarah Winchester și-a petrecut ultima ei noapte, în acest pat și-a dat ultima suflare. Există nenumărate mărturii despre faptul că sufletul ei încă sălășluiește în conac și sunt mulți cei care povestesc că au auzit pașii săi sau chiar i-au zărit silueta translucidă. Povestea pe care v-am relatat-o am trăit-o eu însumi. Cu urechile mele am auzit totul! Am fost martorul acestei întâmplări halucinante, ce pare desprinsă din filele unei povești cu fantome. Și, nu veți crede, dar și alți colegi de-ai mei au asistat la același "spectacol" neverosimil. Întâmplarea nu este una inventată pentru a delecta vizitatorii, ci o relatez așa cum s-a petrecut, încercând să vă introduc în povestea tainică ce zace îngropată în zidurile acestei clădiri încărcate de simboluri și necunoscut".
Faimoasă în întreaga lume, recunoscută de pasionații de fenomene paranormale ca fiind una dintre cele mai enigmatice clădiri din lume, Casa Winchester se află în orașul San Jose, din districtul Santa Clara din California. O clădire monumentală, excentrică prin arhitectură, impregnată de istorie, cu o poveste uluitoare.
Totul a început la mijlocul veacului al XIX-lea, când Sarah Lockwood Pardee, fiica unui mare producător de trăsuri din statul Connecticut, l-a întâlnit, printr-un noroc, pe William Wirt Winchester, multimilionar, proprietarul faimoasei fabrici de arme Winchester. Sarah nu era o femeie prea frumoasă, dar avusese parte de o educație aleasă, urmase școli de prestigiu, vorbea fluent patru limbi străine și cânta splendid la pian. Apariția ei elegantă, distincția cu care vorbea, sensibilitatea cu care cânta la pian au avut un impact puternic asupra bogatului și sobrului om de afaceri. Deși părinții lui s-au împotrivit cu îndârjire, William a luat-o de soție pe Sarah. Cei doi tineri au trăit fericiți câțiva ani, uimind și fermecând cercurile înaltei societăți din Noua Anglie. În anul 1866 însă, nenorocirea i-a lovit necruțător: fiica lor nou-născută, rodul dragostei lor, Annie, a murit subit, de o boală încă necunoscută la acea vreme - distrofie. Sarah Winchester, o femeie cu o structură fragilă, foarte sensibilă, a căzut pradă unei depresii profunde, din care nu și-a mai revenit niciodată. Câțiva ani mai târziu, moartea soțului său, William, a aruncat-o complet în hăul singurătății și al disperării.
Armele morții
Decesul soțului ei i-a adus doamnei Winchester o moștenire de peste 20 de milioane de dolari, însă tânăra văduvă devenise convinsă că tocmai această avere fabuloasă fusese "motorul" nenorocirii ei și al familiei sale. Înnebunită de durere, Sarah a căutat ajutorul celor mai renumiți spiritiști, într-o încercare deznădăjduită de a lua legătura cu oamenii pe care îi pierduse, fiica și soțul ei, aflați în lumea de dincolo. La finele secolului al XIX-lea, atât în Europa, cât mai ales în Statele Unite, începuseră să se constituie diferite societăți spiritiste, "Boston Medium" fiind una dintre cele mai renumite. Tocmai aici a ajuns și Sarah Winchester. Se spune că un medium al acestei societăți i-ar fi explicat că, într-adevăr, familia și averea ei erau bântuite și blestemate de spiritele tuturor oamenilor uciși de faimoasele puști Winchester, fabricate de soțul și socrul ei, armele care "cuceriseră Vestul". Mii de amerindieni ce luptaseră cu arcul în mână într-o luptă fără sorți de izbândă căzuseră secerați de gloanțele puștilor Winchester. Mii de soldați fuseseră uciși în Războiul de Secesiune cu gloanțele aceleiași arme, ce devenise un simbol și un atribut al colonistului american. Conform spuselor spiritistului, atât fetița abia născută, cât și tatăl acesteia căzuseră pradă urgiilor aruncate de spirite. Sarah fusese avertizată că ea ar putea fi următoarea victimă, și singura modalitate de a opri șirul nenorocirilor era să se mute tocmai în inima locului unde, cu ani în urmă, muriseră, de gloanțele puștilor Winchester, mii de oameni ale căror suflete căpătau acum o forță demonică. Acolo, în "Vestul sălbatic", în California, Sarah fusese sfătuită să înceapă lucrările de construcție ale unei case ce nu trebuia niciodată să fie finalizată. Un palat ridicat pentru aceste spirite neobosite. Atâta timp cât zidirea construcției nu se sfârșea, spiritele întemnițate aici nu ar mai fi avut forța de a provoca răul, și viața doamnei Winchester ar fi fost ferită de pericol.
Zis și făcut, Sarah și-a "împachetat viața" în câteva bagaje și a părăsit pentru totdeauna locul în care se născuseră ea și dragostea ei. Ruptura aceasta de trecut, înrădăcinarea într-un pământ nou, existența într-o viață însuflețită doar de dorința stăruitoare de a opri lanțul suferințelor au fost, de fapt, motivele concrete pentru care Sarah nu a pierit atunci. Doamna Winchester a ajuns în California în 1884 și, la scurt timp, a cumpărat o fermă și o casă neterminată, cu opt camere, în regiunea Santa Clara, în care a început imediat să-și investească averea, construind încăpere după încăpere, refăcând planuri și schițe, dărâmând și rezidind într-o muncă asiduă, ce avea să se desfășoare 24 din 24 de ore, șapte zile pe săptămână, 365 de zile pe an, timp de 38 de ani.
Averea sa, ce părea inepuizabilă, a sporit și mai mult când, în 1897, soacra ei, mama lui William Winchester, a murit, făcând-o moștenitoare a 50% din capitalul companiei, ceea ce îi aducea un câștig suplimentar de o mie de dolari pe zi, astăzi echivalentul a 30 de mii de dolari! Printre primele lucruri pe care Sarah le-a făcut când s-a mutat în Casa Winchester a fost să-și împrejmuiască proprietatea cu un gard viu, de chiparoși înalți, pentru a se păzi de privirile indiscrete ale vecinilor. A angajat imediat zeci de dulgheri care lucrau în ture, într-o muncă fără întrerupere, după planurile arhitecturale care, conform legendei, îi erau dictate de spirite. La sfârșitul secolului, căsuța cu numai opt camere pe care o cumpărase cu 15 ani în urmă devenise deja o clădire impunătoare cu șapte etaje, în care investise sume exorbitante! Pe proprietatea imensă de 66 de hectare se întindeau palatul, cu diversele sale anexe, grădini luxuriante, fântâni, statui, sere de caiși și pruni, pâlcuri de nuci.
Sub imperiul lui 13
Asemeni lui Dedal, legendarul arhitect și sculptor al mitologiei grecești, care a construit o clădire labirintică, în care să-l poată fereca pe Minotaur, Sarah Winchester a conceput acest palat întortocheat, cu sute de camere, cu uși pe care poți păși în gol, cu scări ce nu se termină nicăieri, cu ferestre ce dau în ziduri pentru a dezorienta și a întinde capcane spiritelor care o urmăreau constant. În mitul lui Dedal se spune: "Era clădit din piatră, era înalt, dar neacoperit, în el se întortocheau zeci, sute de coloane, de săli și chiar de scări. Toate se-ncrucișau, urcau sau coborau într-un astfel de chip, încât te năuceau. Dacă intrai acolo, te-ncurcai pe culoare și, vrând să ieși, te afundai mai rău. Și oricât te sileai, nu mai nimereai drumul, nu mai puteai ieși". În mod similar, Casa Winchester, ce astăzi este un muzeu vizitat de mii de turiști, a fost construită în așa fel încât un vizitator fără ghid se poate învârti prin ea fără putință de scăpare.
Din motive misterioase, doamna Winchester era fascinată de numerele prime, de 7, 11 și, mai ales, de 13, integrându-le în diversele elemente arhitectonice ale clădirii. Conform științelor oculte, 13 reprezintă numărul noilor începuturi și al unor transformări necesare, care trebuie să demoleze sisteme vechi, perimate. Poate că de aceea, Sarah a construit 13 băi, a iluminat camerele cu candelabre cu 13 brațe, a încastrat în zid ferestre cu 13 ochiuri de geam, a împodobit geamul unei ferestre pe care era pictată o pânză de păianjen cu 13 pietre frumos colorate, la intrarea principală, podeaua a fost împărțită în 13 secțiuni, în fața conacului au fost plantați 13 palmieri, iar în camera din centrul casei, pe unul din pereți, a atârnat un cuier cu 13 agățători.
Conform legendei, în fiecare noapte, Sarah petrecea două ceasuri în camera din inima conacului, în ședințe de spiritism, în care invoca sufletele celor decedați. Conform mărturiilor vremii, un clopot ce bătea de două ori în fiecare noapte, la ora 12 și la ora 2, anunța venirea și plecarea duhurilor. Această încăpere are o singură intrare, dar trei ieșiri: una din uși dă într-un zid, a doua ușă se deschide în "neant", o persoană neatentă putând cădea în gol, câțiva metri, până în bucătăria ce se află la un etaj inferior, iar cea de a treia este, de fapt, și singura ușă prin care se poate ieși. Aceasta însă nu are clanță decât pe interior, fiind, practic, doar o ușă de ieșire, nu și una de intrare. Pe peretele din dreapta ușii de ieșire există și astăzi 13 agățători de haine, în care se spune că doamna Winchester avea atârnate 13 mantii, pe care le purta în timpul ședințelor sale de spiritism.
Povești din Palatul duhurilor
Pentru a împăca spiritele sutelor și miilor de indieni nativi ale căror vieți fuseseră răpuse de gloanțele armelor Winchester, Sarah a ridicat în grădina din fața palatului o statuie care îl întruchipează pe "Micul Căprior", un șef de trib al pieilor-roșii, ce a murit eroic în apărarea pământului strămoșesc. Căpetenia strânge în pumn, în mod simbolic, un arc cu săgeți, o armă aproape inofensivă în fața puștilor cu repetiție. Indianul privește țintă către o altă statuie a grădinii, un cerb elegant. În cartea de oaspeți a muzeului, există mai multe mărturii ale vizitatorilor care povestesc că au auzit dinspre statuia indianului zgomot îndepărtat de arme, țipete de jale și au simțit miros de pucioasă.
Imensul palat a fost construit atât de alambicat, încât nici până astăzi nu s-au descoperit toate cotloanele sale. Pe întinsa proprietate există, undeva, o încăpere în care se spune că doamna Winchester ar fi avut o cramă. Într-o bună zi, intrând în vinotecă pentru a-și alege un vin, Sarah a descoperit pe perete o amprentă de culoare închisă. Fiind convinsă că acesta nu este decât un semn cumplit, un stigmat imprimat de una dintre victimele puștilor Winchester, a poruncit ca de îndată intrarea cramei să fie pecetluită. În jurul ei, construcția conacului a continuat și încăperea s-a pierdut între zidurile labirintice. Cel mai probabil, spun angajații muzeului, este încă undeva acolo, ticsită cu vinuri alese, vechi de zeci de ani.
Se pare că și unii angajați ai doamnei Winchester mai rătăcesc încă prin straniul castel. Cel puțin așa spun mărturiile oamenilor, care atestă că, în mai multe rânduri, au zărit prin muzeu muncitori îmbrăcați în salopete, purtând pe cap pălării mari, de paie, o ținută ce astăzi nu prea mai este întâlnită.
"De când conacul și-a deschis porțile vizitatorilor ca muzeu, în 1922, subsolurile sale au fost închise până acum câțiva ani, când, la tururile muzeale s-a adăugat și vizitarea subteranelor clădirii", povestește ghidul palatului. "Includerea tunelurilor în turul de vizitare a presupus o muncă extraordinară din partea angajaților, de îndepărtare a depunerilor de praf și moloz acumulate în peste un secol. În urmă cu câțiva ani, unul din muncitorii responsabili cu această activitate a zărit în semiîntunericul galeriilor un bărbat îmbrăcat în salopetă, împingând o roabă. Inițial, a crezut că este un coleg de-al său, dar când s-a apropiat, a constatat cu uluire că muncitorul dispăruse fără urmă. Auzise zvonuri cum că muzeul ar fi bântuit de duhuri și, ușor speriat, s-a interesat despre cine mai lucrase în acea zi în subterane. Șeful său i-a răspuns, confuz, că nimeni altcineva nu mai fusese însărcinat cu această muncă, și l-a întrebat cum arăta persoana misterioasă. Muncitorul a povestit că individul purta o salopetă murdară, avea mustăți lungi și împingea o roabă încărcată cu cărbuni. Câteva săptămâni mai târziu, un alt angajat a avut parte de exact aceeași experiență stranie, povestind că văzuse un bărbat misterios, cu mustață, cu salopetă, împingând o roabă! A trecut timpul și subteranele s-au deschis publicului spre vizitare. Într-o zi, un vizitator a întrebat ghidul:
- Cine este acel om ciudat cu roaba?
- Care om? - a întrebat șocat ghidul. Descrierea vizitatorului a fost identică cu cele anterioare. Ieșind din subterane și continuând turul prin muzeu, vizitatorul-martor a strigat deodată uluit, arătând cu degetul către o fotografie:
- Acesta este bărbatul pe care l-am văzut în subsoluri! El este cel cu roaba!
- Dar asta este imposibil, i-a replicat ghidul, căci această fotografie este realizată în urmă cu peste un secol! Ei sunt o parte din dulgherii angajați de doamna Winchester! De atunci, de câte ori sunt întrebat dacă castelul este bântuit, răspund că nu știu, dar că sunt sigur că unii dintre angajații doamnei Winchester i-au fost devotați până dincolo de moarte!".
Epilog
În 1922, Sarah Winchester a murit de moarte bună, suferind un atac de cord în timpul somnului. Avea vârsta de 83 de ani. Trupul i-a fost dus înapoi, acasă, în orașul natal, și a fost înhumat alături de fiica sa nou-născută, Annie, și lângă soțul său, William, în Cimitirul "Evergreen" din New Haven, Connecticut. Testamentul său era scris în 13 părți și semnat de 13 ori.
Astăzi, Casa Winchester, de pe bulevardul Winchester, din San Jose, este un muzeu uluitor, nemaiîntâlnit, un palat imens, cu 160 de camere, două mii de uși, 10 mii de ferestre, 47 de scări, 47 de șeminee, 13 băi și 6 bucătării. Și poate că, în continuare, spiritele oamenilor uciși de gloanțele armelor Winchester încă rătăcesc pe coridoarele labirintice, captive între două lumi.