Şi e firesc să fie aşa. Micul stat de peste Prut a ajuns foarte repede ceea ce Ucraina nu a reuşit să fie - un partener pe care atât Uniunea Europeană cât şi NATO se pot baza în viitor. Tragedia vecinilor noştri ucraineni a schimbat contextul geopolitic, oferindu-le fraţilor noştri de peste Prut o şansă nesperată. După secole în care istoria i-a călcat în picioare, soarta pare că, în sfârşit, le zâmbeşte basarabenilor.
Poate că noi, românii din România, am fi putut face mai mult pentru ei. Poate că după acea revoluţie din decembrie 1989, ne-am mărginit la a arunca flori şi zâmbete peste Prut, în loc să acţionăm politic. Ne-am lăsat înhămaţi la istorie în loc să ne-o facem singuri. Şi poate că i-am privit de prea multe ori de sus, uneori cu compătimire, alteori chiar cu dispreţ ("iar s-au dat moldovenii cu comuniştii şi ruşii!").
Îmi aduc aminte de primii ani de facultate când, printre colegi, era un grup mic şi compact de studenţi basarabeni. Îi recunoşteai de la o poştă, nu numai după vorba moale şi dulce, ci şi după felul lor de a fi - mai simplu, parcă mai puţin prefăcut decât al nostru, mai solidar, mai camaraderesc. Basarabenii aveau, aproape toţi, părul blonziu şi ochii albaştri, melancolici. Mulţi dintre ei erau profund credincioşi, de o ortodoxie oarecum altfel decât cea a noastră. Gesturile sfinte erau la ei sincere şi fireşti. Asemenea şi felul în care respectau postul sau în care ţineau la pravilă şi datini. Descoperindu-i şi împrietenindu-mă cu unii dintre ei, mi-am dat seama că evlavia sfântă a duhovnicului meu, părintele Sofian Boghiu de la Antim, nu era doar rodul ascezei personale, ci şi o moştenire basarabeană. În spaţiul acela binecuvântat de peste Prut, viaţa cursese mai domol şi mai aşezat, iar asta dăduse naştere unui fel de a fi pe care viforniţa comunistă nu-l putuse spulbera întru totul. Iar părintele Sofian Boghiu nu este singurul exemplu. Basarabenii au dat bisericii noastre ortodoxe şi alţi mari duhovnici, oameni sfinţi, care au trăit muiaţi în rugăciune. Părinţii Roman Braga, Felix Dubneac sau Adrian Făgeţeanu s-au născut peste Prut şi au slujit altarul cu o râvnă pe care puţini preoţi de aici o au. Poate că asta este firea lor, a basarabenilor - o credinţă puternică, de foc, îmbrăcată, ce paradox!, într-o haină blajină. Un fel de a fi care nouă, bucureştenilor, ne pare prea moale şi prea ataşat de trecut, dar care lor le-a asigurat supravieţuirea. Iar dacă ne uităm la ce se întâmplă astăzi în lume, poate că e mai bine să nu fii în pas cu ultima modă a cugetării europene. A fi conservator nu e o opţiune minoră, ci rodul unei culturi aşezate, conştiente de rostul şi rodul ei.
Iar dacă acum basarabenii privesc aproape cu evlavie la Mihai Eminescu sau la Ştefan cel Mare şi Sfânt, dacă au lacrimi în ochi atunci când vorbesc de România şi de valorile noastre naţionale, nu e pentru că sunt încremeniţi într-un proiect cultural revolut, ci pentru că au o inimă mare şi caldă, pe care nu se sfiesc să şi-o arate în public. La noi e la modă să fii european, multicultural şi transnaţional (cetăţean al lumii...) şi să arunci cu lături pe tot ce-i românesc, indiferent că e valoros sau nu. La ei, peste Prut, între români, se poartă încă patriotismul explicit şi respectul rădăcinilor. Iar ăsta nu e provincialism, decât în ochii unor snobi de pe malul Dâmboviţei.
Dacă însă istoria va fi prietenă cu noi, poate că vom sta din nou împreună, cei din dreapta, cu cei din stânga Prutului. Şi atunci, sub zodia unirii, poate că ne vom descoperi şi noi inima uitată undeva în lada de zestre a bunicii. Şi dacă o vom şterge de praf şi o vom scoate la soare, vom vedea că încă bate şi e caldă şi vie. Ca sufletul de basarabean.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
