Și e firesc să fie așa. Micul stat de peste Prut a ajuns foarte repede ceea ce Ucraina nu a reușit să fie - un partener pe care atât Uniunea Europeană cât și NATO se pot baza în viitor. Tragedia vecinilor noștri ucraineni a schimbat contextul geopolitic, oferindu-le fraților noștri de peste Prut o șansă nesperată. După secole în care istoria i-a călcat în picioare, soarta pare că, în sfârșit, le zâmbește basarabenilor.
Poate că noi, românii din România, am fi putut face mai mult pentru ei. Poate că după acea revoluție din decembrie 1989, ne-am mărginit la a arunca flori și zâmbete peste Prut, în loc să acționăm politic. Ne-am lăsat înhămați la istorie în loc să ne-o facem singuri. Și poate că i-am privit de prea multe ori de sus, uneori cu compătimire, alteori chiar cu dispreț ("iar s-au dat moldovenii cu comuniștii și rușii!").
Îmi aduc aminte de primii ani de facultate când, printre colegi, era un grup mic și compact de studenți basarabeni. Îi recunoșteai de la o poștă, nu numai după vorba moale și dulce, ci și după felul lor de a fi - mai simplu, parcă mai puțin prefăcut decât al nostru, mai solidar, mai camaraderesc. Basarabenii aveau, aproape toți, părul blonziu și ochii albaștri, melancolici. Mulți dintre ei erau profund credincioși, de o ortodoxie oarecum altfel decât cea a noastră. Gesturile sfinte erau la ei sincere și firești. Asemenea și felul în care respectau postul sau în care țineau la pravilă și datini. Descoperindu-i și împrietenindu-mă cu unii dintre ei, mi-am dat seama că evlavia sfântă a duhovnicului meu, părintele Sofian Boghiu de la Antim, nu era doar rodul ascezei personale, ci și o moștenire basarabeană. În spațiul acela binecuvântat de peste Prut, viața cursese mai domol și mai așezat, iar asta dăduse naștere unui fel de a fi pe care vifornița comunistă nu-l putuse spulbera întru totul. Iar părintele Sofian Boghiu nu este singurul exemplu. Basarabenii au dat bisericii noastre ortodoxe și alți mari duhovnici, oameni sfinți, care au trăit muiați în rugăciune. Părinții Roman Braga, Felix Dubneac sau Adrian Făgețeanu s-au născut peste Prut și au slujit altarul cu o râvnă pe care puțini preoți de aici o au. Poate că asta este firea lor, a basarabenilor - o credință puternică, de foc, îmbrăcată, ce paradox!, într-o haină blajină. Un fel de a fi care nouă, bucureștenilor, ne pare prea moale și prea atașat de trecut, dar care lor le-a asigurat supraviețuirea. Iar dacă ne uităm la ce se întâmplă astăzi în lume, poate că e mai bine să nu fii în pas cu ultima modă a cugetării europene. A fi conservator nu e o opțiune minoră, ci rodul unei culturi așezate, conștiente de rostul și rodul ei.
Iar dacă acum basarabenii privesc aproape cu evlavie la Mihai Eminescu sau la Ștefan cel Mare și Sfânt, dacă au lacrimi în ochi atunci când vorbesc de România și de valorile noastre naționale, nu e pentru că sunt încremeniți într-un proiect cultural revolut, ci pentru că au o inimă mare și caldă, pe care nu se sfiesc să și-o arate în public. La noi e la modă să fii european, multicultural și transnațional (cetățean al lumii...) și să arunci cu lături pe tot ce-i românesc, indiferent că e valoros sau nu. La ei, peste Prut, între români, se poartă încă patriotismul explicit și respectul rădăcinilor. Iar ăsta nu e provincialism, decât în ochii unor snobi de pe malul Dâmboviței.
Dacă însă istoria va fi prietenă cu noi, poate că vom sta din nou împreună, cei din dreapta, cu cei din stânga Prutului. Și atunci, sub zodia unirii, poate că ne vom descoperi și noi inima uitată undeva în lada de zestre a bunicii. Și dacă o vom șterge de praf și o vom scoate la soare, vom vedea că încă bate și e caldă și vie. Ca sufletul de basarabean.