- Mai vesele sau mai triste, poveştile copilăriei sunt cercuri luminoase pe trunchiul vieţii noastre şi ne susţin. Şi se potrivesc de minune cu primăvara de-afară, pe care au avut-o totdeauna decor. Dacă iradierea ei, care ne spală de toate tristeţile lumii, v-ademeneşte, întoarceţi-vă în anii copilăriei, pentru a găsi o întâmplare care nu se lasă uitată şi care a crescut, împreună cu dvs., punându-şi pecetea pe adultul de azi. Dragi cititori ai revistei, vă aşteptăm la depănat poveşti -
Fetiţa şi cei şapte ani de acasă
Cei şapte ani de acasă au fost chiar acasă, acasă. Cu totul. Se sfârşea războiul, începea o vreme rea, iar o fetiţă n-avea ce să caute "pe maidan". Un loc plin de copii. Strada Crăciun (ce nume fermecat) era îngustă, cu pietre de râu, nu de pavaj, şi trotuare mici, mici. Făcea la capăt o buclă, o fundătură, mai bun loc de joacă nici că se putea. Dar fetiţa nu se mişca din geam. La grădiniţă n-au dat-o. "Tu nu eşti ca ceilalţi, eşti belalie, răceşti mereu", ceea ce era adevărat, şi atunci începeau vizitele unui medic vestit, care-i zvârlea mamei, cu piciorul, pernele de la uşi şi pretindea ca "pacienta" să fie scoasă la aer. Neînfofolită. Copila îi cânta numele: Ma-ni-ca-ti-de. Do-re-mi-fa-sol. Doctorul Manicatide venea des, dar, întâia oară, a rămas de pomină.
Primul zbor
Fusese un zbor. Un avânt. Bineînţeles, nu pe uşă, ci pe geam. Cădere liberă, la trei ani. Fereastra se aburise, ploua, micuţa a vrut s-o şteargă cu palma, dar clema nu era răsucită şi a nimerit în băltoaca din drum. Un câine bătrân moţăia mai mereu acolo şi adâncise cimentul. Rochiţa i se desprinsese din copci şi flutura agăţată. Când a găsit-o bunica, i-a năvălit sângele-n obraji şi a vrut să sară şi ea de la fereastră. S-a bulucit pe scări şi a dat de fetiţă, umblând de-a buşilea, prin noroi. Părea să caute ceva. "Maico, mi-am pierdut limba, ai găsit-o tu?". Doctorul însă i-a bănuit coloana de vreo răsucire şi a cerut ca mititica să stea, o lungă vreme, culcată pe planşeta de desen a tatei. Vremea asta a durat două zile, fiindcă fetiţa a sărit în sus ţopăind. Ditamai saltul. Venise bunicul cu o punguţă de rahat. S-a dovedit că era nevătămată belalia. În familie, însă, vorbele ei au rămas bătute-n cuie. Se făcea des haz pe seama lor. "Mai bine ţi-ai fi pierdut limba!", spuneau.
Mireasa din camion
Într-o zi, nemaipomenită zi, a făcut şi ea parte dintr-un alai de spectatori. Pe ascuns, copiii au chemat-o pe scara de serviciu, fluturând o cheie. A coborât, a trecut cu fior pe lângă pivniţe, a urcat şi a ieşit afară, afară din casă, după atâta timp! Pe urmă s-a căţărat cu ei pe un gard. Şi mai pe urmă, n-a mai putut respira. În curtea unde ajunsese, aproape la fel de mare cât ea, se afla un camion. Şi în el, într-o cutie lunguiaţă, o păpuşă uriaşă. Prinţesa adormită. O fată de vreo 15-16 ani, pe care n-o văzuse niciodată în viaţa ei, îmbrăcată în rochie albă, toată dantele, cu voaluri, funde şi flori, potop de flori albe. Totul era alb, afară de chipul ei. Roşu pară în obraji, sprâncene tăciune, pleoape date cu albastru, buze ca focul. Doar vârful nasului, galben. Ceară. Şi-n jur, oameni îmbrăcaţi în negru, plângând. Pur şi simplu, se vedea cum sar lacrimile năvalnic din ochii lor. O femeie se despletea, striga şi cânta ceva răguşit. Ceva ca-ntunerecul. Era mama Miresei. Atunci bunica a apărut val-vârtej şi a tras-o pe fugară jos de pe gard. Dar ce pedeapsă putea fi mai mare ca înfricoşarea care-o lăsase fără grai?
Sărate şi prăjite
Dar gustul libertăţii era mai puternic decât fata din camion. De pildă, când venea cel care citea contoarul de lumină, până-l conducea mama la locul cu pricina, plus trei vorbe şi o neînţelegere, ea era deja în stradă şi înapoi. Ţâşnea pe uşa descuiată şi-şi rotea iute capul, dreapta-stânga. Ce e de văzut? Ce e de întâmplat? Ce e de găsit? Aaa, seminţe. Pe jos, în colb. Le lua, le gusta. Ce bune! Sărate, prăjite, dar nu erau chiar seminţe. Doar coji. La început n-a priceput, doar nu mâncase niciodată. Pe urmă a priceput, dar tot le-a ronţăit o vreme. Altă dată a ieşit mai rău. O vecină s-a pus pe ţipat şi a vrut să o pârască mamei. Să reclame că mititica ronţăie un capac de pepene din cazanul cu gunoi. Un capac cu moţul în sus, un ţâmburuş. Zemos încă! A rărit-o cu zbughirile afară, până când, în sfârşit, a ieşit afară, la joacă, oficial. Vremurile se schimbaseră, se schimbau întruna, ea crescuse, creştea mereu. Va deveni lider la căţărat pe garduri, portar al echipei de fotbal şi spaima multora. Pentru că avea, între timp, o soră mititică şi o apăra ca o vijelie. Surioara căpătase voie afară cu mult înainte de cei şapte ani. Nu era belalie, ci doar puţin împiedicată şi toţi o ajutau la asta, cu piedici uşurele, puse pe furiş, pe la spate, poate pentru a o şicana şi pe ea, fata care crescuse între timp.
Corniţe de capră
Vântul de la fereastră
Oare cum sau când a descoperit fetiţa evadarea totală? Că a descoperit-o într-o zi. Spaţiul ei, numai al ei. Nicio constrângere, nicio interdicţie, niciun control nu se puteau furişa acolo. Nu i se mai putea cere să fie ascultătoare, că "neascultarea se plăteşte. Toţi plătim, că Adam şi Eva asta au făcut... Că omul e dator să..., dator". Se poate să se fi petrecut la una dintre numitele răceli. Aşa că, de la o vreme, se punea în pat. Cam des. Se prefăcea că zace sau doarme. "Ce ai, eşti bolnavă?" Şi urma punerea mâinii pe frunte, scoaterea limbii, eventual termometrul, apoi lăsarea în pace. Iar în pacea asta erau culori, culori în mişcare, aurore boreale, australe (de care n-avea niciun habar), lumini, muzici, visări şi... ei bine, şi aventuri. Se vedea călare, în ziua mare, călare într-o prerie nesfârşită, aproape fără zări în depărtări, o "pială roşie", şef de trib printre dihănii numite bizoni. Salva prinţese captive din flăcări, luate de ape, pecetluite în turnuri de neatins. Plutea pe aripi de gâşte sălbatice, de berze, mergea pe nori, pe vânt. Pur şi simplu, se înălţa în zbor, suus, sus, printre nebuloase, galaxii, meteori trecând vâââj-vââj pe lângă urechi. Copila cea belalie se-nţelegea perfect cu vântul. I-a rămas cusurul ăsta şi azi. I-a spus odată unei alte fetiţe (ea era mare acum...), i-a spus: "Ştii, vântul e iubitul meu". Cea mică a ridicat ochii cu uimire şi a întrebat: "Te doare capul?!". Să zicem că da. Da. Iar fetiţele, cam toate, toate, nu se jucau decât de-a mama care face mâncare pentru tata. Puneau pe frunze, în crăticele, melci mici, pietricele, bobiţe. Brrr!
Şi azi n-ar privi toată ziua decât pe geamul "ei". Acolo e vântul. Răsfoieşte copacii şi le prefiră tainele. Mai ales sâmbăta şi duminica, atunci când străzile sunt mai mult pustii. Cu asta s-a ales din cei şapte ani de acasă, cu vântul care o aştepta la geam. Starea de captivă s-a destrămat de mult. Era o nimica toată. O aparenţă. O prostie în capul ei cu corniţe de capră. Cam aşa gândeşte fetiţa, pitulată astăzi într-o bunică.
CRISTINA STRUŢEANU
"Avion, cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor"
Bucuria era un lucru mic, era un avion cu motor, pe care-l rugam să mă ia şi pe mine-n zbor. Pe atunci mă chema Polonic. Pentru că avionul nu mă lua, îmi zicea doar: "Nu te iau, că eşti mic şi te cheamă Polonic". Ori de câte ori vedeam un avion, strigam cântecelul ăsta. Şi alergam pe aleea dintre blocuri şi mâinile mele erau întinse-întinse, ca nişte aripi. Zburam. Vââââââj. Şi n-aveam nevoie de avion, eu eram avionul. Iar asta era bucuria şi bucuria era de ajuns. Eram mic, mă chema Polonic, şi aş fi vrut să las în urma mea o dâră lungă şi albă, exact ca a unui avion cu reacţie. Poate că o şi lăsam. Asta nu mai ştiu. Nu mă uitam în spate. Aşa, mai mult şi mai mult, îmi plăcea să merg cu maşina. Mergeam rar, pentru că n-aveam maşină, dar când mergeam, copacii şi stâlpii şi bucuria alergau de-a lungul drumului, în stânga şi-n dreapta, de nebuni. Iar asta îmi plăcea, îmi plăcea la nebunie, căscam gura şi rămâneam aşa, tăcut şi gură-cască, cât ţinea drumul. Eram, cum ar veni, un Polonic mic şi tăcut, care se înnebunea după lucrurile care aleargă. Vântul mai alerga, şi apa. Ştiam foarte bine că e aşa, chiar dacă pe vânt nu-l vedeam, doar îl simţeam. Şi era bine că era aşa şi era de ajuns. Sigur, mai şi mergeam. Nu poţi să alergi şi să zbori o viaţă întreagă. Mai trebuie să şi mergi. Şi eram şi mândru de asta. Să vă explic. Deci: poţi să mergi de o mână cu mama şi de cealaltă cu tata, şi asta e bine şi asta e de ajuns şi asta înseamnă că te plimbi. Să te plimbi de o mână cu mama şi de o mână cu tata e un lucru foarte bun, eşti fix la mijloc şi nu ţi se poate întâmpla nimic rău. La o adică, şi mama, şi tata îşi pot ridica mâinile, tu le strângi bine pe ale lor, şi atunci, picioarele tale nu mai ating pământul, te ridici în aer şi începi să zbori. Huţa, huţa, cu căruţa, asta dacă nu ştiaţi. Sau, poţi să mergi singur, fără mâinile lor, şi atunci se întâmplă ceva foarte, foarte serios. Nici asta nu ştiaţi şi e bine că nu ştiaţi, pentru că o să vă explic eu acum. Deci: tu, ăsta mic, pe care-l cheamă Polonic, mergi singur pe stradă, pui un picior în faţă şi pe urmă îl pui pe celălalt, asta înseamnă să mergi. Până aici e simplu, până aici ştie toată lumea. Dar cum pui tu picioarele şi mergi, o să simţi că ţi se face dor de mâna mamei şi de mâna tatălui. Şi o să te întrebi unde sunt ele şi o să le simţi lipsa şi, la început, n-o să ştii ce să faci. O să-ţi spui că n-ai cum să te descurci de unul singur, o să fii trist şi, mai mult ca sigur, o să-ţi treacă prin minte că mersul de unul singur, atunci când eşti mic şi te cheamă Polonic, n-are niciun sens. Poate că o să vrei să plângi, iar strada o să ţi se pară un loc atât de mare, iar blocurile atât de înalte, că iar o să vrei să te faci avion-cu-motor-ia-mă-şi-pe-mine-n-zbor. Doar că de data asta, n-o să te faci, o să mergi, şi atunci, în locul unde înainte erau mâna mamei şi mâna tatălui, o să simţi nişte furnicături care cresc şi tot cresc până se fac mari mari mari, ca o forţă uriaşă, o să-ţi simţi palmele cum tremură şi o să te simţi puternic. Şi mâinile tale vor începe să meargă, laolaltă cu picioarele, pentru că, pe cuvântul meu, lumea crede că mâinile nu folosesc la nimic atunci când mergi. Şi nu e aşa. Mâinile merg şi ele, trebuie să meargă, pentru că acolo unde ele se mişcă, sunt mama şi tata, care nu sunt cu tine. Nu se poate altfel. Şi uneori e bine, şi uneori e de ajuns. Şi uneori, asta te face să te simţi în siguranţă, chiar dacă eşti singur. Şi dacă o să vă uitaţi pe stradă chiar acum, o să vedeţi că toţi oamenii care merg îşi mişcă şi mâinile, nu doar picioarele. Şi asta, dacă vreţi să ştiţi, înseamnă că le e dor de mama şi de tatăl lor, şi că n-au încotro, trebuie să îşi mişte mâinile, doar n-o să se plimbe toată viaţa lor, huţa, huţa, cu căruţa. Unii, o să vedeţi, strâng mâna omului pe care îl iubesc, dar cealaltă mână, orice ai face, rămâne liberă şi se dă huţa, bezmetică, de una singură. De asta eram mândru atunci, de asta sunt mândru şi acum. Din mai multe motive: o dată, că am învăţat să merg singur, fără să-mi mai fie frică, şi a doua oară, pentru că mi-am dat seama de ce se mişcă mâinile oamenilor, atunci când merg pe stradă. Aş mai fi mândru şi pentru că am învăţat să scriu, ca să le explic oamenilor lucrurile astea, dar asta nu e o mândrie chiar aşa de mare. Aş mai fi mândru şi a treia oară, că am aflat ce e bucuria şi uneori îmi aduc aminte. Şi că îmi aduc aminte că bucuria e de ajuns. Iar atunci când îmi aduc aminte, zbor. Vââââââj. Şi aş mai vrea să ştiu că, atunci când zbor, las în urmă o dâră lungă şi albă, exact ca a unui avion cu reacţie. Sau poate nu vreau să ştiu. Atunci când zbori, uiţi să te mai uiţi în spate.
MATEI FLORIAN
Câte am primit în schimbul trotinetei
Iar cea mai nefericită zi, la fel de adânc înrădăcinată în grădina memoriei mele, a fost seara de Sf. Nicolae 1960. Aveam şapte ani şi încă eram convins că Moşul trebuie să vină către miezul nopţii, şi anume dinspre strada Nehoiaşi către noi, pe Ostrovului, undeva în sudul Ferentarilor şi Pieptănarilor. Aşteptam invariabil febril, în serile de Crăciun, de Paşte şi Sf. Nicolae nu atât micile daruri, cât apariţia Sfântului. Şi tot invariabil muream de necaz, când mă trezeam dimineaţa fără să-L fi văzut, dar cu mandarine şi ciocolată pe burleţii dintre geamuri. Ei bine, în ziua aceea, presimţeam cu o intensitate aproape isteroidă că tradiţia trebuie să se schimbe şi că mă voi trezi cu marele vis al anului: trotineta. Nu o "trocilă" banală, adică o scândură cu doi rulmenţi în loc de roţi, cum aveau toţi gavroşii cartierului, ci o trotinetă serioasă, cu tălpici metalizate, roţi cauciucate şi, poate, chiar cu clopoţel. De data asta, nu mai voiam să fiu treaz când apare Zâna, ci să mă trezesc direct cu ea la fereastră.
Seara, însă, a fost una demnă de tragediile vechilor greci. Biata maică-mea, care adunase ban cu ban tot anul, chenzină de chenzină, a venit acasă complet răvăşită, sufocată de plâns: i se furase portofelul în tramvai, chiar când se ducea la librărie să cumpere trotineta. Am avut atunci un amestec năvalnic şi straniu, unic în viaţă, de senzaţii, gânduri, sentimente şi impulsuri: milă sfâşietoare faţă de durerea maică-mii, compătimire amarnică şi cruntă ruşine pentru mine (apucasem să umplu strada cu ştirea că voi avea trotinetă), furie asasină pe toţi hoţii din lume, resemnare tandră, chef de răzbunare pe toate şi pe nimic. Se adunau, de fapt, în acea neputincioasă îngenunchere a noastră, tristeţile sărăciei, umilinţele traiului la mahala, absenţa unui tată cumsecade, sfânta ignoranţă a bunicilor, pulsiunile bovarice ale mamei şi promisiunile fantaste ale fiului (nu ştiu de ce, dar toată copilăria mea i-am promis că-i voi cumpăra din prima leafă o rochie de catifea grena!).
În sfârşit, ca medalie de bronz la concursul amintirilor apăsate vine incendiul de la Madame Rădulescu, solitara şi octogenara noastră vecină, cea care-mi alimenta deopotrivă burta şi imaginaţia cu şerbeturi, dulceţuri şi poveşti cu muschetari, Ludovici, conţi, ducese şi colierele reginei. Aveam vreo opt, nouă ani. Într-o frumoasă (astăzi aş zice: neromânească) solidarizare, s-a adunat toată lumea de pe stradă, iar eu, odată înscris în lanţul uman care trecea găleţile cu apă din mână în mână, am simţit că înfloresc eroic, în fluxul hipnotizant al unei energii mai presus de fire.
Dar să nu patetizăm excesiv. Dincolo de astfel de scene născătoare de noduri în gât sau împieptoşări infantile stau multele frumuseţi, simple dar fierbinţi, care mi-au fermecat copilăria de pe strada Ostrovului. Căţeluşa Tosca, motanii Faifuţică şi Mişu. Partidele de pescuit de la Afumaţi, Şindriliţa, Piua, Moviliţa. Căldura nisipului din rigolă, după ploile de vară, culesul de melci, aroma buruienilor încinse de vipia verii, trilul mierloilor dimineaţa. Castitatea primului sărut. Ura turbată faţă de hingheri. Gogoşile, uscăţelele şi clătitele bunică-mii, la seducătoare concurenţă cu prăjiturimea austro-ungară de la tanti Marika. Romanţele, basmele şi damigenele fabulosului bunic din partea mamei. Maiestuoasa eleganţă a patrulelor călare...
Dar mai cu seamă, coliva din Bellu. Locuind la doi paşi de această oază-muzeu, în care mi-am condus de mână toate iubirile, ani de-a rândul, nu cred că am ratat prea multe sâmbete
Ah, dar să nu uit: Moş Nicolaie avea să-şi onoreze, totuşi, promisiunea, de 1 Iunie 1965. Nu prea mai eram copil, aveam 12 ani, dar şi bicicleta era pe măsură. O botezasem Calul şi, odată urcat în şa, nechezam, pur şi simplu, de mama focului. A fost prima senzaţie de libertate.
DAN C. MIHĂILESCU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
