POVEȘTILE COPILĂRIEI

O întâmplare care mi-a marcat viața


- Mai vesele sau mai triste, poveștile copilăriei sunt cercuri luminoase pe trunchiul vieții noastre și ne susțin. Și se potrivesc de minune cu primăvara de-afară, pe care au avut-o totdeauna decor. Dacă iradierea ei, care ne spală de toate tristețile lumii, v-ademenește, întoarceți-vă în anii copilăriei, pentru a găsi o întâmplare care nu se lasă uitată și care a crescut, împreună cu dvs., punându-și pecetea pe adultul de azi. Dragi cititori ai revistei, vă așteptăm la depănat povești -

Fetița și cei șapte ani de acasă
Cei șapte ani de acasă au fost chiar acasă, aca­să. Cu totul. Se sfârșea războiul, începea o vreme rea, iar o fetiță n-avea ce să caute "pe maidan". Un loc plin de copii. Strada Crăciun (ce nume fermecat) era îngustă, cu pietre de râu, nu de pavaj, și trotuare mici, mici. Fă­cea la capăt o buclă, o fundătură, mai bun loc de joa­că nici că se putea. Dar fetița nu se mișca din geam. La grădiniță n-au dat-o. "Tu nu ești ca ceilalți, ești belalie, răcești mereu", ceea ce era adevărat, și atunci începeau vizitele unui medic vestit, care-i zvâr­lea mamei, cu piciorul, pernele de la uși și pre­tindea ca "pacienta" să fie scoasă la aer. Neînfofolită. Copila îi cânta numele: Ma-ni-ca-ti-de. Do-re-mi-fa-sol. Doctorul Manicatide venea des, dar, întâia oară, a ră­mas de pomină.

Primul zbor
Fusese un zbor. Un avânt. Bi­ne­în­­țeles, nu pe ușă, ci pe geam. Cădere liberă, la trei ani. Fereastra se abu­rise, ploua, micuța a vrut s-o șteargă cu palma, dar cle­ma nu era răsucită și a nimerit în băltoaca din drum. Un câine bătrân moțăia mai mereu acolo și adâncise cimentul. Rochița i se des­prin­sese din copci și flutura agă­țată. Când a găsit-o bunica, i-a nă­vălit sân­gele-n obraji și a vrut să sară și ea de la fereastră. S-a bulucit pe scări și a dat de fetiță, umblând de-a bușilea, prin noroi. Părea să caute ceva. "Maico, mi-am pierdut limba, ai gă­sit-o tu?". Docto­rul însă i-a bă­nuit co­loa­na de vreo răsu­cire și a cerut ca mi­titica să stea, o lun­gă vre­me, culcată pe planșeta de desen a tatei. Vremea asta a durat două zile, fiindcă fetița a sărit în sus țo­păind. Ditamai saltul. Venise bunicul cu o punguță de rahat. S-a dovedit că era nevătămată belalia. În familie, însă, vor­bele ei au rămas bă­tute-n cuie. Se făcea des haz pe seama lor. "Mai bine ți-ai fi pierdut lim­ba!", spuneau.

Mireasa din camion
Era, se-nțelege, tare vorbăcioasă. Dar i-a prins bi­ne. Când mama își dormea somnul de amiază, ea năs­cocea zeci de povești și povestioare pentru copiii din bloc, adunați la ușa "din dos". Stăteau pe treptele scă­rii, ca în amfiteatru. Și ea, corifeu, vorbea și vorbea. Corul avea refrenul lui - "Șiii?, Mai spuneee, Haaai, Ziii". Ce dacă nu putea ieși la joacă cu ei? Adusese copiii la ea. Precum muntele la Mahomed. Și, uneori, avea voie să le facă și teatru la geam. Puștimea de pe micuța stradă își aducea câte o cărămidă. Se așezau în loji. Și fetița își picta o mână cu ochi, nas și gură, punea un fes peste degete, iar pe mâna cealaltă o batistă-băsmăluță. Schimba replici, își schimba vo­cea, doar păpuși nu avea, nu prea se găseau pe atunci, dar cui îi păsa? Se râdea cu atâta poftă, că unii picau din lojile lor pe jos, și hohotele de­ve­neau peste poate. "Da' voi n-aveți casele voas­tre? Ce v-ați strâns aici să deranjați lu­mea?" Lumea era o cucoană apri­gă, cu glas de oțel.
Într-o zi, nemaipomenită zi, a făcut și ea parte din­tr-un alai de spectatori. Pe ascuns, copiii au chemat-o pe scara de serviciu, fluturând o cheie. A coborât, a trecut cu fior pe lângă pivnițe, a urcat și a ieșit afară, afa­ră din casă, după atâta timp! Pe urmă s-a cățărat cu ei pe un gard. Și mai pe urmă, n-a mai putut res­pira. În curtea unde ajunsese, aproape la fel de mare cât ea, se afla un camion. Și în el, într-o cu­tie lungu­iață, o păpușă uriașă. Prințesa ador­mită. O fată de vreo 15-16 ani, pe care n-o vă­zuse niciodată în viața ei, îmbrăcată în rochie albă, toată dantele, cu voaluri, funde și flori, potop de flori albe. Totul era alb, afară de chipul ei. Roșu pară în obraji, sprâncene tăciune, pleoape date cu albastru, buze ca focul. Doar vârful nasului, galben. Ceară. Și-n jur, oameni îmbrăcați în negru, plângând. Pur și simplu, se vedea cum sar la­cri­mile năval­nic din ochii lor. O femeie se des­pletea, striga și cânta ceva răgușit. Ceva ca-ntunerecul. Era mama Miresei. Atunci bu­ni­ca a apărut val-vârtej și a tras-o pe fu­gară jos de pe gard. Dar ce pe­deapsă putea fi mai mare ca înfri­co­șarea care-o lăsase fără grai?

Sărate și prăjite
Dar gustul libertății era mai puternic decât fata din camion. De pildă, când venea cel care citea contoarul de lumină, până-l con­ducea mama la locul cu pricina, plus trei vorbe și o neînțelegere, ea era deja în stradă și înapoi. Țâșnea pe ușa descuiată și-și rotea iute ca­pul, dreapta-stânga. Ce e de văzut? Ce e de în­tâm­plat? Ce e de găsit? Aaa, semințe. Pe jos, în colb. Le lua, le gusta. Ce bu­ne! Sărate, prăjite, dar nu erau chiar se­min­țe. Doar coji. La început n-a pri­ceput, doar nu mân­case ni­ciodată. Pe urmă a priceput, dar tot le-a ronțăit o vreme. Altă dată a ieșit mai rău. O vecină s-a pus pe țipat și a vrut să o pârască mamei. Să recla­me că mititica ronțăie un capac de pepene din cazanul cu gunoi. Un capac cu moțul în sus, un țâm­buruș. Zemos încă! A rărit-o cu zbughirile afară, până când, în sfâr­șit, a ieșit afară, la joacă, oficial. Vre­mu­rile se schim­ba­seră, se schimbau întruna, ea crescuse, creș­tea me­reu. Va deveni lider la cățărat pe garduri, portar al echi­pei de fotbal și spaima multora. Pentru că avea, între timp, o soră mititică și o apăra ca o vi­jelie. Su­rioa­ra căpă­tase voie afară cu mult înainte de cei șapte ani. Nu era belalie, ci doar puțin împiedicată și toți o ajutau la asta, cu piedici ușurele, puse pe furiș, pe la spa­te, poa­te pentru a o șicana și pe ea, fata care crescuse între timp.

Cornițe de capră
De ieșit, sigur că mai ieșea și înainte, dar nu sin­gu­ră și nu la joacă. Sub control. Duminicile, cu ma­ma, la biserică. Sau la deniile cele lungi, noptatice și târzii. Se făcea și ea covrig, pe perna de sub strană, și ațipea, precum îl văzuse pe câine. Era bine, cântările o aromeau. O lua și bunica în vizitele ei, dar asta nu-i prea plăcea. La Agatha Bacovia, era o casă rece și o stăpână ascuțită. La Galaction, aer închis și mirosea a prăjeli. Soția paralizase, și el se lăuda cum freacă capacele cu ziare. Pe deasupra, bunica voia musai s-o învețe franceza și încerca să-i vorbească ca la Paris. Fetița țipa, cu degetele vârâte în urechi: "Nuuu, tu ești bu­nica, vreau să rămâi bunica, vorbește ca toate bunicile!" și o trântea pe pat pe Maica bătrână, o jumulea și o pupa cu foc. O iubea nespus, nesmintit, pe ne­mai­­pomenita bunică, dar să n-audă de franceza ei impusă, obligatorie. "Ah, ești anostă, cât ești de anostă! Tu, și când iubești, dai cu cornițele, ca o capră. N-o să te iubească nimeni, prostuțo", ofta lung, lung, bunica. Peste vreme, au ur­mă­rit-o vorbele astea, dar deocamdată era ocupată. Avea treabă cu "lecțiile de fa­milie". Franceza o pusese în cui, mai ră­măsese pianul. L-a mântuit și pe ăsta, destul de re­pede. Profesorul o speriase rău. "Data viitoare, tre­cem la arpegii, n-ai încă vârs­ta, dar degete bune, lungi..." A încercat ea, singurică, să cuprindă cu mâna gama. Opt clape de pian între de­gețelul mic și cel mare, s-a încordat, s-a străduit, au durut-o tendoanele de i-au sărit ochii. Cumplit! A hotărât că gata, până aici a fost. La cuvenita lecție, s-a ascuns, ghemuită, după o perdeluță, pe prichiciul unui oberlicht. A fost căutată mult, intens, cu năduf și nervi. Până ce mama, copleșită și înciudată, a zis și ea - "Gata, cu fata asta nu e nimic de făcut, nu mai veniți!".

Vântul de la fereastră
Oare cum sau când a descoperit fetița evadarea totală? Că a descoperit-o într-o zi. Spațiul ei, numai al ei. Nicio constrângere, nicio interdicție, niciun con­trol nu se puteau furișa acolo. Nu i se mai putea cere să fie ascultătoare, că "neascultarea se plătește. Toți plătim, că Adam și Eva asta au făcut... Că omul e dator să..., dator". Se poate să se fi petrecut la una dintre numitele răceli. Așa că, de la o vreme, se punea în pat. Cam des. Se prefăcea că zace sau doar­me. "Ce ai, ești bolnavă?" Și urma punerea mâinii pe frunte, scoaterea limbii, eventual termometrul, apoi lăsarea în pace. Iar în pacea asta erau culori, culori în miș­care, aurore boreale, australe (de care n-avea niciun habar), lumini, muzici, visări și... ei bine, și aventuri. Se vedea călare, în ziua mare, călare într-o prerie nesfârșită, aproape fără zări în depărtări, o "pială roșie", șef de trib printre dihănii numite bizoni. Salva prințese captive din flăcări, luate de ape, pecetluite în turnuri de neatins. Plutea pe aripi de gâș­te sălbatice, de berze, mergea pe nori, pe vânt. Pur și simplu, se înălța în zbor, suus, sus, printre nebuloase, galaxii, meteori trecând vâââj-vââj pe lângă urechi. Copila cea belalie se-nțelegea perfect cu vântul. I-a rămas cusurul ăsta și azi. I-a spus odată unei alte fe­tițe (ea era mare acum...), i-a spus: "Știi, vântul e iu­bi­tul meu". Cea mică a ridicat ochii cu uimire și a întrebat: "Te doare capul?!". Să zicem că da. Da. Iar fetițele, cam toate, toate, nu se jucau decât de-a mama care face mâncare pentru tata. Puneau pe frunze, în cră­ti­cele, melci mici, pietricele, bobițe. Brrr!
Și azi n-ar privi toată ziua decât pe geamul "ei". Acolo e vântul. Răsfoiește copacii și le prefiră tainele. Mai ales sâmbăta și duminica, atunci când străzile sunt mai mult pustii. Cu asta s-a ales din cei șapte ani de acasă, cu vântul care o aștepta la geam. Starea de captivă s-a destrămat de mult. Era o nimica toată. O aparență. O prostie în capul ei cu cornițe de capră. Cam așa gândește fetița, pitulată astăzi într-o bunică.

CRISTINA STRUȚEANU



"Avion, cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor"

Bucuria era un lucru mic, era un avion cu motor, pe care-l rugam să mă ia și pe mine-n zbor. Pe atunci mă chema Polonic. Pentru că avionul nu mă lua, îmi zicea doar: "Nu te iau, că ești mic și te cheamă Po­lonic". Ori de câte ori vedeam un avion, strigam cân­tecelul ăsta. Și alergam pe aleea dintre blocuri și mâinile mele erau întinse-întinse, ca niște aripi. Zbu­ram. Vââââââj. Și n-aveam nevoie de avion, eu eram avionul. Iar asta era bucuria și bucuria era de ajuns. Eram mic, mă chema Polonic, și aș fi vrut să las în urma mea o dâră lungă și albă, exact ca a unui avion cu reacție. Poate că o și lăsam. Asta nu mai știu. Nu mă uitam în spate. Așa, mai mult și mai mult, îmi plăcea să merg cu mașina. Mergeam rar, pentru că n-aveam mașină, dar când mergeam, copacii și stâlpii și bucuria alergau de-a lungul drumului, în stânga și-n dreapta, de nebuni. Iar asta îmi plăcea, îmi plăcea la nebunie, căscam gura și rămâneam așa, tăcut și gură-cască, cât ținea drumul. Eram, cum ar veni, un Polonic mic și tăcut, care se înnebunea după lucrurile care aleargă. Vântul mai alerga, și apa. Știam foarte bine că e așa, chiar dacă pe vânt nu-l vedeam, doar îl simțeam. Și era bine că era așa și era de ajuns. Sigur, mai și mergeam. Nu poți să alergi și să zbori o viață întreagă. Mai trebuie să și mergi. Și eram și mândru de asta. Să vă explic. Deci: poți să mergi de o mână cu mama și de cealaltă cu tata, și asta e bine și asta e de ajuns și asta înseamnă că te plimbi. Să te plimbi de o mână cu mama și de o mână cu tata e un lucru foarte bun, ești fix la mijloc și nu ți se poate întâmpla nimic rău. La o adică, și mama, și tata își pot ridica mâinile, tu le strângi bine pe ale lor, și atunci, picioarele tale nu mai ating pă­mân­tul, te ridici în aer și începi să zbori. Huța, huța, cu căruța, asta dacă nu știați. Sau, poți să mergi singur, fără mâinile lor, și atunci se întâmplă ceva foarte, foarte serios. Nici asta nu știați și e bine că nu știați, pentru că o să vă explic eu acum. Deci: tu, ăsta mic, pe care-l cheamă Polonic, mergi singur pe stradă, pui un picior în față și pe urmă îl pui pe celălalt, asta înseamnă să mergi. Până aici e simplu, până aici știe toată lumea. Dar cum pui tu picioarele și mergi, o să simți că ți se face dor de mâna mamei și de mâna tatălui. Și o să te întrebi unde sunt ele și o să le simți lipsa și, la început, n-o să știi ce să faci. O să-ți spui că n-ai cum să te descurci de unul singur, o să fii trist și, mai mult ca sigur, o să-ți treacă prin minte că mer­sul de unul singur, atunci când ești mic și te cheamă Polonic, n-are niciun sens. Poate că o să vrei să plângi, iar strada o să ți se pară un loc atât de mare, iar blocurile atât de înalte, că iar o să vrei să te faci avion-cu-motor-ia-mă-și-pe-mine-n-zbor. Doar că de data asta, n-o să te faci, o să mergi, și atunci, în locul unde înainte erau mâna mamei și mâna tatălui, o să simți niște furnicături care cresc și tot cresc până se fac mari mari mari, ca o forță uriașă, o să-ți simți pal­mele cum tremură și o să te simți puternic. Și mâinile tale vor începe să meargă, laolaltă cu picioa­rele, pentru că, pe cuvântul meu, lumea crede că mâinile nu folosesc la nimic atunci când mergi. Și nu e așa. Mâinile merg și ele, trebuie să meargă, pentru că acolo unde ele se mișcă, sunt mama și tata, care nu sunt cu tine. Nu se poate altfel. Și uneori e bine, și uneori e de ajuns. Și uneori, asta te face să te simți în siguranță, chiar dacă ești singur. Și dacă o să vă uitați pe stradă chiar acum, o să vedeți că toți oamenii care merg își mișcă și mâinile, nu doar picioarele. Și asta, dacă vreți să știți, înseamnă că le e dor de mama și de tatăl lor, și că n-au încotro, trebuie să își miște mâinile, doar n-o să se plimbe toată viața lor, huța, huța, cu căruța. Unii, o să vedeți, strâng mâna omului pe care îl iubesc, dar cealaltă mână, orice ai face, rămâne liberă și se dă huța, bezmetică, de una singură. De asta eram mândru atunci, de asta sunt mândru și acum. Din mai multe motive: o dată, că am învățat să merg singur, fără să-mi mai fie frică, și a doua oară, pentru că mi-am dat seama de ce se mișcă mâinile oamenilor, atunci când merg pe stradă. Aș mai fi mândru și pentru că am învățat să scriu, ca să le explic oamenilor lucrurile astea, dar asta nu e o mândrie chiar așa de mare. Aș mai fi mândru și a treia oară, că am aflat ce e bucuria și uneori îmi aduc aminte. Și că îmi aduc aminte că bucuria e de ajuns. Iar atunci când îmi aduc aminte, zbor. Vââââââj. Și aș mai vrea să știu că, atunci când zbor, las în urmă o dâră lungă și albă, exact ca a unui avion cu reacție. Sau poate nu vreau să știu. Atunci când zbori, uiți să te mai uiți în spate.

MATEI FLORIAN




Câte am primit în schimbul trotinetei

Cea mai tare lecție de morală am primit-o pe la șase, șapte ani, când m-au luat și pe mine "pirații străzii" la furat cireșe. Băieții erau toți longilini, agili, vajnici săritori de garduri, jucători de leapșa, țurca, lapte gros, fotbaliști, ași ai înjurăturilor și expec­to­rației la distanță, ce mai: de-o virilitate buimăcitor de prematură. Eu eram bondoc, grăsun, bâlbâit, pu­dic, sărac, fricos, cu platfus, convocat mai ales ca arbitru la miuțele de pe maidanul "de la butoaie", ori cel mult ca portar, fiindcă umpleam convenabil spațiul porții. Firește că au fugit toți, când a apărut stăpânul livezii, iar eu am rămas înfipt în sulițele gardului. Și în clipa asta, după mai bine de-o jumătate de veac, îmi simt pleoapele arse de laserul privirilor domnului Crăcea, clopotarul de pe strada Râpelor. M-a extras atent din capcană, m-a ridicat încetișor de urechi până la fața lui și mi-a șoptit blând, ucigător de calm: "De ce furi? Cere și ți se va da!". După care m-a pus în fața unei lădițe cu cireșe, să înfulec după poftă și putință. Cireșe dulci cu lacrimi amare: au fost cele mai gustoase fructe din viața mea. Dar și cele mai dureros plătite.
Iar cea mai nefericită zi, la fel de adânc înrădă­ci­nată în grădina memoriei mele, a fost seara de Sf. Ni­colae 1960. Aveam șapte ani și încă eram convins că Moșul trebuie să vină către miezul nopții, și anume dinspre strada Nehoiași către noi, pe Ostrovului, un­deva în sudul Ferentarilor și Pieptănarilor. Așteptam invariabil febril, în serile de Crăciun, de Paște și Sf. Nicolae nu atât micile daruri, cât apariția Sfântului. Și tot invariabil muream de necaz, când mă trezeam dimineața fără să-L fi văzut, dar cu mandarine și ciocolată pe burleții dintre geamuri. Ei bine, în ziua aceea, presimțeam cu o intensitate aproape isteroidă că tradiția trebuie să se schimbe și că mă voi trezi cu marele vis al anului: trotineta. Nu o "trocilă" banală, adică o scândură cu doi rulmenți în loc de roți, cum aveau toți gavroșii cartierului, ci o trotinetă serioasă, cu tălpici metalizate, roți cauciucate și, poate, chiar cu clopoțel. De data asta, nu mai voiam să fiu treaz când apare Zâna, ci să mă trezesc direct cu ea la fe­reastră.
Seara, însă, a fost una demnă de tragediile vechi­lor greci. Biata maică-mea, care adunase ban cu ban tot anul, chenzină de chenzină, a venit acasă complet răvășită, sufocată de plâns: i se fu­rase portofelul în tramvai, chiar când se ducea la librărie să cum­pere trotineta. Am avut atunci un ames­tec năvalnic și straniu, unic în viață, de sen­zații, gânduri, sentimente și impul­suri: milă sfâșietoare față de durerea mai­că-mii, compătimire amar­nică și cruntă rușine pentru mine (apucasem să umplu strada cu știrea că voi avea tro­tinetă), furie asasină pe toți hoții din lu­me, re­semnare tandră, chef de răzbu­nare pe toate și pe nimic. Se adu­nau, de fapt, în acea neputincioasă îngenun­che­re a noastră, tristețile sărăciei, umilințele tra­iului la mahala, ab­sența unui tată cum­­secade, sfânta igno­ranță a bu­nicilor, pulsiunile bovarice ale mamei și pro­misiunile fantaste ale fiului (nu știu de ce, dar toată copilăria mea i-am promis că-i voi cumpăra din pri­ma leafă o rochie de catifea grena!).
În sfârșit, ca medalie de bronz la concursul amin­tirilor apăsate vine incendiul de la Madame Rădules­cu, solitara și octogenara noastră vecină, cea care-mi alimenta deopotrivă burta și imaginația cu șerbeturi, dulcețuri și povești cu muschetari, Ludovici, conți, ducese și colierele reginei. Aveam vreo opt, nouă ani. Într-o frumoasă (astăzi aș zice: neromânească) soli­da­rizare, s-a adunat toată lumea de pe stradă, iar eu, odată înscris în lanțul uman care trecea gălețile cu apă din mână în mână, am simțit că înfloresc eroic, în fluxul hipnotizant al unei energii mai presus de fire.
Dar să nu patetizăm excesiv. Dincolo de astfel de scene născătoare de noduri în gât sau împieptoșări infantile stau multele frumuseți, simple dar fierbinți, care mi-au fermecat copilăria de pe strada Ostrovu­lui. Cățelușa Tosca, motanii Faifuțică și Mișu. Par­tidele de pescuit de la Afumați, Șindrilița, Piua, Mo­vilița. Căldura nisipului din rigolă, după ploile de vară, culesul de melci, aroma buruienilor încinse de vipia verii, trilul mierloilor dimineața. Castitatea pri­mului sărut. Ura turbată față de hingheri. Gogoșile, uscățelele și clătitele bunică-mii, la seducătoare con­cu­rență cu prăjiturimea austro-ungară de la tanti Ma­rika. Romanțele, basmele și damigenele fabulo­sului bunic din partea mamei. Maiestuoasa eleganță a pa­trulelor călare...
Dar mai cu seamă, coliva din Bellu. Locuind la doi pași de această oază-muzeu, în care mi-am condus de mână toate iubirile, ani de-a rândul, nu cred că am ratat prea multe sâmbete ale morților, când doamnele din lumea bună, cu tocă, voaletă și mitene, se amuzau înduioșate să mă audă bâlbâind "bo-bo-bogdaproste", încărcându-mă apoi cu ceea ce aveam să descriu, delirant, mai târziu, în volumul colectiv "Intelectuali la cratiță".
Ah, dar să nu uit: Moș Nicolaie avea să-și ono­reze, totuși, promisiunea, de 1 Iunie 1965. Nu prea mai eram copil, aveam 12 ani, dar și bicicleta era pe măsură. O botezasem Calul și, odată urcat în șa, nechezam, pur și simplu, de mama focului. A fost prima senzație de libertate.

DAN C. MIHĂILESCU