TĂNŢICA şi HENRY

- Sunt împreună de mai bine de 15 ani. El blond, cu ochi albaştri, ea creolă şi cârlionţată. El neamţ, producător muzical, ea fată de lăutar din Clejani. Cum funcţionează un astfel de cuplu? "Suntem ca piesele unui puzzle", spun ei -

Ritmurile din Clejani

Pe uliţa lăutarilor din Clejani, acolo unde s-a năs­cut Tănţica, muzica se auzea de dimineaţa până târ­ziu, în noapte. Fiecare casă avea stilul său, după cum era lăutarul care-o făcea, unul mai trist, altul mai ve­sel. Ves­ti­tul viorist Niculae Neacşu din Taraful Hai­du­cilor îi era ru­dă Tănţichii, şi ea şi-l amin­teşte ca pe un om vesel, care îşi aduna nepoţii şi copiii de pe uliţă la el în curte, şi cântau împreună, ore în şir. Când era vorba de studiu, însă, devenea foarte sever. "Până atunci, era mare prietenie, însă când ajun­geau la studiu, mereu se lăsa cu ceartă".
Tatăl Tanţei, Ioniţă, cânta la tobe şi la acordeon, pleca la nuntă joia şi se mai întorcea luni dimineaţă, aşa erau nun­ţile pe atunci, ţineau trei zile. Muzica şi nunţile au rămas marea bucurie a copiilor, chiar şi atunci când familia s-a mutat într-un cartier măr­ginaş din Bucureşti. Se închidea strada şi se aşeza cor­tul nuntaşilor în mijlocul ei. Pe lângă cei invitaţi, care se aşezau la mese, în afara cortului se mai adu­nau două-trei sute de gură-cască. "Erau negre gar­du­rile de oameni ce îşi întindeau gâturile, se stătea şi la coa­dă, ca să prinzi un loc pe gard. Noi, copiii, ne spă­­lam, ne aranjam şi aveam mari emoţii, pentru că as­ta era marea noastră aventură. Până să-l cunosc pe Henry nici nu ieşisem din cartier, nu ştiam altceva decât străduţele astea. Dar aveau farmecul lor, am prins vremurile când oamenii erau mult mai apro­piaţi, iar muzica plutea în aer. Cum se lăsa seara, se strângeau în stradă şi începeau să cânte, abia aş­teptam să auzim noutăţile, ce a mai învăţat fiecare. Dacă vreunul cânta mai puţin ca ceilalţi, ieşea mare supărare. Acum, atmosfera aceea s-a cam pierdut, fie­care are maşina lui, oamenii stau mai mult în casă, comunică prin telefonul mobil, internet, facebook". Când s-au mutat în Prelungirea Ghencea, aici ve­ni­seră deja mulţi vecini din Clejani, aşa că nu a fost o schimbare radicală. Însă Tănţica a simţit încordarea pă­rinţilor, care-i spuneau să nu zică la şcoală că e ţi­gancă. "Mama voia ca noi să fim cei mai spălaţi, mai curaţi, mai călcaţi, ca să nu zică nimeni «uite-i şi pe ţiganii ăştia». Aşa era pe vremurile alea. Fetele nu erau încurajate să cânte, lăutăria era considerată o meserie prea periculoasă pentru o femeie şi, în plus, nu dădea bine să îţi petreci atâta timp în preajma bărbaţilor. Acum, tot mai multe familii îşi îndrumă fetele spre şcoli de muzică şi le încurajează să stu­dieze, dacă văd că au talent".

O copilărie faină

Henry e neamţ şi a copilărit într-un orăşel de 30.000 de locuitori, din fosta RDG, care avea la mar­gi­nea sa o garnizoană cu... 80 000 de soldaţi so­vie­tici. Orăşelul se baza pe o moară mare, unde se pro­du­ceau biscuiţi şi torturi pentru întreaga ţară şi pe o fa­brică de covoare ce exporta în... Iran. Mama lui Henry lucra la magazinul alimentar. "Am avut o co­pilărie foarte faină. Familia mea era in­fluenţată de biserică, nu exagerat, însă destul de mult încât eu să nu fiu primit în rândurile pio­nierilor. Ceea ce a fost grozav, pentru că aveam foarte mult timp liber. Mergeam trei kilometri cu bicicleta şi ajun­geam în pădure, îmi petreceam ore întregi în natură, urmă­rind păsările, plimbându-mă. Am avut parte de o mare libertate din partea părin­ţilor, oameni foarte to­leranţi. Când am devenit punkist şi mă răzvră­team îm­potriva sistemului, cei de la şcoală au făcut scan­dal şi m-au trimis acasă. Părinţii au mers la şcoa­lă şi le-au spus să le lase băiatul în pa­ce, să-l lase să se îmbrace cum îi place, cu pan­talonii rupţi şi vopsiţi, dacă aşa vrea el. Întot­deauna mi-au luat apă­rarea şi m-au încurajat, lucru care a contat enorm pentru modul în care s-a format per­sona­litatea mea, pentru omul care sunt acum. Dacă am o idee, merg înainte cu ea, nu mă uit nici în stân­ga, nici în dreap­ta, nu mă las întors din drum, am încre­dere în mine. Tata era li­to­graf şi lucra în paralel în­tr-o bri­gadă ce se ocupa de restau­rarea vechilor biserici. După 1989, şi-a schim­bat me­seria şi a devenit o legendă în do­me­niul restau­rărilor. Se în­chidea câte trei săptămâni într-o biserică aban­donată, în­cerca să-i descopere pictura iniţială şi să o readucă la lu­mină, după sute de ani. Primea câte trei co­menzi simultan şi, o pe­rioadă, am încercat să îl aju­tăm şi noi, eu şi cu cei doi fraţi mai mari. Îi ad­miram talentul, perfecţionismul, însă eu nu eram făcut să stau departe de oameni. Tata ar fi putut deveni milionar, dar nu l-a interesat să conducă o afa­cere, ci doar să restaureze biserici. Aşadar, fa­mi­lia mea nu a avut nimic de-a face cu muzica. Eu am cântat mai întâi în corul bisericii, apoi, tot la bi­se­rică, la trompetă şi clarinet. Am studiat saxofonul la şcoala de muzică, am cântat jazz, însă mi-am dat seama că nu am ceea ce-mi trebuie pentru a deveni un ma­re solist. Aşa că m-am reprofilat, am preferat să devin un foarte bun inginer de sunet".

"Să nu te încurci niciodată cu o ţigancă"

Setea de aventură şi de cunoaştere îl făceau pe neamţul Henry să-şi dorească să călăto­reas­că în lu­me, şi cum în ace­le vremuri nu o pu­tea face decât în ţările blocului comunist, le-a luat la rând. Ajuns în România s-a îndră­gos­tit de ea, de oamenii şi de locurile sale, dar mai ales de muzica ţigănească, şi a continuat să revină aici, de mai multe ori pe an. Mai întâi în Ardeal, apoi în celelalte regiuni. Ajuns în Moldova, în satul Zece Prăjini, a înfiinţat Fanfara Ciocârlia, pe care o poartă în turnee mondiale, de 18 ani. Helmut, partenerul său de afaceri din Berlin, a prins şi el mi­crobul şi a rămas timp de jumătate de an la Clejani, pentru a studia ţambalul. S-a căsătorit cu o ţigancă din sat, nepoata lui Neacşu Niculae, şi la botezul unu­ia dintre copiii lor, s-au cunoscut Henry şi Tăn­ţica. "Verişoara mea, căsătorită cu Helmut, e o ţigan­că mai curajoasă, directă, comunicativă, iar eu eram prinţesa de la Bucureşti, delicată, re­trasă, timidă. Ea ştia că o să vină şi Henry la botez şi mi-a zis: «Pun pariu că nu ai curaj să-l inviţi la dans». Eu am aş­teptat mai întâi să-l văd şi, când am văzut ce drăguţ e, am ac­ceptat pariul şi l-am câştigat. Pentru noi, ăştia mai închişi la culoare, să vezi un tip aşa blond, cu ochii albaştri, era un fenomen. Am vorbit în ro­mâneşte, el învăţase deja, ne-am plăcut, însă timpul era cam rezumat. În toiul petrecerii, i-am spus că îmi pare rău, dar trebuie să plec, a doua zi merg la serviciu. S-a oferit să mă conducă cu maşina, pe mine şi pe părinţii mei, până acasă, la Bucu­reşti". Henry a rămas câteva zile în casa din Pre­lun­girea Ghencea, ca oaspete. Totul sub privirile atente ale şefului casei. "Discu­tam mult cu tatăl şi cu fratele Tănţichii, vedeam că le pla­ce şi lor, ne simţeam bine, însă le înţelegeam în­cordarea. «Ce face neam­ţul acesta pe lân­gă prinţesa noastră? Dacă e un om neserios, cum să ne purtăm cu el?». Într-o zi, am luat-o pe Tănţica şi i-am arătat Bucu­reştiul, din care nu cunoştea nimic, deşi era dis­peceră de taxi. Asta, pentru că părinţii încercau să o protejeze, ţinând-o aproape de ei. Era o vreme de primăvară, ca acum, dar mai marfă, şi am dus-o la Muzeul Sa­tului, oaza mea din Bucureşti.Apoi în Herăstrău, în Ciş­migiu, în centru". După puţin timp, Henry i-a tri­mis o invitaţie şi Tănţica a plecat în vizită la Berlin. "Mama a fost de acord, iar tata nu a comentat deloc, dar îl simţeam cum fierbe, şi bă­nuiesc că o bătea pe mama la cap. Pentru el a fost un şoc, cum să-şi lase fetiţa să plece, nu la Ploieşti, ci în Germania? Însă părinţii mei nu suportă să mă vadă tristă în nici un chip, au sensibilitatea asta dusă la extrem, aşa că dacă eu am vrut, ei m-au lăsat. Cu Henry nu ne-am găsit aşa, din prima, multă vreme relaţia noastră a fost ca doi mag­neţi, când ne atră­geam, când ne cer­tam, ne des­părţeam. Îl simţeam pe Henry în­dră­­gos­tit de mine, dar nu era ho­tă­rât". Ajunsă la Berlin în vizite de câ­teva săptă­mâni, Tănţica se izola într-un cerc de câţiva români, nu înţele­gea ni­mic din lim­ba ger­ma­nă, nu se acomoda deloc şi asta nu era pe pla­cul lui Henry, care se gândea că, poate, i-ar fi mult mai bine în lumea ei, forfotind de rude şi de vecini, de acasă. În plus, Henry avea nişte prin­ci­pii ale lui. Fusese căsă­torit, şi după divorţ îşi spusese că, gata, asta a fost pentru el, i-a ajuns. Al doilea era să nu te încurci cu o ţi­gancă. "In­trasem în atâ­tea case de ţi­gani, lău­tari sau nu, fusesem invitat la masă sau la o vorbă şi, de fiecare dată, la fel de sigur cum îmi adu­cea o ca­fea, capul fa­miliei mi-o prezenta şi pe fata lui. Pentru ei, era o ocazie unică, apare un neamţ în casa ta, nu o poţi rata. Pe atunci, marea iluzie, şi la români, şi la ţigani, era să plece cumva din ţară. Aşa că un motto al meu era: «Fii prieten cu ei, dar nu te încurca ni­ciodată cu o ţigancă!». Cre­deam că prin­ci­piile astea ale mele sunt betonate şi că nu o să le dau vreodată la o parte. Nu mi-am ima­ginat că o să ajung să cer mâna tatălui vreunei fete, dar exact asta am făcut. Pe Ioniţă îl cunoşteam foarte bine, fusesem în turnee împreună, el fiind membru al fanfarei. L-am invitat la un restaurant grecesc şi i-am spus că vreau să-i iau fata de nevastă. Ţiganul a început să plângă, şi două-trei minute n-a zis nimic. Eu nu ştiam ce să fac în situaţia asta, însă după tă­cerea aia, m-a pus să jur, pe tot ce am eu mai scump, că o să fac în aşa fel încât să-i fie ei bine. Asta a fost singura lui condiţie". Logodna au făcut-o la câr­ciuma din cartier. Henry văzuse prea multe nunţi cu mirese rupte deoboseală şi cu miri beţi sau stresaţi, aşa că a optat pentru o petrecere mai intimă în Berlin, după cununie. "N-am să înţeleg niciodată ce sens au petrecerile astea la nemţi fără muzică, lumea se în­tâl­neşte, vorbeşte, dar n-are nici un farmec, lipseşte ceva. La cununie, Hen­ry mi-a făcut o surpriză şi a invitat o trupă de mu­zică klezmer, aşa că a ieşit o pe­trecere ade­vă­rată". Henry este şi acum, după 14 ani, furios pentru că, în acea perioadă, Tănţica nu a primit viză perma­nentă pentru Germania, nici măcar după căsătorie. "Pregătisem în amănunt primul turneu european al Fanfarei Cio­câr­lia, când mi-am dat o palmă peste frunte dându-mi sea­ma, cu câteva zile înainte de ple­care, că am ne­voie de vize pentru ei. Aceiaşi oficiali care mi-au dat imediat vize pentru 12 ţigani nu au vrut să-mi dea mai târziu viză perma­nentă pentru soţia mea! Aş fi vrut ca băiatul nostru să se nască la Berlin, însă Tănţica nu a primit viză pentru asta. Abia după ce s-a născut şi l-am declarat cetăţean ger­man am putut să reîntregesc familia, cum se spu­ne".
- Ce v-a făcut să treceţi peste diferenţele etnice, peste dificultăţile oficiale? Ce vă leagă, ce aveţi în co­­mun? Un neamţ însurat cu o ţigancă nu e ceva uşor de înţeles...
- În primul rând, dragostea. Ea nu se împiedică în culori. Şi apoi, ne completăm de minune, ce nu am eu are Tănţica, şi invers, suntem ca un puzzle. În plus, eu sunt atras în continuare de muzica şi de cul­tura ţigănească, iar Tănţica poate să se simtă în largul ei, se poate manifesta liberă, în spiritul tradiţiei na­tive. Asta chiar dacă acum este o femeie de afaceri de succes.

Cu caravana prin Europa

Adrian, băiatul lor, nu era încă înţărcat, când a plecat cu părinţii şi cu 12 ţigani la drum prin Europa. Henry era la volanul autobuzului ce transporta Fan­fara Ciocârlia din oraş în oraş, în turneu. Aşa s-a desfă­şurat copilăria sa de la câteva luni, până în cla­sa întâi, şi lui Adrian i-a plăcut la ne­bunie. Primele sale amintiri de aici vin. Era răsfăţatul grupului, toţi ţi­ganii se înghesuiau să-i spună sea­ra poveşti şi să-l înveţe să cânte. A început cu acordeonul, la care mai cântă şi acum de plăcere. Dar cum să ţii un copil de câţiva ani departe de scenă, când îşi vede acolo prie­tenii în fiecare seară? În cele din urmă Henry a cedat şi l-a lăsat pe Adrian să urce pe scenă la ultima piesă a concertelor. "Îmi amintesc că prima oară tati s-a supărat pen­tru că în loc să mă aşez şi eu pe scă­unel şi să cânt de aco­lo, am alergat prin toată scena, cu acordeonul în braţe". Henry spune că a­veau cele mai bune con­diţii de călă­torie, cu cazare în hoteluri de lux, însă sin­gura parte proastă era ora târzie la ca­re se culca Adri­an. "Prie­te­nii noştri nemţi erau ori­pilaţi de asta, spu­neau că nu poţi lăsa un co­pil să se culce la ora două noaptea. Dar nu era niciun chip să-l culcăm mai devreme, nu-l puteam convinge. Doc­­torii ne-au spus că acesta e rit­mul lui natural, dacă de o sută de ani, băr­baţii din familie, lăutari, au bioritmul ăsta, muncit noaptea şi dormit ziua, aşa e normal, şi nu avem de ce să ne facem probleme. Acum, când e în vizită în România, Adrian poate sta toată noaptea treaz, însă la Berlin, dacă are de lu­cru, se trezeşte la şapte dimineaţa". Pe lângă şcoală, Adrian lucrează ca actor în diverse filme şi seriale de televiziune, ac­tivitate pe care o pri­veşte cu cea mai mare serio­zi­tate. I-am întrebat pe Henry şi pe Tănţica ce au moştenit cei doi copii ai lor, Adrian şi Jasmin, de la ei. "Adrian vrea să împartă orice cu toată lu­mea. Dacă lui îi este sete şi cumpă­ră o sticlă cu apă, mai întâi îi în­trea­bă pe toţi dacă vor să bea, apoi, dacă mai rămâne, bea şi el. Aşa se întâmplă în multe fa­milii de ţigani, unde musafirul primeşte tot ce-i mai bun în casă şi gaz­da se mulţumeşte cu ce rămâne. Din partea germană, a moştenit curio­zi­tatea pentru mai mul­te domenii, îl in­te­resează muzi­ca, fotografia, spor­tul, actoria. Nu-i ca mulţi oameni de aici, care au un singur hobby toată viaţa şi nu-i mai interesează nimic altceva. Am mers împreună în turneul ame­rican şi l-am văzut foarte interesat de ceea ce se în­tâmplă, punea mereu în­tre­bări, voia să afle cât mai multe", spune Henry. Fetiţa Jasmin nu a prins perioa­da turneelor, ea a copi­lă­­rit în Berlin. Dacă Adrian a învă­ţat germana abia la şcoală, Jasmin le-a învăţat în paralel, pentru că Henry vorbea cu ea în germană, iar Tănţica în româneşte. "Nu-i place deloc cearta, nu vrea să vadă pe nimeni supă­rat şi ştie să fie malea­bilă, să facă în aşa fel încât să îm­pace pe toată lu­mea", spune Tăn­ţica. "Nu-i ca la noi, că eu am o opi­­nie şi poate să stea toată lumea în cap că nu mi-o schimb. Însă de dansat, dansează ca o ţigancă, are talent şi nici o inhibiţie, se urcă pe sce­nă în fa­ţa a mii de oameni şi dan­sează feri­cită. Şi este foarte le­gată de prietenii şi de rudele ei din Ro­mânia. Când o să vadă că ne facem valizele pentru a ne întoarce la Berlin, o să curgă un şuvoi de la­crimi".

Şukărie la Berlin

"Uită-te şi tu cum e aici, o uşă se închide, alta se deschide, unul intră, altul iese. Aşa eram eu obiş­nu­ită să trăiesc, într-o forfotă conti­nuă. Când m-am mu­tat în Germania, am cre­zut că surzesc de atâ­ta li­nişte. Acum, e invers, e minu­nat când mă întorc aca­să de săr­bă­tori sau în vacanţă, dar nu ştiu dacă aş mai pu­tea trăi în stilul acesta ţi­gănesc. Partea bună e că înveţi să iei ce e mai frumos din fiecare cultură".
Nu i-a fost uşor Tănţichii să se acomodeze la Ber­lin, mai ales după ce a renunţat la viaţa de turneu şi a ră­mas cu copiii acasă, în vreme ce Hen­ry umbla prin lume. Însă a învăţat bine limba germană şi a por­nit afa­ce­rea la care visa încă din ado­lescenţă, un sa­lon de cos­me­tică. "Eu vorbesc ca vai de capul meu ro­­mâneşte, fac multe greşeli gramaticale, însă toată lu­mea mă înţe­le­ge aici. Când Tăn­ţica s-a apu­cat să vor­beas­că limba germană, bi­neînţeles că spu­nea lu­cruri comice, iar eu şi cu copiii nu ne puteam abţine, chico­team sau izbuc­neam în râs. S-a înscris la cursuri de ger­ma­nă, credea că nu va face fa­ţă, dar în scurt timp a devenit cel mai bun elev din clasă".
Henry este foarte creativ în ceea ce priveşte petre­cerea timpului liber, îşi ia familia în excursii şi călă­torii, inventează lucruri noi de fiecare dată. Singurul lux pe care familia Ernst şi-l oferă este acela de a locui în centrul Berlinului, într-un cartier cosmo­polit. Aici, un cuplu ca al lor este privit mai degrabă cu simpatie, iar originea Tănţichii nu creează nici o dis­cuţie sau privire piezişă. "Astea le-am simţit şi le simt doar în România. În Germania, am simţit o vreme nevoia să mă ascund, să nu spun că sunt ţigancă. Însă când am văzut ce succes are Henry în lume cu Fan­fara Ciocârlia, cum le spune să fie mândri de ori­ginea lor, să nu se prefacă, şi cum oamenii apreciază asta, am căpătat şi eu curaj".
Salonul de cosmetică Şukărie (Frumuseţe) merge din ce înce mai bine, şi Tănţica se gândeşte să extin­dă afacerea. Henry conduce în continuare casa de discuri "Asphalt Tango", descoperă noi artişti şi mer­ge în turnee cu Fanfara Ciocârlia, împreună cu Ioniţă, socrul său. "Am cunoscut mai multe familii de ţigani de-a lungul anilor, însă nu toţi dintre ei erau aşa deschişi la minte. La fel şi la germani. Poate că fa­miliile noastre par foarte diferite între ele, însă ne-au primit cu căldură, fără complexe şi fără îndoieli. Po­vestea noastră de dragoste nu ar fi mers mai departe fără toleranţa ambelor familii".