Păşterii din Cioclovina

- În satele fără biserici din Munţii Şureanu, paştele şi vinul sfinţit sunt aduse de la zeci de kilometri distanţă, de nişte oameni aleşi anume, pentru virtuţile lor. Un obicei străvechi, păstrat ca prin minune în Cioclovina -

"Hristos o înviat!", spun cei doi oameni dină­untrul barăcii de lemn. "Adevărat c-o în­viat!", spune omul care intră. Se închină, închide ochii şi primeşte din mâna lor, întocmai ca o împărtăşanie, paştele. Apoi iese: sunt alţi oameni care aşteaptă să intre în coş­melia asta micuţă, pe care o numesc stabor, să se în­chine şi să ia, ca pe o taină pe care n-au voie să o atingă cu mâna, pâinea sfin­ţită. Unul câte unul, un sat întreg aşteaptă la rând, într-o poiană, într-un loc care ar putea fi raiul: Cio­clovina.

De la căluşer la păşter

De când se ştiu a fost să fie aşa. Un sat în care mor­ţii sunt îngropaţi şi acum pe pajişti, la umbra unui copac bătrân, un sat în care urşii coboară în livezi oda­tă cu înserarea, un sat în care potecile dacilor se ivesc la tot pasul din iarba înaltă, un sat în care peş­terile, Cioclovina cu Apă şi Cioclovina Uscată, încă mai ascund bogăţii nebă­nuite, un sat care nu şi-a pier­dut credinţa, deşi nu a avut niciodată o biserică. Şi, pentru că n-au avut aceas­tă biserică, iar preoţilor le-a fost întotdeauna greu să ajungă până la ei, şi-au făcut-o singuri, sus, într-o poia­nă străjuită de cruci vechi de lemn, pentru ca cerul să ajungă mai uşor la pământ şi satul să primească Învierea.
Cei doi oameni dinăuntrul staborului, cei care au adus vestea, cei care poartă bucuria şi paştele, cei ce au dreptul să atingă cu mâinile lor pâinea sfinţită şi să le-o dăruiască şi celorlalţi, ca pe o împărtăşanie, sunt păşterii. Nu sunt sihaştri, nu sunt preoţi, nu sunt dia­coni, nu sunt nici măcar cantori. Sunt oameni ca toţi cei­lalţi, gospodari ai satului, bărbaţi care până în postul Paştelui şi-au văzut nestingheriţi de treburile lor. Leontin Băluşe la oraş, trudind de luni până vineri pentru un salariu şi un rost mai bun pentru copiii lui, pentru ca apoi să se întoarcă în Cioclovina, la casa părintească, cu alte treburi - pădurea,fâneaţa, livada, animalele - rosturi vechi, pe care le ştie de copil, viaţa într-un sat care numără din ce în ce mai puţine case locuite. Un om care nu vrea să plece de aici, deşi ştie prea bine cât de aspră e viaţa într-un loc atât de înde­părtat de cheagurile civilizaţiei noi. Miron Miclăuş, poştaş, singurul poştaş care a rămas să cutreiere co­clau­rile astea uitate de timp şi de lume din Platforma Luncanilor. Omul care, la 40 de ani, ştie mai bine ca oricine orice cătun, bătrân sau copil de pe întinderile astea nesfârşite de păşuni şi păduri, în care se ascund, ici-colo, risipite, tainice, miraculoase, casele. Târsa, Cio­clovina, Ursici, Luncani, Alunu. Aşezări pe care el, Miron poştaşul, le străbate în fiecare săptămână, cu maşina sau, unde nu se mai poate, pe jos, pentru a reface legături iluzorii cu o civilizaţie din altă lume. Facturi, pensii, scrisori. Un mesager al unei lumi care există în altă parte, şi care ajunge, mai ales prin el, şi aici. A învăţat să nu se teamă de urs, de lup, de câinii de stână, de viscol, de furtună, de pus­tiu şi duhuri. Ăsta e serviciul lui şi îl face "pentru că aşa se face". S-a obişnuit: nu-i e greu, nu-i e urât, nu se plânge, nu are încotro. Ştie toate cărările, află toate poveştile, necazurile, bucuriile. Apoi se întoar­ce acasă, la soţia Dorica, la copiii Cristina, Mariana şi Marian. Nu se odihneşte nici acasă, nu are cum. Aici îl aşteaptă şi pe el lemnele de tăiat, fâneaţa de cosit, animalele de hrănit, curtea de îngrijit. Le face pe toate cu zâmbetul pe buze, nu-i e greu, nu-i e urât, nu se plânge, nu are încotro. "Aşa se face". Şi aşa se face că fetele lui, de 5 şi 8 ani, şi băiatul, de 10, se fac mai mari, mai frumoşi şi mai liberi pe zi ce trece. În­vaţă în comună, la Boşorod, iar sâmbăta şi duminica sunt acasă, pe dealurile şi în livezile astea nesfârşite, care sunt toate ale lor, cât vezi cu ochii. O copilărie neîmprejmuită, într-un loc care ar putea fi raiul: Cio­clovina. Ăştia sunt oamenii "aleşi", Leontin şi Miron, bărbaţi în putere, de aceeaşi vârstă, prieteni din copilărie, de când umblau de Crăciun cu Căluşul. Au colindat de mici împreună, au purtat prin cântece şi jocuri bucuria naş­terii Mântuitorului, au de­venit bărbaţi, şi-au făcut ros­turi şi o familie, iar acum, de ani buni, tot împreună, Leon­tin şi Miron au devenit păş­teri. De la căluşeri la păşteri, drumul firesc de la copilărie la maturitate, pentru doi prie­teni vechi, din satul Cioclo­vina.

Aleşii

Doar că pentru a deveni păşter, omul care aduce taina Învierii în staborul din poia­nă, lucrurile trebuie să ur­me­ze o rânduială veche, datină fără timp, transmisă din ge­neraţie în generaţie, într-un sat care nu şi-a pierdut credinţa, deşi nu a avut ni­ciodată o bi­serică. Iar atunci când ai credinţă, dar nu şi o biserică şi nici un preot care să ajungă la tine atât amar de drum, de câte ori ai nevoie, atunci când cerurile se deschid şi oamenii trebuie să pri­meas­că lumina, aici, în Cioclovina, în inima potecilor dacice şi ale uriaşilor care ne-au învăţat să stăpânim lumea, lucrurile se schimbă, iar credinţa tre­buie să-şi croiască alt drum ca să ajun­gă la oameni în toată puritatea ei. Iar ei, oamenii, sunt cei care îşi hotărăsc aleşii, pe cei vrednici să poarte harul şi taina veştii că cerurile s-au deschis şi Fiul lui Dumnezeu a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Iar harul şi taina nu pot fi ale oricui. Biserica e departe, prea departe pentru copii şi bătrâni, iar preotul vesteşte Învierea mai întâi în biserica din Târ­sa, apoi în cea din Luncani. Când ale­şii lui Dumnezeu, preoţii, nu pot ajun­ge în sat, oamenii îşi aleg oameni, iar biserica, măcar pentru o zi, în Dumi­nica Mare a Învierii, devine o baracă mică de lemn, dintr-o poiană care se numeşte Poiana Crucii. E simplu, e firesc, aşa se face de când se ştiu aici, iar aici timpul nu se poate număra în ani. Leontin şi Miron. Doi bărbaţi din Cioclovina, fiecare cu rostul şi familia sa, doi bărbaţi care, pentru un timp, pentru o zi, cea mai sfântă Dumi­nică din an, devin mai mult decât sunt, devin trimişii oamenilor întru taină, aleşii, păşterii. Iar ca să devină purtătorii de taină, cei care fac legătura între o biserică îndepărtată şi sat, ei, Leontin şi Miron, trebuie să fie altfel decât toţi ceilalţi oameni din Cioclovina. Mai vrednici, mai drepţi, mai curaţi. Satul se strânge laolal­tă. Nu contează că astăzi mai sunt doar "nouă căşi din care mai iese fumul". Ar putea fi trei cum, la fel de bine, în vremurile de demult, erau mai bine de treizeci.Satul se strânge laolaltă la începutul postului mare, o întâlnire de taină, care îi adună pe toţi împreună pentru a vorbi, a cumpăni şi a alege. Se strâng la o masă, se în­chină un pahar de vin, iar aici, la masa asta, se refac rosturile străvechi ale lumii, firesc şi simplu, pentru că aşa se face, pentru că nu se poate altfel. Se vorbeşte limpede, se vorbeşte deschis. Ce a făcut şi cum a gân­dit fiecare om în parte, cum i-a fost viaţa, care i-au fost păcatele în ultimul an. Unul câte unul, oamenii sunt judecaţi cu bunele şi relele lor. O judecată care nu condamnă şi nu jigneşte, o judecată fără părtinire, o judecată a hărniciei, a cinstei şi a curăţeniei, toate lu­crurile care îl apropie pe om de Dumnezeu, toate lucrurile care te fac mai vrednic să-l întâmpini. La masa asta, într-un sat care ar putea fi raiul, Cioclovina, într-un ritual mai vechi decât timpul, cu un vin din care se soarbe încet, oamenii îşi aleg oamenii care să îl întâmpine pe Dumnezeu şi să-l aducă până sus, pe pajiştile lor de la hotarele îndepărtate ale lumii, oame­nii îşi aleg păşterii. De când se ştiu aici, din vremea bunicilor şi a bunicilor bunicilor şi mai bine, în fiecare an s-a întâmplat la fel. Un sfat de taină, ţinut târziu, după apusul soarelui, cu un vin care să îndemne la chib­zuinţă, care să alunge oboseala de peste zi. De când se ştie pe lume, Ion Băluşe, tatăl lui Leontin, doar într-un singur an, sfatul satului din Cioclovina nu a ajuns la o înţelegere, iar oamenii au plecat învrăjbiţi la ca­sele lor. În anul acela nu au fost aleşi păşteri, Învie­rea nu a ajuns în sat, oamenii n-au mai primit bucuria împreună, iar lucrurile s-au dus de râpă. "Nimic n-o mărs, parcă şi munca noastră era tot degeaba. Nu poţi să lucri în ciudă, nu poţi să nu vobeşti cu omul de lângă tine." Abia în anul următor, satul s-a strâns din nou, oamenii s-au iertat unii pe alţii şi au înţeles că aşa nu se poate. Fără păşteri, satul n-ar mai fi ceea ce este. Şi-au strâns mâinile, au lăsat soarele să se ducă, să tot coboare până în adâncurile stâncilor în care se odih­nesc uriaşii, au ciocnit paharele cu vin şi şi-au ales iarăşi păşterii. Pe cei mai vrednici, mai drepţi şi mai curaţi dintre ei, pe cei din mâinile cărora vor putea primi din nou taina şi bucuria Învierii. Leontin şi Miron, oamenii aleşi de oameni ca să sfinţească locul, să-l aducă pe Dumnezeu aproape.

Aşa cum trebuie să fie

Odată ce ai fost ales, nu-i uşor să fii păşter. Viaţa ta se schimbă, trebuie să laşi viciile şi poftele deoparte, trebuie să te cureţi pe dinăuntru şi pe afară şi să trăieşti altfel. Doar satul e mic, iar lumea te vede. Să ţii postul, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti, să mergi la toate slujbele, nimic rău să nu iasă din gospodăria ta, pentru că lumea nu te-a numit degeaba, iar un păşter trebuie să fie altfel decât cei din jur.
Pe Leontin nu l-am gă­sit acasă, erau zilele lui de lucru, departe, la oraş, dar Ion, tatăl său, ştie că pentru nimic în lume fiul n-ar stri­ca rânduiala, nu s-ar face de ocară. "Leontin e om cu frica lui Dumnezeu, nu-i om în toate satele astea să spună altfel de el. Aşa o fost de mic şi aşa o rămas şi acu', când e mare. O ţi­nut tot postul, s-o spovedit şi s-o împărtăşit, o mers la toate slujbele. El îi păşter, iar io îs mândru de asta." Pe Miron, însă, l-am găsit acasă, trebăluind în curtea lui. Pe el, pe soţie, pe cei trei copii. S-a oprit din mun­că, a zâmbit, s-a arătat încurcat că l-am prins aşa, în toiul treburilor, m-a pof­tit înăuntru. Mirat, curios şi stingherit de întrebările des­pre cum se face şi de ce se face ceea ce se face. "Că aşa se face", spune şi ri­dică din umeri, simplu şi firesc, ca la un lucru de la sine înţeles. "M-or ales oamenii, acu' îs păşter, aşa trebe să fie." Nu e fală, nu e corvoadă, nu e nici che­mare lăuntrică. E simpli­tatea lucrului care trebuie făcut, pentru că ăsta e mer­sul lumii, pentru că aşa a fost să fie dintotdeauna. Poate că şi de asta, Miron e păşter de atâţia ani. Pentru că şi el, şi Leontin, au pri­mit lucrurile simplu, firesc, ca pe o îndatorire pe care nici n-o simţi, care face par­te din tine, aşa cum ştii că munca e muncă şi odih­na-i odihnă. Ştii şi nu te mai întrebi, te naşti cu asta şi aşa trebuie să fie. Miron e păşter pentru că credinţa lui e simplă şi curată, nu se îndoieşte şi nu se mândreşte. Pentru că postul şi curăţenia pe care trebuie să le ţină îi sunt în fire, un soi de smerenie simplă ca respiraţia. Cristina, fetiţa lui de 5 ani, mă priveşte cu ochi mari. Simt că pentru o vreme am oprit lumea în loc cu între­bările mele, că iscodesc şi încerc să aflu nişte lucruri pentru care nu există un răspuns, că scormonesc mai departe, degeaba, în singurul răspuns posibil: "aşa se face". Ca să ajungi la răspunsurile pe care le cauţi într-un sat cum e Cioclovina trebuie, pur şi simplu, să te uiţi în ochii oamenilor, să le urmăreşti mâinile brăz­date de muncă, să priveşti norii de ploaie care se lasă încet spre pământ, să laşi tot verdele pădurilor să ţi se desfacă în inimă, să-ţi potriveşti încet respiraţia cu ceaţa care urcă pe dealuri. Apoi trebuie să zâmbeşti şi să taci. Aleşii nu au nevoie să ştie că sunt aleşi, cum nici oamenii nu ştiu că trăiesc de­ja în rai. "Eu, cea mai bucu­roasă sunt când aduce tata paştele aca­să". Cristina se uită la mine cu ochii ei mari. "Tot timpul mă în­treabă câte zile mai sunt până să aduc paştele. Nu mai are răbda­re", îmi spune Mi­ron şi zâm­beş­te din nou. Nu mai e mult. În Vinerea Mare, Leontin şi Miron vor coborî la biserica din Luncani şi vor primi mai devreme decât ceilalţi creştini, vinul şi paştele sfinţit. Bunicii şi bunicii buni­cilor lor coborau pe cal. Ei vor merge în maşină. Lu­mea se schimbă, dar nu se schimbă atât de mult. Lu­cru­rile rămân la fel şi se fac mai departe cum trebuie făcute, oricâţi oameni ar pleca de aici, din oricât de puţine case ar mai ieşi fumul. Vremurile sunt altele, satul ăsta a rămas la fel. Aşa trebuie să fie! Fiul lui Dum­nezeu învie din morţi în fiecare an, iar bucuria asta trebuie să ajungă la oameni, trebuie să-i unească, trebuie împărtăşită.

Paşte şi lumină

"Eu, când o să fiu mare, nu vreau să fiu nici bogată, nici săracă, vreau să fiu perfectă".
Claudia are opt ani şi, împreună cu sora ei mai mare, Ana, are grijă de gos­podăria preotului din Luncani, atunci când el e ple­cat. Sunt mulţi iezi în curtea asta, şi toţi au câte un nume. Mi-i arată pe fie­care în parte, ăsta-i Albuţu, ăsta-i Botoşel, ăsta-i mai cuminte, ăsta-i mai nebun, ăla-i mai mâncăcios. Lu­cru­rile sunt aşa cum tre­buie să fie, înserarea e ca o tihnă care nu va trece ni­ciodată. Huhurezii care au început să uguiască pe dea­luri, pădurea care foşneşte, o lume încremenită, sim­plă, perfectă, lumea aşa cum a fost când s-a făcut, şi o biserică de lemn, ve­che, miraculoasă, în care cei care trăiesc dincolo de pădurile astea vor coborî ca să ia paşte şi lumină. Tim­pul trece încet, iar Ni­colae Stancu, preotul, încă nu s-a întors de la slujba din Târsa. Un singur om care poartă credinţa în atâ­tea sate răsfirate, pentru o mână de oameni şi de case. Un drum neîntrerupt al lu­minii pe care o aduce el, preotul. Iar înaintea lui, au fost alţi preoţi care s-au încumetat să pornească la pas pe coclaurile astea pus­tii, în căutarea oamenilor care îi aşteaptă. Acum sunt maşini, dar maşinile se stri­că, preotul nu mai ajunge, şi doar a plecat dis-de-dimineaţă, de la 5. Lumina se moleşeşte şi se duce încet, se face noapte aici, în Lun­cani, într-o curte cu iezi şi copilărie pură, nesfârşită. E bine, e cum trebuie să fie, e viaţa aceea de demult, e rostul firesc al lumii, sunt lucrurile acelea care n-au apucat să se schimbe, care n-ar trebui să se schimbe niciodată. E toată această lume nevăzută, ascunsă în locuri ferite, pe poteci şi drumuri lungi, istovitoare. O lume rămasă împreună, care se strânge laolaltă în jurul unei credinţe neştirbite. Satele astea, Târsa, Luncani, Ursici, Alunu, Cioclovina, care îl aşteaptă pe el, pe singurul om care vesteşte bucuria, preotul. Iar dacă el nu poate veni, pentru că satele sunt prea îndepărtate, vin ei spre el, aleşii lor, păşterii, pentru a primi şi a duce mai departe ceea ce un singur om nu poate face într-o singură zi, cea a Învierii. E deja noapte târzie când preotul ajunge acasă. Îl aşteaptă oameni la spovedanie, îl aşteaptă Miron, păşterul, îl aşteaptă Ana şi Claudia, îl aşteptăm noi. "Doamne ajută!". Preotul soseşte, intrăm împreună cu el.

Un om pentru cinci sate

Nicolae Stancu nu mai simte oboseala, a ajuns în punctul acela în care s-a ridicat deasupra ei. Mintea, trupul şi sufletul i-au dat dezlegarea de a zâmbi şi a accepta, firesc şi simplu, tot ce i se întâmplă. A ajuns de dimineaţă în Târsa, a ţinut slujba, apoi a colindat satul, fără maşină, să spovedească şi să împărtăşească pe toţi cei care nu au ajuns în biserică. E săptămâna mare, săptămâna patimilor, iar oamenii, toţi oamenii de aici, vor să ajungă la preot sau vor ca preotul să ajungă la ei. Greu. "Dar e o nevoire pentru care tre­buie să fii făcut, pentru care trebuie să ai chemare, pentru că altfel n-ai putea răzbi". Iar el răzbeşte, pentru că aşa e făcut, pentru că nu are încotro, pentru că aşa se face. Le spune oamenilor că în credinţă nu există scurtături, că trebuie să treci prin toată înţele­gerea şi nevoirea unui post ca să ajungi la împăr­tăşanie şi spovedanie. Unii îl înţeleg, alţii mai puţin. Ştie şi el, la fel de bine, că în satele astea răsfirate, fără cimitire şi cu prea puţine biserici, oamenii îşi croiesc credinţa după nevoile lor imediate. Îi înţelege şi în­cearcă să le vină în întâmpinare, să lege credinţa lor veche de cea a bisericii, să ridice o punte, să nu lase lucrurile să se surpe. De asta îi şi primeşte pe păşteri mai devreme, în Vinerea Mare, le dă paştele şi vinul sfinţit, îi binecuvântează şi lasă darurile lui Dumnezeu pe mâna lor, pentru ca din mâna lor, doar din mâna lor, şi ceilalţi oameni din Cioclovina să primească taina. Nu are încotro, nu se împotriveşte, ei sunt tri­mişii oamenilor spre biserică, iar biserica trebuie să-i primească, să-i îndrume, să-i cureţe de păcate şi apoi să le dea binecuvântarea să umble în numele ei. Ni­colae Stancu nu i-ar primi pe Leontin Băluşe şi Miron Miclăuş fără să-i ştie curaţi, spovediţi, împărtăşiţi. Nu le-ar da mai devreme tainele pe mână, n-ar lăsa cele sfinte oricui. Leontin şi Miron s-au nevoit, au ţinut pos­tul, au fost la slujbe, au trăit în curăţenie. Preotul ştie asta, iar lucrurile, deşi biserica spune altfel, pot fi făcute şi aşa, mai ales că aşa au fost făcute de când a fost să fie. Lucrurile nu se pot schimba, lucrurile pot fi înţelese, atât timp cât credinţa, adevărata credinţă, nu a fost încălcată. Rânduielile bisericeşti pot fi schim­bate, dacă ştii că nu ai încotro, dacă ştii că în lo­curile astea e atât de greu să se ajungă la biserică. La Târsa, de Înviere, în biserică va fi aproape tot satul, aici, în Luncani, doar cei în putere vor putea coborî din Ursici, din Cioclovina sau Alunu, ca să ia lumina. Un singur preot pentru două biserici, un singur om pen­tru cinci sate. Şi o osteneală care, în noaptea asta târ­zie, a fost răzbită de mult, care seamănă bine, foarte bine, cu bucuria simplă şi tăcută a unei datorii duse până la capăt.

Bucuria care va rămâne

"Hristos o înviat!", spun cei doi oameni dinăuntrul barăcii de lemn. "Adevărat c-o înviat!", spune omul care intră. Se închină, închide ochii şi primeşte din mâna lor, întocmai ca o împărtăşanie, paştele. Apoi iese: sunt alţi oameni care aşteaptă să intre în coşmelia asta micuţă, pe care o numesc stabor, să se închine şi să ia, ca pe o taină pe care n-au voie să o atingă cu mâna, pâinea sfinţită. Unul câte unul, un sat întreg care aşteaptă într-o poiană, într-un loc care ar putea fi raiul: Cioclovina. Leontin Băluşe şi Miron Miclăuş, păşterii, au împărţit paştele tuturor oamenilor din sat. Staborul, baraca asta micuţă de lemn, "beserica" unui sat fără biserică, cu masa sa încropită şi crucile sale împodobite cu flori, este părăsit. Oamenii ies afară, în Poiana Crucii, bătrâni, tineri şi copii, toţi oamenii care au mai rămas să locuiască în cele nouă case ale satului. Sunt mult mai puţini acum decât erau odată, dar lu­cru­rile nu se schimbă, lucrurile au rămas la fel. "Păş­teriul" a fost împărţit, păşterii au făcut ce trebuia să se facă. Aici, în poiana asta de la hotarele lumii ştiute, raiul s-a coborât pe pământ, iar lumea s-a strâns laolal­tă, să-l întâmpine. Sunt toţi aici, viii şi morţii deopo­trivă, pentru că sub iarba înaltă, la umbra copacilor bătrâni, odihnesc bunicii şi bunicii bunicilor. Unii dea­supra, ceilalţi dedesubt şi, împreună cu ei, odată cu va­sele ce sunt spălate în pârâul ce izvorăşte din peş­teră, odată cu cojile de ouă ce sunt lăsate să plutească spre vale, se trezesc, aşa spune satul, şi uriaşii. Uriaşii, viii şi morţii, vestind împreună Învierea, bucurându-se împreună de facerea şi refacerea lumii celei dintâi. Soarele se va duce şi va răsări din nou, oamenii se vor întoarce în poiană şi se vor bucura mai departe. Vor mânca şi vor bea, vor cânta şi vor povesti, vor împărţi totul. Apoi iarăşi şi iarăşi, trei zile la rând, trei zile în care lumea se va opri în loc, trei zile, o viaţă întreagă, de fapt, în care bucuria va rămâne.
"Hristos o înviat! Adevărat c-o înviat!"