Cu părintele NICANOR LEMNE, la 99 de ani

"Mereu visez de parcă sunt acolo, în Basarabia"

De câte ori mă simt obosit sau înnegurat sufleteşte, îl caut pe părintele Nicanor Lem­ne, în refugiul său din Siliştea Sna­govului. Nu-i bat niciodată la poartă. Intru de-a drep­tul, ştiind că, la cei 99 de ani ai săi, stă pe prispa casei şi surâde la pomi, la soare, la petecul de vie, aştep­tând cuminte să apară cineva - un creştin curios să viziteze bisericuţa istorică din apropiere sau un fiu duhovnicesc, dornic să-i ceară un sfat, o mân­gâiere, o vorbă de folos, cum numai el o poate da.
Mi-e tare dor de părintele! Niciodată nu am întâl­nit un om mai afectuos, mai bun şi mai sensibil la suflet ca el. Se bucură ca un copil când te vede in­trând în curte. Se bucură pentru orice i-ai adus: o vorbă, o floare, o mică plecăciune. Cu paşi eroici şi pre­cauţi, se ridică în picioare şi îţi iese în întâm­pinare. Te aşteaptă, desfăcând braţele cu un drag pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni altcineva. Tot aşa, cu drag, ţine să pregătească o cafeluţă cu mâna lui, nu înainte de a-ţi prezenta camera de odihnă şi de rugăciune, îmbră­cată de sus până jos cu icoane, din care cea mai importantă şi mai veche este icoana Mântuitorului, salvată miraculos, în timpul refugiu­lui dramatic din Basarabia.
Lăsându-te o clipă singur, părintele umblă prin că­mară, scoate şi aranjează micile detalii, pentru a te îmbia apoi cu tot ce are el mai bun: dulceaţă de nuci, sirop de coacăze sau prăjiturele de post. Aduce totul pe masa din cerdac şi, aşezându-se alături, te roagă să guşti, în timp ce ochii lui albaştri te învăluie cu o privire imposibil de redat în cuvinte. O privire de catifea şi mătase. Privire de om bucuros şi fără pic de ascunziş, fericit cu adevărat că i-ai trecut pragul casei, că exişti şi că-ţi pasă de el.

*

E cu neputinţă să nu te simţi bine pe prispa pă­rintelui, lângă icoane şi straturi de flori. E cu ne­putinţă să nu observi că, la Siliştea Snagovului, între vile şi pontoane de lux, casa părintelui Nicanor e altceva. E un capăt de drum. Un mic Rai. O insulă de linişte şi bună cuviinţă românească. Acolo îl găseşti mereu pe părintele, aşteptând pe câte cineva - prie­teni vechi, ucenici sau simpli oameni dornici să-l cunoască. Acolo, pe prispa casei acoperită cu stuf îi place să stea, cugetând la toate câte le-a trăit - la anii îndelungi de preoţie, la Basarabia natală sau la amin­tirea tatălui său, care a plecat la cele veşnice atât de grăbit şi de tânăr, încât nu a mai avut timp să lase în urmă decât o boare de prezenţă şi un mare gol sufle­tesc, pe care părintele Nicanor caută în felul lui să-l umple cu un gând, o fotografie şi câteva amintiri, în timp ce printre gene apare mereu o lacrimă nestă­pânită şi grea. Nici el nu ştie prea bine pentru cine varsă acea lacrimă - pentru tatăl său, pentru Basa­rabia sau pentru tinereţea lui pierdută. Da, la 99 de ani, părintele Nicanor încă mai are lacrimi să plângă, amintindu-şi de părinţi, de copilărie, de marea sărbă­toare a Sfintelor Paşti, când toată uliţa din Celena Mare a Hotinului mirosea a ulei de floarea-soarelui. Mirosea a cozonac şi pască, a borş, a drob şi friptură de miel, iar deasupra colbului stătea aşternut împă­răteşte un întreg covor roşu de ouă încondeiate, în timp ce gospodinele ieşeau la poartă şi, scrutând za­rea satului, pândeau să vadă un necunoscut sau un om mai nevoiaş, pentru a-l invita la masă şi a-l cinsti cum se cuvine, cu speranţa că, astfel, le va intra şi lor în casă Hristos cel blând, Mântuitorul.

Dor de Basarabia

Părintelui Nicanor nicio altă sărbătoare de peste an nu-i stârneşte mai aprig dorul de Basarabia de­cât Duminica Ier­tării şi în­trea­ga rânduială din Postul cel Mare, când oamenii din Celena lăsau ori­ce treabă şi se îm­brăcau de du­minică, indi­fe­rent de ce zi va fi fost. Se grăbeau spre slujbele cele cântate ale De­niilor şi se îmbră­ţişau în curtea bi­sericii, cu o for­mulă obligatorie, moştenită din moşi strămoşi: "Iartă-mă tu pe mine, că şi eu te iert pe tine şi pe amândoi ne iartă Dumnezeu", pre­figurând astfel noaptea curată a Învierii, când fie­care îmbrăca mă­car o cămăşuţă nouă şi, cu lu­mâ­na­rea aprinsă în mână, lăsa coşul cu merinde sub streaşina bise­ri­cii, pentru sfin­ţirea şi cuvenita dezlegare de di­mi­­neaţă. O dată în an, biserica se înconjura cu 4-5 rân­duri de coşuri pline cu ofrande şi bunătăţi încă abu­rinde, atunci scoase din cuptor. O dată în an, în Noap­tea Sfântă, biserica din Celena Hotinului se în­veşmânta în culori noi şi intense de ouă roşii, de vin galben ca mierea, de cozonaci sau pască bine pâr­guite. Culori de ospăţ şi veselie. Culori de ştergare ţărăneşti, cu flori stilizate şi însemne vechi de când lumea: soarele, funia, bradul, crucea sau luna.
Refugiat în liniştea Snagovului, părintele are tot ce-şi poate dori un bătrân de vârsta lui: sănătate, prieteni şi doi copii drăgăstoşi. Nu se plânge de ni­mic, dar mereu simte că-i lipseşte ceva ce se do­vedeşte a fi mai important decât toate celelalte la un loc. Îi lipseşte aerul, lumina şi cerul limpede din Ce­lena basarabeană, freamătul uliţelor, bucuria şi dra­gul de oameni pe care îl citeai în ochii celui de lângă tine. Îi lipseşte graiul duios şi expresiv al basara­beanului, sfiala ori alintul cu care oamenii numeau orice - de la pomii şi vietăţile dragi din grădină, până la primele zile din Postul Mare, ce începea nea­bă­tut cu Lunea Cu­rată, dimpreună cu spolocania sau "înăcrirea bor­şu­lui", din care se făcea borş holtei; adi­că borş curat, fără legume. Se trecea apoi la Mar­­ţea Încuia­tă, în care vasele folosite pentru mân­­carea de dul­ce se spălau cu le­şie şi "piatră vâ­­nătă", pentru a ajunge la Mier­cu­rea Frumoasă a morţilor ridicaţi la cer şi, de a­colo, mai depar­te, până la Vine­rea cea Scumpă şi ultima Sâm­bă­tă a Lăzărelului.
Patruzeci de zile, cât dura Pos­­tul, oamenii a­lun­gau toate vor­­bele şi gân­du­rile urâ­te, pentru a ajun­ge la Ispas şi la Paştele Bla­jini­lor, când co­ji­le înroşite de ouă se aruncau ritualic şi precaut pe apa Sâmbetii, apa le­găturii dintre ei şi adormiţii din lu­mea de dincolo, oameni despă­ti­miţi şi dezbrăcaţi de toată răutatea, de tot păcatul poftelor lumeşti. Pa­truzeci de zile, întreg Hotinul devenea o biserică uria­şă, ce pregătea în post şi rugăciune momentul unic şi tulburător al renaş­te­rii, al bucuriei, al luminii de primăvară. Apoi, după slujba Învierii, creştinul pleca liniştit spre casă, nu înainte de a se opri în cimitir, pentru a da bineţe mo­şilor şi a ciocni primul ou roşu de crucea răposatului, ca semn de iubire, de întărire şi speranţă: Hristos a înviat!
De câte ori vine vorba de Hotin şi de tinereţea lui, părintele se tulbură, tresare şi oftează uşor: "Mereu visez; visez de parcă sunt acolo... Mereu mă încear­că gândul că, de fapt, nu am plecat niciodată din Celena Mare. Şi acum, când vorbesc cu matale, sunt acolo. Nu ştiu de ce... Poate mă trage tatăl meu, poa­te îmi lipseşte cumsecădenia oamenilor de acolo, poate doar locurile... Când o să ajung dincolo, în lum­ea cea de sus, o să aflu cu siguranţă răspunsul".

Amintirea, ca o insectă de chihlimbar

Atât cât poate şi-i permite vârsta, părintele caută să se ţină departe de prezentul mizer. Atât cât poate, încearcă să fie prieten doar cu întâmplările frumoase şi lucrurile dragi din preajmă, deşi, uneori, toată aceas­tă armonie idilică se clatină şi, din străfunduri, ţâşnesc imagini cumplite şi greu de suportat, ce-i amintesc de moartea copiilor lui, de cancerul soţiei, de calvarul refugiului şi al despărţirii de Basarabia, moment pe care îl simte şi acum la fel de tragic şi fără întoarcere, ca pedeapsa alungării biblice din Rai. În una din amintirile lui, apare o imagine colosală, de tragedie antică. Este imaginea bejeniei, a exodului basarabean, când, într-o barcă ticsită de oameni, pă­rin­tele Nicanor a ajuns pe malul românesc, dar nu a mai putut pleca mai departe, gândindu-se că mama lui va rămâne singură pentru tot restul vieţii. "M-am perpelit toată noaptea", povesteşte părintele. "N-am închis o clipă ochii şi, la prima oră a dimineţii, tre­ceam Prutul din nou în Basarabia, alergând într-un suflet spre casă. Mama stătea pe marginea patului, fără nicio reacţie. Părăsită şi singură, privea în gol, împietrită de durere. A trebuit să o iau ca pe un copil de mână şi, cu ceva bagaje după noi, să ne furişăm spre malul Prutului, nu înainte de a aştepta pitiţi în porumb să treacă mai multe coloane de tancuri ruseşti. Spre seară, a dat Dumnezeu să ajungem la barcagiul care se pregătea de ultima cursă spre ma­lul românesc. Bagajele noastre însă erau prea grele. Cântăreau prea mult şi, peste toate, nu mai aveam loc din cauza lor, aşa că, fără să mai stau pe gân­duri, am aruncat pachetele cu haine în apă şi am por­nit la drum. Nu a trecut mult timp, când, pe la mijlo­cul râului, m-a izbit o imagine pe care o să o iau cu mine şi în mormânt - din susul Prutului, venea la vale puhoi de bagaje. Sute de valize şi pachete pluteau în voia valurilor, prefigurând parcă soarta şi neputinţa românilor, drama unui popor lăsat în voia istoriei şi la mila Lui Dumnezeu". Povestind, părintele se opreşte brusc. Când vine vorba de familia lui, se închide în sine şi parcă refuză să se mai gândească la dramele prin care au trecut el şi toţi cei din neamul Lemne: moartea celor cinci fraţi, care s-au îmbolnăvit de holeră la Hotin; moar­tea primilor trei copii ai săi şi boala incurabilă a so­ţiei, care, ştiind că-şi pune viaţa în primejdie, a mai dat totuşi naştere la doi băieţi frumoşi, care trăiesc şi astăzi. Părintele tace şi schimbă surâzând subiectul. E felul lui de a-şi păstra liniştea şi încrederea în oameni. E felul lui de a gândi viaţa altfel, în culorile şi nostalgiile unui sat străvechi, primordial. Un sat curat, paşnic şi profund creştin. Un sat îndepărtat şi idilic, crescut de-a dreptul din imaginaţia lui de copil neştiutor şi neatent la răutaţile oamenilor din jur. Un sat pe care părintele continuă să-l iubească atât de mult, încât refuză şi astăzi să-l revadă, temându-se de preschimbări, lucruri mizere şi alte dezamăgiri. Deşi băieţii lui insistă să-l ia cu maşina şi să-l ducă pentru câteva zile la Hotin, părintele se dă de-o parte şi caută să schimbe politicos subiectul. Preferă să rămână în locul lui de exil din Siliştea Snagovului. Preferă să viseze pe mai departe la satul copilăriei şi să lase Celena Mare acolo unde îi este locul - în duioase aduceri aminte, ca o insectă surprinsă de strânsoarea preţioasă a unui chihlimbar.

Pe cerdac, dând bineţe lui Dumnezeu

După obicei, în fie­care dimineaţă, părintele iese în cerdac pentru a da bineţe lui Dumnezeu şi tuturor lucrurilor fru­moase care îl încon­joa­ră. Cu greu respectă in­terdicţia doctorilor de a evita efortul şi emoţiile puternice, după o grea operaţie la inimă. Cu greu se stăpâneşte să trea­că drumul şi să intre în curtea fostei Mânăs­tiri Turbatele, unde pri­meneşte în fiecare zi apa florilor de la mormântul soţiei lui, în timp ce îi vorbeşte, în şoaptă, des­pre toate câte s-au mai întâmplat în gospodărie şi o roagă să nu-şi facă mari griji, că se descurcă singur, iar băieţii au gri­jă în permanenţă de el. O mai roagă, de aseme­nea, să aibă puţină răb­dare şi să-i păstreze un loc lângă ea. Curând o să vină şi el. La cei 99 de ani a trăit destul, cât să ajungă altora pentru două vieţi. Continuă să lupte însă cu toate cele ale vârstei, cu bolile şi singurătatea, surâzând cu înţelepciune şi con­sta­tând, cu umorul lui de basarabean cuminte, că viaţa omului e ca un cân­tec. „Când ajungi la capătul cântării, pleci. Câ­teo­dată, cânţi mai repede şi pleci mai iute dincolo. Altă dată, cânţi încet sau repeţi refrenul, te mai întorci la prima strofă, mai uiţi cuvintele, o iei de la capăt şi uite aşa ajungi, ca mine, la 99 de ani".

*

Cu faţa lui de postitor athonit, părintele Nicanor Lemne surâde. E bătrân, e blând, e o lumină. În zi­lele mai văratece şi cu soare, nu se mai satură pri­vind bisericuţa în curtea căreia e îngropată Olga, soţia lui. Stă şi admiră tot ce a mai rămas din fosta Mânăstire Turbatele, bisericuţa mică şi rotunjoară la cupolă, după model bizantin. E o biserică tare fru­moa­să, dar scufundată atât de mult în smerenie, încât oamenii trec deseori pe lângă ea fără să o vadă. Părintele nu se supără şi evită să judece pe cineva. El doar constată şi tace, în timp ce privirea lui cuminte şi albastră se pierde în zare, spre puzderia de vile ce au împânzit în ultimii ani malul Snagovului, amin­tindu-şi de vorba bătrânilor din Celena Basarabiei: "Vai de omul care are/ Suflet mic în casă mare/ Fe­ricit cel ce ridică/ Suflet mare-n casă mică!". Se întâmplă ca, uneori, amintirile să doară. Se întâmplă ca părintele să observe că nimic nu mai e cum a fost. Nimic nu mai are gustul şi prospeţimea de altădată. Nu mai are, în primul rând, bucuria şi intensitatea trăirii; fastul şi tihna trăirii creştine, trăirea întru Hris­tos. Toate s-au schimbat şi, din cele care încă mai dăinuie, abia dacă mai recunoşti ceva în spatele unor schimonoseli împrumutate de aiurea, cu ouă vop­site în toate culorile tărcate ale curcubeului, cu Panettone în loc de cozonac, şi iepuraşi de ciocolată, în loc de păscuţă. Oamenii parcă s-au sălbăticit. Nu mai au demnitate. Imită doar pe alţii şi mereu se plâng de câte ceva. Am devenit nişte plângăcioşi fa­talişti şi fără credinţă. Stăm şi ne uităm cum se pră­vale malul pe noi, neîncetând nicio clipă răutăţile, pizma, dorinţa de putere. Nici nu ne dăm seama cât de meschină şi de limitată este răutatea. Acea răutate care a micşorat lumea, a făcut-o urâtă, strâmtă şi de nelocuit. Deja nu mai avem loc unii de alţii. Nu ne mai încape pământul. Suntem prea mulţi şi fără de credinţă. Ne-au prins din urmă vremurile lui Noe, când oamenii râdeau de el, văzându-l cum ridică o corabie pe vârful unui deal. Sfârşitul e aproape, dar să nu ne pierdem nădejdea. Aşa cum spun cărţile sfinte, nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu să ierte. "Iubirea lui Dumnezeu e oceanică. Să nu ui­tăm asta niciodată", repetă de mai multe ori părin­tele, după care, îmbiindu-te să guşti din bunătăţile puse pe masă, te învăluie cu privirea lui de catifea albastră, fericit că eşti lângă el şi nu l-ai uitat. Fericit că te simţi bine în Siliştea Snagovului, pe prispă, lângă el, lângă icoane, albine şi straturi de flori, în micul lui Rai - o insulă de linişte şi bună cuviinţă românească, în deplin contrast cu opulenţa fadă şi trecătoare a vilelor şi pontoanelor de lux, ce se de­senează sfidător în zare.

*

Multe ar mai fi de spus despre Celena Hotinului şi despre prezent, dar părintele trebuie să plece. Se grăbeşte să ajungă la duhovnicul lui, părintele Ni­colae Marinescu de la Mânăstirea Sitaru - un călu­găr la fel de bătrân ca şi el. De fiecare dată, în preaj­ma marilor sărbători, părintele merge la Sitaru, să-şi plece fruntea pe umărul bătrânului călugăr Nicolae, pentru a se elibera de lupta gândurilor, de ezitări, păcate sau mici îndoieli. De fiecare dată, scena se păstrează aceeaşi - scenă de film epopeic, tar­covschian. Doi bătrâni de o sută de ani stau faţă în faţă, fiecare cu capul pe umărul celuilalt. Când ter­mină unul mărturisirea, începe celălalt să vorbească şoptit, până ce, cu lacrimi în ochi, sfârşesc amândoi să rostească unul pentru altul rugăciunea de dez­legare spre viaţa veşnică şi mult aşteptata întâlnire cu Hristos. Cu siguranţă şi neîndoios, ultima şi cea din urmă întâlnire.