"Hristos o înviat!", spun cei doi oameni dinăuntrul barăcii de lemn. "Adevărat c-o înviat!", spune omul care intră. Se închină, închide ochii și primește din mâna lor, întocmai ca o împărtășanie, paștele. Apoi iese: sunt alți oameni care așteaptă să intre în coșmelia asta micuță, pe care o numesc stabor, să se închine și să ia, ca pe o taină pe care n-au voie să o atingă cu mâna, pâinea sfințită. Unul câte unul, un sat întreg așteaptă la rând, într-o poiană, într-un loc care ar putea fi raiul: Cioclovina.
De la călușer la pășter
De când se știu a fost să fie așa. Un sat în care morții sunt îngropați și acum pe pajiști, la umbra unui copac bătrân, un sat în care urșii coboară în livezi odată cu înserarea, un sat în care potecile dacilor se ivesc la tot pasul din iarba înaltă, un sat în care peșterile, Cioclovina cu Apă și Cioclovina Uscată, încă mai ascund bogății nebănuite, un sat care nu și-a pierdut credința, deși nu a avut niciodată o biserică. Și, pentru că n-au avut această biserică, iar preoților le-a fost întotdeauna greu să ajungă până la ei, și-au făcut-o singuri, sus, într-o poiană străjuită de cruci vechi de lemn, pentru ca cerul să ajungă mai ușor la pământ și satul să primească Învierea.
Cei doi oameni dinăuntrul staborului, cei care au adus vestea, cei care poartă bucuria și paștele, cei ce au dreptul să atingă cu mâinile lor pâinea sfințită și să le-o dăruiască și celorlalți, ca pe o împărtășanie, sunt pășterii. Nu sunt sihaștri, nu sunt preoți, nu sunt diaconi, nu sunt nici măcar cantori. Sunt oameni ca toți ceilalți, gospodari ai satului, bărbați care până în postul Paștelui și-au văzut nestingheriți de treburile lor. Leontin Bălușe la oraș, trudind de luni până vineri pentru un salariu și un rost mai bun pentru copiii lui, pentru ca apoi să se întoarcă în Cioclovina, la casa părintească, cu alte treburi - pădurea, fâneața, livada, animalele - rosturi vechi, pe care le știe de copil, viața într-un sat care numără din ce în ce mai puține case locuite. Un om care nu vrea să plece de aici, deși știe prea bine cât de aspră e viața într-un loc atât de îndepărtat de cheagurile civilizației noi. Miron Miclăuș, poștaș, singurul poștaș care a rămas să cutreiere coclaurile astea uitate de timp și de lume din Platforma Luncanilor. Omul care, la 40 de ani, știe mai bine ca oricine orice cătun, bătrân sau copil de pe întinderile astea nesfârșite de pășuni și păduri, în care se ascund, ici-colo, risipite, tainice, miraculoase, casele. Târsa, Cioclovina, Ursici, Luncani, Alunu. Așezări pe care el, Miron poștașul, le străbate în fiecare săptămână, cu mașina sau, unde nu se mai poate, pe jos, pentru a reface legături iluzorii cu o civilizație din altă lume. Facturi, pensii, scrisori. Un mesager al unei lumi care există în altă parte, și care ajunge, mai ales prin el, și aici. A învățat să nu se teamă de urs, de lup, de câinii de stână, de viscol, de furtună, de pustiu și duhuri. Ăsta e serviciul lui și îl face "pentru că așa se face". S-a obișnuit: nu-i e greu, nu-i e urât, nu se plânge, nu are încotro. Știe toate cărările, află toate poveștile, necazurile, bucuriile. Apoi se întoarce acasă, la soția Dorica, la copiii Cristina, Mariana și Marian. Nu se odihnește nici acasă, nu are cum. Aici îl așteaptă și pe el lemnele de tăiat, fâneața de cosit, animalele de hrănit, curtea de îngrijit. Le face pe toate cu zâmbetul pe buze, nu-i e greu, nu-i e urât, nu se plânge, nu are încotro. "Așa se face". Și așa se face că fetele lui, de 5 și 8 ani, și băiatul, de 10, se fac mai mari, mai frumoși și mai liberi pe zi ce trece. Învață în comună, la Boșorod, iar sâmbăta și duminica sunt acasă, pe dealurile și în livezile astea nesfârșite, care sunt toate ale lor, cât vezi cu ochii. O copilărie neîmprejmuită, într-un loc care ar putea fi raiul: Cioclovina. Ăștia sunt oamenii "aleși", Leontin și Miron, bărbați în putere, de aceeași vârstă, prieteni din copilărie, de când umblau de Crăciun cu Călușul. Au colindat de mici împreună, au purtat prin cântece și jocuri bucuria nașterii Mântuitorului, au devenit bărbați, și-au făcut rosturi și o familie, iar acum, de ani buni, tot împreună, Leontin și Miron au devenit pășteri. De la călușeri la pășteri, drumul firesc de la copilărie la maturitate, pentru doi prieteni vechi, din satul Cioclovina.
Aleșii
Doar că pentru a deveni pășter, omul care aduce taina Învierii în staborul din poiană, lucrurile trebuie să urmeze o rânduială veche, datină fără timp, transmisă din generație în generație, într-un sat care nu și-a pierdut credința, deși nu a avut niciodată o biserică. Iar atunci când ai credință, dar nu și o biserică și nici un preot care să ajungă la tine atât amar de drum, de câte ori ai nevoie, atunci când cerurile se deschid și oamenii trebuie să primească lumina, aici, în Cioclovina, în inima potecilor dacice și ale uriașilor care ne-au învățat să stăpânim lumea, lucrurile se schimbă, iar credința trebuie să-și croiască alt drum ca să ajungă la oameni în toată puritatea ei. Iar ei, oamenii, sunt cei care își hotărăsc aleșii, pe cei vrednici să poarte harul și taina veștii că cerurile s-au deschis și Fiul lui Dumnezeu a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând. Iar harul și taina nu pot fi ale oricui. Biserica e departe, prea departe pentru copii și bătrâni, iar preotul vestește Învierea mai întâi în biserica din Târsa, apoi în cea din Luncani. Când aleșii lui Dumnezeu, preoții, nu pot ajunge în sat, oamenii își aleg oameni, iar biserica, măcar pentru o zi, în Duminica Mare a Învierii, devine o baracă mică de lemn, dintr-o poiană care se numește Poiana Crucii. E simplu, e firesc, așa se face de când se știu aici, iar aici timpul nu se poate număra în ani. Leontin și Miron. Doi bărbați din Cioclovina, fiecare cu rostul și familia sa, doi bărbați care, pentru un timp, pentru o zi, cea mai sfântă Duminică din an, devin mai mult decât sunt, devin trimișii oamenilor întru taină, aleșii, pășterii. Iar ca să devină purtătorii de taină, cei care fac legătura între o biserică îndepărtată și sat, ei, Leontin și Miron, trebuie să fie altfel decât toți ceilalți oameni din Cioclovina. Mai vrednici, mai drepți, mai curați. Satul se strânge laolaltă. Nu contează că astăzi mai sunt doar "nouă căși din care mai iese fumul". Ar putea fi trei cum, la fel de bine, în vremurile de demult, erau mai bine de treizeci. Satul se strânge laolaltă la începutul postului mare, o întâlnire de taină, care îi adună pe toți împreună pentru a vorbi, a cumpăni și a alege. Se strâng la o masă, se închină un pahar de vin, iar aici, la masa asta, se refac rosturile străvechi ale lumii, firesc și simplu, pentru că așa se face, pentru că nu se poate altfel. Se vorbește limpede, se vorbește deschis. Ce a făcut și cum a gândit fiecare om în parte, cum i-a fost viața, care i-au fost păcatele în ultimul an. Unul câte unul, oamenii sunt judecați cu bunele și relele lor. O judecată care nu condamnă și nu jignește, o judecată fără părtinire, o judecată a hărniciei, a cinstei și a curățeniei, toate lucrurile care îl apropie pe om de Dumnezeu, toate lucrurile care te fac mai vrednic să-l întâmpini. La masa asta, într-un sat care ar putea fi raiul, Cioclovina, într-un ritual mai vechi decât timpul, cu un vin din care se soarbe încet, oamenii își aleg oamenii care să îl întâmpine pe Dumnezeu și să-l aducă până sus, pe pajiștile lor de la hotarele îndepărtate ale lumii, oamenii își aleg pășterii. De când se știu aici, din vremea bunicilor și a bunicilor bunicilor și mai bine, în fiecare an s-a întâmplat la fel. Un sfat de taină, ținut târziu, după apusul soarelui, cu un vin care să îndemne la chibzuință, care să alunge oboseala de peste zi. De când se știe pe lume, Ion Bălușe, tatăl lui Leontin, doar într-un singur an, sfatul satului din Cioclovina nu a ajuns la o înțelegere, iar oamenii au plecat învrăjbiți la casele lor. În anul acela nu au fost aleși pășteri, Învierea nu a ajuns în sat, oamenii n-au mai primit bucuria împreună, iar lucrurile s-au dus de râpă. "Nimic n-o mărs, parcă și munca noastră era tot degeaba. Nu poți să lucri în ciudă, nu poți să nu vobești cu omul de lângă tine." Abia în anul următor, satul s-a strâns din nou, oamenii s-au iertat unii pe alții și au înțeles că așa nu se poate. Fără pășteri, satul n-ar mai fi ceea ce este. Și-au strâns mâinile, au lăsat soarele să se ducă, să tot coboare până în adâncurile stâncilor în care se odihnesc uriașii, au ciocnit paharele cu vin și și-au ales iarăși pășterii. Pe cei mai vrednici, mai drepți și mai curați dintre ei, pe cei din mâinile cărora vor putea primi din nou taina și bucuria Învierii. Leontin și Miron, oamenii aleși de oameni ca să sfințească locul, să-l aducă pe Dumnezeu aproape.
Așa cum trebuie să fie
Odată ce ai fost ales, nu-i ușor să fii pășter. Viața ta se schimbă, trebuie să lași viciile și poftele deoparte, trebuie să te cureți pe dinăuntru și pe afară și să trăiești altfel. Doar satul e mic, iar lumea te vede. Să ții postul, să te spovedești și să te împărtășești, să mergi la toate slujbele, nimic rău să nu iasă din gospodăria ta, pentru că lumea nu te-a numit degeaba, iar un pășter trebuie să fie altfel decât cei din jur.
Pe Leontin nu l-am găsit acasă, erau zilele lui de lucru, departe, la oraș, dar Ion, tatăl său, știe că pentru nimic în lume fiul n-ar strica rânduiala, nu s-ar face de ocară. "Leontin e om cu frica lui Dumnezeu, nu-i om în toate satele astea să spună altfel de el. Așa o fost de mic și așa o rămas și acu', când e mare. O ținut tot postul, s-o spovedit și s-o împărtășit, o mers la toate slujbele. El îi pășter, iar io îs mândru de asta." Pe Miron, însă, l-am găsit acasă, trebăluind în curtea lui. Pe el, pe soție, pe cei trei copii. S-a oprit din muncă, a zâmbit, s-a arătat încurcat că l-am prins așa, în toiul treburilor, m-a poftit înăuntru. Mirat, curios și stingherit de întrebările despre cum se face și de ce se face ceea ce se face. "Că așa se face", spune și ridică din umeri, simplu și firesc, ca la un lucru de la sine înțeles. "M-or ales oamenii, acu' îs pășter, așa trebe să fie." Nu e fală, nu e corvoadă, nu e nici chemare lăuntrică. E simplitatea lucrului care trebuie făcut, pentru că ăsta e mersul lumii, pentru că așa a fost să fie dintotdeauna. Poate că și de asta, Miron e pășter de atâția ani. Pentru că și el, și Leontin, au primit lucrurile simplu, firesc, ca pe o îndatorire pe care nici n-o simți, care face parte din tine, așa cum știi că munca e muncă și odihna-i odihnă. Știi și nu te mai întrebi, te naști cu asta și așa trebuie să fie. Miron e pășter pentru că credința lui e simplă și curată, nu se îndoiește și nu se mândrește. Pentru că postul și curățenia pe care trebuie să le țină îi sunt în fire, un soi de smerenie simplă ca respirația. Cristina, fetița lui de 5 ani, mă privește cu ochi mari. Simt că pentru o vreme am oprit lumea în loc cu întrebările mele, că iscodesc și încerc să aflu niște lucruri pentru care nu există un răspuns, că scormonesc mai departe, degeaba, în singurul răspuns posibil: "așa se face". Ca să ajungi la răspunsurile pe care le cauți într-un sat cum e Cioclovina trebuie, pur și simplu, să te uiți în ochii oamenilor, să le urmărești mâinile brăzdate de muncă, să privești norii de ploaie care se lasă încet spre pământ, să lași tot verdele pădurilor să ți se desfacă în inimă, să-ți potrivești încet respirația cu ceața care urcă pe dealuri. Apoi trebuie să zâmbești și să taci. Aleșii nu au nevoie să știe că sunt aleși, cum nici oamenii nu știu că trăiesc deja în rai. "Eu, cea mai bucuroasă sunt când aduce tata paștele acasă". Cristina se uită la mine cu ochii ei mari. "Tot timpul mă întreabă câte zile mai sunt până să aduc paștele. Nu mai are răbdare", îmi spune Miron și zâmbește din nou. Nu mai e mult. În Vinerea Mare, Leontin și Miron vor coborî la biserica din Luncani și vor primi mai devreme decât ceilalți creștini, vinul și paștele sfințit. Bunicii și bunicii bunicilor lor coborau pe cal. Ei vor merge în mașină. Lumea se schimbă, dar nu se schimbă atât de mult. Lucrurile rămân la fel și se fac mai departe cum trebuie făcute, oricâți oameni ar pleca de aici, din oricât de puține case ar mai ieși fumul. Vremurile sunt altele, satul ăsta a rămas la fel. Așa trebuie să fie! Fiul lui Dumnezeu învie din morți în fiecare an, iar bucuria asta trebuie să ajungă la oameni, trebuie să-i unească, trebuie împărtășită.
Paște și lumină
"Eu, când o să fiu mare, nu vreau să fiu nici bogată, nici săracă, vreau să fiu perfectă".
Claudia are opt ani și, împreună cu sora ei mai mare, Ana, are grijă de gospodăria preotului din Luncani, atunci când el e plecat. Sunt mulți iezi în curtea asta, și toți au câte un nume. Mi-i arată pe fiecare în parte, ăsta-i Albuțu, ăsta-i Botoșel, ăsta-i mai cuminte, ăsta-i mai nebun, ăla-i mai mâncăcios. Lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, înserarea e ca o tihnă care nu va trece niciodată. Huhurezii care au început să uguiască pe dealuri, pădurea care foșnește, o lume încremenită, simplă, perfectă, lumea așa cum a fost când s-a făcut, și o biserică de lemn, veche, miraculoasă, în care cei care trăiesc dincolo de pădurile astea vor coborî ca să ia paște și lumină. Timpul trece încet, iar Nicolae Stancu, preotul, încă nu s-a întors de la slujba din Târsa. Un singur om care poartă credința în atâtea sate răsfirate, pentru o mână de oameni și de case. Un drum neîntrerupt al luminii pe care o aduce el, preotul. Iar înaintea lui, au fost alți preoți care s-au încumetat să pornească la pas pe coclaurile astea pustii, în căutarea oamenilor care îi așteaptă. Acum sunt mașini, dar mașinile se strică, preotul nu mai ajunge, și doar a plecat dis-de-dimineață, de la 5. Lumina se moleșește și se duce încet, se face noapte aici, în Luncani, într-o curte cu iezi și copilărie pură, nesfârșită. E bine, e cum trebuie să fie, e viața aceea de demult, e rostul firesc al lumii, sunt lucrurile acelea care n-au apucat să se schimbe, care n-ar trebui să se schimbe niciodată. E toată această lume nevăzută, ascunsă în locuri ferite, pe poteci și drumuri lungi, istovitoare. O lume rămasă împreună, care se strânge laolaltă în jurul unei credințe neștirbite. Satele astea, Târsa, Luncani, Ursici, Alunu, Cioclovina, care îl așteaptă pe el, pe singurul om care vestește bucuria, preotul. Iar dacă el nu poate veni, pentru că satele sunt prea îndepărtate, vin ei spre el, aleșii lor, pășterii, pentru a primi și a duce mai departe ceea ce un singur om nu poate face într-o singură zi, cea a Învierii. E deja noapte târzie când preotul ajunge acasă. Îl așteaptă oameni la spovedanie, îl așteaptă Miron, pășterul, îl așteaptă Ana și Claudia, îl așteptăm noi. "Doamne ajută!". Preotul sosește, intrăm împreună cu el.
Un om pentru cinci sate
Nicolae Stancu nu mai simte oboseala, a ajuns în punctul acela în care s-a ridicat deasupra ei. Mintea, trupul și sufletul i-au dat dezlegarea de a zâmbi și a accepta, firesc și simplu, tot ce i se întâmplă. A ajuns de dimineață în Târsa, a ținut slujba, apoi a colindat satul, fără mașină, să spovedească și să împărtășească pe toți cei care nu au ajuns în biserică. E săptămâna mare, săptămâna patimilor, iar oamenii, toți oamenii de aici, vor să ajungă la preot sau vor ca preotul să ajungă la ei. Greu. "Dar e o nevoire pentru care trebuie să fii făcut, pentru care trebuie să ai chemare, pentru că altfel n-ai putea răzbi". Iar el răzbește, pentru că așa e făcut, pentru că nu are încotro, pentru că așa se face. Le spune oamenilor că în credință nu există scurtături, că trebuie să treci prin toată înțelegerea și nevoirea unui post ca să ajungi la împărtășanie și spovedanie. Unii îl înțeleg, alții mai puțin. Știe și el, la fel de bine, că în satele astea răsfirate, fără cimitire și cu prea puține biserici, oamenii își croiesc credința după nevoile lor imediate. Îi înțelege și încearcă să le vină în întâmpinare, să lege credința lor veche de cea a bisericii, să ridice o punte, să nu lase lucrurile să se surpe. De asta îi și primește pe pășteri mai devreme, în Vinerea Mare, le dă paștele și vinul sfințit, îi binecuvântează și lasă darurile lui Dumnezeu pe mâna lor, pentru ca din mâna lor, doar din mâna lor, și ceilalți oameni din Cioclovina să primească taina. Nu are încotro, nu se împotrivește, ei sunt trimișii oamenilor spre biserică, iar biserica trebuie să-i primească, să-i îndrume, să-i curețe de păcate și apoi să le dea binecuvântarea să umble în numele ei. Nicolae Stancu nu i-ar primi pe Leontin Bălușe și Miron Miclăuș fără să-i știe curați, spovediți, împărtășiți. Nu le-ar da mai devreme tainele pe mână, n-ar lăsa cele sfinte oricui. Leontin și Miron s-au nevoit, au ținut postul, au fost la slujbe, au trăit în curățenie. Preotul știe asta, iar lucrurile, deși biserica spune altfel, pot fi făcute și așa, mai ales că așa au fost făcute de când a fost să fie. Lucrurile nu se pot schimba, lucrurile pot fi înțelese, atât timp cât credința, adevărata credință, nu a fost încălcată. Rânduielile bisericești pot fi schimbate, dacă știi că nu ai încotro, dacă știi că în locurile astea e atât de greu să se ajungă la biserică. La Târsa, de Înviere, în biserică va fi aproape tot satul, aici, în Luncani, doar cei în putere vor putea coborî din Ursici, din Cioclovina sau Alunu, ca să ia lumina. Un singur preot pentru două biserici, un singur om pentru cinci sate. Și o osteneală care, în noaptea asta târzie, a fost răzbită de mult, care seamănă bine, foarte bine, cu bucuria simplă și tăcută a unei datorii duse până la capăt.
Bucuria care va rămâne
"Hristos o înviat!", spun cei doi oameni dinăuntrul barăcii de lemn. "Adevărat c-o înviat!", spune omul care intră. Se închină, închide ochii și primește din mâna lor, întocmai ca o împărtășanie, paștele. Apoi iese: sunt alți oameni care așteaptă să intre în coșmelia asta micuță, pe care o numesc stabor, să se închine și să ia, ca pe o taină pe care n-au voie să o atingă cu mâna, pâinea sfințită. Unul câte unul, un sat întreg care așteaptă într-o poiană, într-un loc care ar putea fi raiul: Cioclovina. Leontin Bălușe și Miron Miclăuș, pășterii, au împărțit paștele tuturor oamenilor din sat. Staborul, baraca asta micuță de lemn, "beserica" unui sat fără biserică, cu masa sa încropită și crucile sale împodobite cu flori, este părăsit. Oamenii ies afară, în Poiana Crucii, bătrâni, tineri și copii, toți oamenii care au mai rămas să locuiască în cele nouă case ale satului. Sunt mult mai puțini acum decât erau odată, dar lucrurile nu se schimbă, lucrurile au rămas la fel. "Pășteriul" a fost împărțit, pășterii au făcut ce trebuia să se facă. Aici, în poiana asta de la hotarele lumii știute, raiul s-a coborât pe pământ, iar lumea s-a strâns laolaltă, să-l întâmpine. Sunt toți aici, viii și morții deopotrivă, pentru că sub iarba înaltă, la umbra copacilor bătrâni, odihnesc bunicii și bunicii bunicilor. Unii deasupra, ceilalți dedesubt și, împreună cu ei, odată cu vasele ce sunt spălate în pârâul ce izvorăște din peșteră, odată cu cojile de ouă ce sunt lăsate să plutească spre vale, se trezesc, așa spune satul, și uriașii. Uriașii, viii și morții, vestind împreună Învierea, bucurându-se împreună de facerea și refacerea lumii celei dintâi. Soarele se va duce și va răsări din nou, oamenii se vor întoarce în poiană și se vor bucura mai departe. Vor mânca și vor bea, vor cânta și vor povesti, vor împărți totul. Apoi iarăși și iarăși, trei zile la rând, trei zile în care lumea se va opri în loc, trei zile, o viață întreagă, de fapt, în care bucuria va rămâne.
"Hristos o înviat! Adevărat c-o înviat!"