"La 70 de ani, încă mă simt aurifer" - de vorbă cu poetul hunedorean EUGEN EVU

Când îl descoperi pe îndelete pe Eugen Evu, vei avea o revelaţie. Scriitor hune­dorean get-beget, provincial, cum s-ar spune, scrie o poezie de "centru", la cel mai înalt nivel. Poa­te şi pentru că a trăit toată viaţa într-o zonă aparte, pe care el o numeşte triunghiul magic al României. O zonă plină de mituri zamolxiene, dar şi de furnalele siderurgice din vre­mea lui Ceauşescu. O lume ames­te­cată, cu care a trebuit să lupte tot tim­pul, ca să ră­mâ­nă poet. La Hu­ne­doara, am petrecut câteva ore capti­vante cu Eugen Evu. În tot acest timp, deasupra noastră, castelul Hu­niazilor ne veghea, copleşitor şi dis­cret.

Energia misterioasă a munţilor

- D-le Eugen Evu, sunteţi un scriitor de valoare, aţi fi putut face o carieră poa­te mai vizibilă, dacă v-aţi fi propus să vă stabiliţi la Bucureşti, ca­pitala cul­tu­­ra­lă a ţării. Cu toate a­ces­­tea, aţi ales să trăiţi aici, la Hunedoara. De ce?

- Pe mine m-au ţinut aici şi locul, şi familia. Eu sunt născut în Hunedoara. Părinţii mei sunt de pe Strei şi din Piatra Roşie, în Mun­ţii Orăştiei. Am ră­mas în Hunedoara pentru că aici am respirat prima oară şi m-a marcat aşa de tare lo­cul, încât nu am putut pleca niciodată. Spaţiul în care m-am născut şi în care trăiesc este un triunghi magic. Un triunghi for­mat de Munţii Retezat, Ţara Zaran­dului şi până la Munţii Orăştiei. Un triunghi încărcat de istorie şi mitologie. Iar când eram mic, frumuseţea locu­rilor îmi părea încă şi mai mare, aşa cum o ve­deam cu ochii mei de copil inocent, paradisiac. În va­canţe, mă duceam la bunici şi, cât am fi de săraci, cât sun­tem copii, trăim în Paradis. Descoperim lumea, ve­dem. Eram cu va­cile bunicului la câmp. Umblam în cuiburile de pă­sări. Uneori mai dădeam şi peste un şarpe pe acolo. Sau pe la Răgălii, prin Strei, unde m-am şi înecat odată, douăzeci de minute am fost aproape mort. Când m-am trezit, cerul de deasupra mea mi s-a părut de un albastru fără seamăn. Şi toată lumea aceea era aşa de frumoasă, o lume a satului originar, veche de sute de ani, impregnată de eresuri şi de poveşti şi de doine, dar şi de o mitologie cu mult mai veche. Aşa că nu e de mirare că Nicolae Densu­şianu, cel mai mare istoric-mitolog al nostru, era de aici, din Densuş. Toate astea m-au fascinat şi, în acea lume, am început să gândesc poetic. Să fac analogii şi metafore. Am avut o gândire poetică, încă de copil. Poezia era refugiul sufletului meu. Sufletul acesta care va rămâne mereu misterios şi în mişcare, dar care e definit totdeauna de o matrice numai a ta: locul în care te-ai născut. Iar Hunedoara era, la rândul ei, un loc încărcat de istorie, dar şi un oraş în care s-a mun­cit mult, căci a avut o tradiţie industrială, veche şi ea. Din păcate, acum, când m-ai stârnit să-mi evoc originile şi locul, nu pot să nu observ cu amă­răciune, uitându-mă în jur, la oraşul meu, că tot ce s-a muncit s-a dus, s-a făcut praf după 1989. Şi, în spatele atâtor clădiri în ruină, sunt mii de oa­meni distruşi, mii de vieţi spulberate, iar spiritul lor s-a impregnat în rănile trecutului şi ne bântuie memoria. Pentru că s-au jertfit mulţi ani degeaba. Aşa văd, şi asta mă deprimă.

- Dincolo de tradiţia industrială a Hune­doarei, rămâne istoria şi mai veche a acestor locuri, care pulsează la tot pasul. Cum spunea Nichita Stă­nescu: "Sub fiecare piatră este un zeu". Mai vor­biţi-mi, aşadar, despre acest triunghi magic al Ro­mâniei.

- Aşa e, cum spune poetul! Aici, la noi, istoria veche a românilor s-a păstrat cel mai bine, poate. Aici, în acest triunghi ma­gic, două locuri iradiază istorie şi mis­tere: Sarmizegetusa Regală, capitala da­cică din munţi, şi Ulpia Traiana, fă­cută de romani ca o replică la vechea ca­pitală a dacilor. Des­pre Decebal se spune că era regele străvechiului po­por al soarelui, în plus, după câte am putut observa, tot bătând cu piciorul munţii noştri de aici, ei au energii aparte. Cam ca ale piramidelor. Nu ştim bine cum se explică energia aceasta bună, dar ea se simte şi în Munţii Orăştiei, şi în zona Haţegului, acolo unde se poves­teşte că a fost Kogaionul - mun­tele sfânt al dacilor şi unde se pare că s-a retras însuşi Zalmoxe în ultimii lui ani de viaţă pămân­tească. A­co­lo ar fi Co­loana Cerului sau Axis Mundi. Iar dacă urci şi pe Muntele Şurianu sau în Retezat, în tot acest spaţiu vast vei regăsi ace­leaşi energii care in­flu­enţează tot ce este viu. De aici ne vin toate aceste re­iz­vorâri energetice, care se mani­festă şi în locuitorii de aici. Şi am să spun ceva care poate părea bizar, dar sunt foarte în temă cu subiectul. O parte din vita­litatea extremă a zonei cuprinsă între Retezat şi Apu­senii metaliferi are legătură cu energiile radioactive, cu uraniul. Uite, aici, la Nandru, de unde sunt mama şi bu­nica mea, a fost uraniu. Uraniu exploatat sălbatic de ruşi. Acum, mina e abandonată, dar toată valea aia cu râurile care se varsă în Mureş e infestată prin apele freatice, că uraniul piere greu. Am fost la Nandru cu Radu Rei, un mare cercetător în domeniu, am lucrat cu el patru zile şi m-a impresionat câte boli en­demice am găsit acolo. Ăsta-i unul dintre efectele prăzii ruseşti. Dar, în anumite doze, energia uraniului are şi un efect bun asupra oamenilor! Tot aşa cum îna­inte, locurile de mânăstiri erau alese cu nuiaua de alun ra­dies­tezică. As­tea-s ştiinţe vechi! Vibra nu­ia­ua, atunci locul era bun de mânăstire, pentru că era cen­tru energetic. Aşa cum e şi aici, la Mânăstirea Prislop, de pildă, şi asta o ştiu foarte bine, pentru că am copilărit şi pe-aco­lo. La Prislop este centru energetic puternic. Cei vechi ştiau unde să aşeze temelia bise­ricilor, ca şi fân­tâ­narii care găseau locul apei, după ştiinţe milenare. Ştiau unde să înteme­ieze. Aşa că, dintr-un motiv sau altul, toată zona noastră dacică este benefică ener­ge­tic, este bună. Poate de aceea, aici omul e mai vioi şi mai harnic, iar natura mai ro­di­toa­re. O zonă de unde au răsărit oameni mari.

Compunerea premiată

- Să vorbim acum despre poetul Eugen Evu. Când aţi început să scrieţi şi cum aţi evoluat aici, la umbra castelului Huniazilor?

- Am fost remarcat încă din 1952, la 8 ani, pe când eram elev la şcoală. Atunci, profesoara mea, Raisa Boiangiu, care era şi scriitoare, obişnuia să ne pună să scriem compuneri literare. Pentru o astfel de compunere am primit eu un premiu pe oraş şi nişte cărţi. Cărţile acelea le mai am şi acum. Şi de atunci am deprins să scriu. Iar de la 14-15 ani, am fost tot în cercuri literare în oraşul acesta al nostru, care în vremea aceea era un oraş muncitoresc, dar cu o viaţă culturală bogată.

- Când a devenit efervescentă viaţa culturală din Hunedoara?

- Viaţa culturală a Hunedoarei s-a relansat în perioada de liberalizare a anilor '70. După care a ve­nit potopul. S-a întors Ceauşescu din Coreea şi s-au schimbat toate. Iar noi, scriitorii hunedoreni, am fost mereu pe contrasens. Mai exact, eu şi cei pe care i-am format. Şi să ştii că am format foarte mulţi. Am avut cenaclu, am înfiinţat după revoluţie şase publi­caţii şi am avut permanent de înfruntat partidul co­mu­nist şi securitatea, care mă acuzau mereu că îi agit pe tineri. Iar asta s-a întâmplat în vremea în care lu­cram la Casa de Cultură din Hunedoara, una foarte bună şi activă. Căci pe atunci puteai să descoperi talente tinere. În artă şi teatru am nume bune pe care le-am format. Unii sunt acuma prin Canada, America sau Norvegia, dar sunt mândru că eu i-am format, i-am ajutat să se desco­pere pe ei şi unii pe alţii, în lumea poeziei, a teatrului şi a muzicii. Am avut generaţii cu o deose­bită ori­ginalitate şi libertate a scrisului. Principiul meu a fost: te ajut să te desco­peri. Prin­ci­piul socratic. Am acasă o statuetă a lui So­crate. Mi-a adus-o cineva din Grecia. Dedesubt i-am lipit o piatră din Strei, care are un ochi, unul foarte fru­mos.

- Când aţi început să vă publicaţi cărţile?

- În anii aceia de relativă liberalizare, toate edi­turile mari, cum a fost în cazul meu editura Facla de la Timişoara, făceau concursuri pentru debut. Nume mari au debutat atunci. M-am bucurat şi eu, prin re­co­mandarea lui Ştefan Augustin Doinaş şi Nicolae Prelipceanu, să pu­blic prima carte. S-a numit Toate iubirile. Iar recomandarea de început a lui Ştefan Augustin Doinaş m-a marcat. Doinaş mi-a fost mentor, a fost un om deosebit în viaţa mea. Norocul marilor întâlniri dintr-o viaţă mie mi-a su­râs. Şi la fel mi s-a întâmplat cu Ioanichie Olteanu sau cu Ion Horea. Foarte mulţi au scris despre mine, au apărut sute de referinţe. Unele sunt copleşitoare, dar Ştefan Augustin Doinaş şi Laurenţiu Ulici mi-au fost men­torii de căpătâi. Ei m-au încurajat şi au pariat pe mine. Le port recunoştinţă, deşi acum sunt în lumea de dincolo.

"O să îţi ia tot! Doar talentul nu ţi-l pot lua"

- Din câte ştiu, viaţa dvs., pe lângă poezie, este un roman. Care e cel mai dramatic capitol al său?

- Totul s-a întâmplat din 1970 până în 1975, când am plecat de la Cultură şi m-am întors să lucrez în com­binatul siderurgic. În acei ani, am intrat într-un conflict foarte dur cu securitatea. Gândiţi-vă, la CNSAS mi-am găsit patru dosare, nu unul! Mă tur­nau mulţi, unii chiar infiltraţi în cenaclu. Pentru că şi eu bravam mult. Luam premii pe ţară cu cei de care mă ocupam, cu formaţii muzicale, teatrale, teatru de copii, eram foarte activ, dar refuzam cu îndărătnicie să bag în programele mele ideologia partidului. Una din acuzaţii era că sunt agitator. Că agit tinerii. Se legaseră şi de faptul că sunt fiu de pastor. Tatăl meu a fost pastor. Când s-a întors de pe frontul de Răsărit, s-a făcut pas­tor penticostal. A fost un om care s-a întors acasă din război, a scăpat viu şi a luptat pentru religia asta a lui. Ei, şi una din acu­zaţiile aduse mie a fost: eşti fiu de pocăit. Am fost şi membru de partid, dar n-am fost supus niciodată. Şi atunci m-au turnat de m-au căpiat. Patru sute şaizeci de file au dosarele mele. Plus al tatălui meu, pe care l-am obţinut de la CNSAS. Domnule Iacob, ştii dum­neata cine conduce în ţara asta? Şantajul. Trecutul şantajabil al unora care s-au dat cu puterea. Şi acum, tot ei mă ameninţă. Mai primesc câte un telefon. "Vezi-ţi de viaţa ta şi taci!". Mă ameninţă. Zic că ei au făcut revoluţia. Aici, în Hunedoara, au împuşcat şase oameni. Şase morţi sub o troiţă! Şi acum mi se spune să tac! Îmi amărăsc ultimele zile. Am intrat în anul 70 al vieţii, dar nu-mi doresc ani mulţi mai de­parte, ci atâţia câţi să am mintea întreagă. Pentru că existenţa asta stre­santă, romanul ăsta nebun al vieţii mele duce la alie­nare. O viaţă m-am bătut. Cu cine? Cu mine m-am bătut, până la urmă.

- Ce vi s-a întâm­plat, mai exact, în acei ani '70?

- M-au margina­lizat de nu s-a putut. M-au mar­ginalizat să nu mă afirm pe plan literar, în edituri, în presa timpului. Până atunci publicasem cinci cărţi, toate bine primite de critică. Pu­team intra în Uni­unea Scriitorilor, dar nu s-a întâmplat aşa. Şi asta, din cauza ce­lor care m-au lucrat, oa­meni ai securităţii. M-au turnat că îi in­fluenţez greşit pe scri­itorii şi pe artiştii Hunedoarei. Că sunt ostil patriei şi partidului. Şi permanent am fost urmărit. Eram considerat un pe­ricol social, "o bombă amorsată tot timpul", cum mi-a zis unul. "Dumneata ai fi bun la noi", îmi spu­neau, fiindcă eu reuşeam mereu să mă transform din vânatul lor, în vânător. "Te pui cu noi, tovarăşu'? Ehei, dacă eram în 1957, nu mai stăteam noi la dis­cuţii, îţi băgam de mult pistolul în gură!". Acum tră­iesc toţi liniştiţi din pensiile lor mari. În anii ace­ia grei, m-am gândit tot timpul cum mă încuraja Doi­naş: "O să îţi ia tot! Numai talentul nu ţi-l pot lua". Şi aşa am rezistat. Şi cred în continuare că am un Dumnezeu. Al dem­ni­tăţii: să nu faci rău altuia.

- Ce a mai urmat în viaţa dvs.?

- Până la urmă, am ajuns înapoi, la un combinat, de unde plecasem. Am început să lucrez iar ca oţelar. Era o meserie pe care o practicam, cumva, din fami­lie. Aşa că m-am simţit bine acolo. La oţelărie (şi tatăl meu a lucrat o viaţă ma­caragiu), eram omul trei la lopată. Adică, sunt şapte-zece inşi într-o echipă şi te duci şi arunci cu lopata do­lomită, să cârpeşti cup­to­rul, că altfel se arde. Cu magnezită şi şamon. Şi când aveam pauză, două lucruri mă relaxau: beam sifon permanent - cămăşile noastre erau impregnate de sare - şi, uneori, beam lapte, când ni se dădea. A doua rela­xare era că mă băgam în spatele cabinei de comandă, erau acolo nişte funii. Şi pe funiile alea stă­team în genunchi şi pe un caiet dictando scriam poezii!

Aurul sufletului

- Ce este poezia pentru dvs., domnule Evu?

- Pentru mine, poezia este, înainte de toate, catharsis. Aşa cum ea a fost încă de la începuturi, din ve­chime.

- Catharsis înseamnă curăţire, mântuire. Are un rol mântuitor poezia? Pot vindeca lumea câteva versuri?

- Da. Poezia vindecă lumea de întuneric şi de spaimele minţii. De fricile primordiale. Pentru că în om există frica asta instinctivă de întuneric şi moarte. Şi poezia te poate curăţa de aceste angoase.

- La sfârşitul interviului nostru, aş vrea să vă mai întreb cum vă simţiţi acum, la 70 de ani, în Hunedoara aceasta crepusculară, dar totuşi atât de misterioasă şi rafinată?

- Aşa cum stau în oraşul ăsta al meu, prins pe vecie în capcana unui uriaş triunghi magic, de o frumuseţe fără sea­măn, nu pot fi decât bucuros că m-am născut şi trăiesc aici. Mai ales că pretu­tin­deni se nasc oa­meni. Cum o spune Blaga, atâta de fru­mos: "Sat al meu ce porţi în nume/ Su­netele lacrimei./ La chemări adânci de nume/ În cea noapte te-am ales/ Ca prag de lume/ (..) În tine cine m-a chemat/ Fie binecuvântat,/ Sat de lacrimi fără leac". Iar ca poet, la 70 de ani, mă simt cu inspiraţia neştirbită. Încă mă simt aurifer. Ştii cum se alegea în şteampuri, pe Arieş, aurul pe vremuri, înainte să înceapă marile exploatări industriale? Ţăranul urca atunci pe o înălţime şi se apuca să scru­teze râul, când era limpede. Şi privea atent, până ve­dea de unde strălucea pepitoiul cel mare de aur, sub valurile Arieşului. Îşi lua atunci un reper ca să nu-i piardă urma, după care se ducea în râu şi găsea un kilogram de aur curat. Aşa şi eu: îmi scrutez sufletul şi încă mai găsesc aur, sub unde...

Mirele

Pe-aceste culmi sunt bradul consacrat,
Sunt bradul-mire zvelt peste Armindeni.
Biografia mea-i a unui sat
Din Transilvania, de pretutindeni.

N-aduceţi vreascuri! Limpedea răşină
E fulgerul captiv care-ntreţine
A vieţii vâlvătaie de lumină,
Măreţ şi tragic, cum vi se cuvine.

Poetul nu vă e prieten, nici vrăjmaş,
Nu ştie nimeni ce-i poetu-n lume:
Urlet sau cântec, calm ori pătimaş -
Pecetluindu-şi taina cu vreun nume...

Fără cenuşă arde. Dă lumină,
Ca bradul tânăr, consacrat pe-un grui...
Toată pădurea lumii e de vină
Cât luminează frumuseţea lui!

Şi totuşi, vina lumii n-o condamnă
Surpat în sine, sieşi vinovat -
Doar el cunoaşte arderea ce-nseamnă
Poetul Mire, Bradul consacrat.