Viaţa pe pipăite

- Vă puteţi imagina un teatru fără sală, fără scaune şi, uneori, fără text? Un teatru cu oameni legaţi la ochi, care în loc să "vadă" lumea, o simt? Un asemenea teatru există la Cluj, jucat pe marea scenă a străzii. O experienţă inedită, care nu se uită uşor. Viaţa pe pipăite. Teatrul labirint-senzorial -

Un teatru care te învaţă să te opreşti şi să pătrunzi în adâncul lucrurilor. Te învaţă să-ţi traduci simţămintele, să-ţi înţelegi trăirile, să te desluşeşti pe tine. Un teatru fără scenă şi fără locuri pe scaun, unde experimentezi gusturi noi, mirosuri nebănuite, atingeri miste­rioa­se. E teatrul unde tu, ca spec­ta­tor, eşti de fapt actorul, pentru că în mintea ta se petrece totul. E teatrul în care nu ştii când ai intrat şi nici nu eşti sigur că s-a terminat. Atât în tim­pul spectacolului cât şi după, toţi oamenii şi toate întâmplările le crezi parte din regie, şi viaţa se ames­tecă cu jocul. E teatrul pe care nu-l vezi decât cu ochii minţii. Nu mergi pur şi simplu la o piesă, intri în ea şi o simţi. Sună imposibil, straniu, ma­gic? Un astfel de teatru chiar există! Unde altundeva, decât în inima Ardealului, la Cluj, unde tineri actori experimentează şi spectatorii sunt încântaţi de ceea ce este inedit?!
Laura Alicu este una dintre actri­ţele acestui teatru magic. Atunci când vorbeşte despre teatrul labirint-senzorial, se des­prinde uşor de realitate şi pătrunde în­tr-o lume doar de ea văzută. I se luminează faţa, pri­virea e plină de emoţie, iar cu mâinile vrea să spună mai mult decât o poate face în cuvinte. Am încercat să aflăm de la ea ce este această ultimă minunăţie a dramaturgiei mon­diale, care se joacă cu mare succes în Cluj. Sau mai bine zis... în tot Clujul.

"Totul se bazează pe simţuri"

- Clujenii s-au obişnuit deja cu trupa voastră pe străzile oraşului. Aţi stârnit o curiozitate enormă cu acest tip de teatru fără sală, fără scaune şi câteodată chiar fără... text! Ce este teatrul labirint-senzorial?

- Labirint, pentru că imaginaţia noastră şi amin­tirile noastre sunt nesfârşite, sunt un adevărat labirint. Senzorial, pentru că totul în piesele noastre, deşi pare ciudat pentru teatru, se bazează pe simţuri. E greu să dai o definiţie ca la dicţionar pentru acest gen de teatru. E greu să defineşti o trăire intensă, un poem al simţurilor tale sau o aventură a imaginaţiei. Să încerc mai degrabă să îl descriu? În primul rând, spectatorul îşi va folosi simţurile ce nu sunt în mod obişnuit so­licitate în dramaturgie: atingerea, mirosul, gustul, chiar şi ochii vor învăţa să vadă altfel decât o fac de obi­cei, iar sunetul poate avea alte valenţe. Aceasta este marea noutate, şi ea vine împreună cu alte schim­bări. De exemplu, povestea, piesa, nu se va spune ca de obicei, doar prin actori. Spectatorul va deveni prin­cipalul actor şi ceilalţi doar îl vor ajuta să îşi spună sau să îşi descopere povestea personală. În felul ăsta dispare şi scena, şi obligaţia spectatorului de a o con­templa. În teatrul senzorial, scena se măreşte, de­vine însăşi lumea noastră şi privitorul se trezeşte în mij­locul unui spectacol. Am putea spune că piesa îl în­conjoară transformând lumea reală într-o scenă uria­­şă şi spectatorul devine actor. Acest gen de teatru se poate juca într-un oraş sau pe o plajă. O să vă dau un exem­plu concret. Un spectator vine la piesă, dar zece actori i-au pregătit deja un labirint şi chiar când iese din casă, un cerşetor (de fapt un actor din trupă) îl abordează şi îi spune câteva lucruri. Altcineva poate interveni şi îl poate duce într-un loc neaşteptat, sau îi poate da o pietricică, şoptindu-i o anumită misiune de îndeplinit. Cu mult înainte de-a ajunge la locul stabilit pentru spectacol, el e deja în piesă. Apoi, legat la ochi, un spectator poate descoperi textura unor obiecte, poate asculta un cântec de leagăn din copilărie sau valurile mării. În felul ăsta, noi, actorii, cu doar câteva accesorii la îndemână, suntem doar izvorul ima­gi­na­ţiei lui, fără a vrea să o controlăm. Spectatorul îşi va construi singur o poveste din amintiri şi din reîntâl­nirea cu senzaţii uitate. Porneşte într-o călătorie ne­cunoscută, bazată pe trăirile sale şi pe amintirile sale. Este foarte multă improvizaţie într-un astfel de teatru şi deci foarte multă libertate.

Sufletul lucrurilor

- Tu cum ai descoperit acest fel de teatru şi ce ţi-a adus în plus?

- Primul spectacol prin care am trecut a fost cel de la Gura Portiţei. Se numea "Întoarcerea la copilărie". Primul moment a fost într-o cameră, unde am discutat cu cineva despre bunici, pă­rinţi, ac­tivităţi din copilărie. Apoi m-a luat alt­cineva pe nişte picioroange şi m-a dus mai de­parte, unde tre­bu­ia să scriu pe o hârtie cea mai ma­re fri­că a mea. Mi s-a cerut să nu dau bileţelul acela ni­mă­nui. Poate părea ciudat, dar am şi acum bileţelul, foarte bine păstrat! Le­gată la ochi, am ajuns apoi într-un loc unde era un joc de iele, am fost împinsă, îm­brăţişată, mângâiată. Eram aproape ca în transă. Tot legată la ochi, am fost condusă într-un părculeţ, unde m-am dat pe un leagăn. Lângă mine auzeam cum cântă un co­pilaş "pe o pânză de păianjen". Şi în cele din urmă, fără să ştiu încotro mă îndrept, m-am trezit cu pi­cioa­rele în apa mării. Acolo am stat întinsă cât am vrut şi a fost ca un moment al sfârşitului, al ca­pătului de drum. Mi s-a părut că am parcurs în acel spec­tacol toate momentele vieţii. Fiind legat la ochi, re­desco­peri altfel lumea din jurul tău. Văzul îţi fură cum­va din experienţe, din atenţia către celelalte sim­ţuri. Nu pui niciodată mâna pe o cărămidă, pe un pe­re­te. Fără să simţi textura, mă­rimea, forma, con­sis­tenţa, durita­tea obiectelor, le vezi doar de la distanţă şi nu se cre­ează o intimitate cu ele. Mi-am dat seama cât de uşor trecem peste sufletul lucrurilor şi câte am putea învăţa despre noi, dacă le-am acorda un pic de a­tenţie. Acel spec­tacol m-a marcat şi m-a legat defi­ni­tiv de teatrul senzorial. Poa­te şi pentru că tema pie­sei era copi­lăria şi spec­ta­co­lul a fost gândit special să te ducă la sen­zaţia aceea unică din copilărie, în care erai prins total în joc şi mama te striga din zece în ze­ce mi­nute. Nici ascul­ta­rea, nici teama nu învin­geau bucu­ria libertăţii, sen­zaţia că o clipă câştigată e nepre­ţuită. Târziu, intrai în casă spăşit, însă cu mulţu­mi­rea că te-ai jucat atât de bine. Ca adult, nu mai ai aceste trăiri, nu le mai simţi atât de tare, nu mai trăieşti senzaţia aceea de plinătate. Teatrul senzorial mi-a dat posibilitatea să accesez din nou aceste trăiri.

"Te rog, ai un scaun în plus?"

- E mai greu să joci aşa ceva decât teatrul clasic, pe care îl ştim cu toţii?

- Ca actor ai foarte multă libertate. Sigur, există câteva texte pe care le scriem împreună, atunci când gândim şi situaţiile unei piese de teatru. Dar dacă o scenă se desfăşoară pe stradă sau într-o cafenea aglo­me­rată, actorul are o idee de bază şi restul e impro­vizaţie, adaptare la ceea ce se întâmplă în jurul său. Im­previzibilul cred că te ajută ca actor şi îţi oferă şan­sa prospeţimii: chiar dacă joci de zece ori aceeaşi idee sau replică, niciuna nu va semăna cu cealaltă, pentru că scena ta e lumea reală şi ea nu este nicio­dată aceeaşi. Mare parte din reprezentaţie, spectatorul este legat la ochi, iar cei care pregătesc momentele se joacă cu simţurile lui. Cu mirosul, cu auzul, cu gustul, cu simţul tactil, iar totul se desfăşoară în mintea spec­tatorului, acolo este de fapt labirintul. Ca actor, eşti ghi­dul cuiva prin labirintul imaginaţiei sale şi este o provocare să fii ghid prin ceva ce te poate surprinde şi pe tine. Poate să dureze treizeci de minute sau două ore. Partea dificilă este transfor­marea lumii concrete în scenă de teatru. Cineva vine la spectacol şi tu tre­buie să poţi să îl tragi într-o lume transfigurată sau în alt înţeles al aceleiaşi lumi, mai bine zis. Aşteaptă ceva, iar tu trebuie să-l captezi din primul moment. Să-l introduci în starea din care să-şi facă singur spec­tacolul, să trăiască jocul imaginaţiei. Sunt momente în care lumea crede că s-a terminat piesa, dar încă e în spectacol. E fascinant să-i vezi uimiţi, încântaţi, deru­taţi. Sunt oameni care trăiesc şi două, trei săptămâni, prin prisma unei astfel de ex­perienţe. Vezi altfel lu­cru­rile din jurul tău. E o ex­pe­rienţă curăţătoare, te cu­răţă de viruşii superficia­lităţii. Unii revin, vor nea­pă­rat să parcurgă traseul şi rămân uimiţi că nimic nu mai seamănă cu ce era în mintea lor, cu ceea ce au trăit. As­ta e minunat, că în tot tim­pul spectacolului, cineva îţi dă atenţie deplină, tu eşti centrul. Uneori trebuie să te adaptezi la situaţii foarte dificile. De exemplu, odată, la un spectacol, când la câţiva metri de noi urla muzica, dar trebuia să jucăm. Am luat dopuri de urechi, ne-am descurcat. Dar a fost foarte mult de improvizat. Ca şi performer, te folo­seşti de absolut orice e în jurul tău, ca spectator ajungi să ţi se pară că toţi oamenii de pe stradă fac parte din spectacol.

- Cum privesc oamenii această formă a tea­tru­lui? Ce public aveţi?

- Multora le e teamă să vină, tocmai pentru că nu ştiu dinainte nimic, nu se simt cu picioarele pe pă­mânt. E ca şi teama de avion. Dar după ce vin o dată, vor neapărat să repete experienţa. Avem oameni care ne urmează de la spec­tacol la spectacol. Chiar ne-am gândit că trebuie să fa­cem cumva să dăm o şan­să şi celor care n-au ex­pe­rimentat. Mai nou, suntem in­vitaţi să facem câte un spectacol în locuri care se vor promovate. Oamenii ră­mân ataşaţi de un loc, după ce l-au parcurs pas cu pas legaţi la ochi şi l-au trăit prin simţuri, se reîntorc aco­lo cu drag. Am avut un spec­tacol la Baia Mare, în muzeu. Eu am avut rolul unui copil care a crescut în muzeu şi trebuia să vor­besc cuspectatorii despre expe­rienţa mea. Au fost adulţi, copii, tineri, a durat trei ore. După spectacol, nu mai puteam vorbi. Însă reacţia spectatorilor mi-a alun­gat oboseala. Vin de obicei la spectacolele noas­tre oameni care îndrăznesc, oameni deschişi, tineri sufleteşte. La Cluj, nu ducem lipsă de spectatori, dim­potrivă. Oamenii sună şi întreabă: "Te rog, ai un scaun în plus?". Dar aici nu poţi avea mai mulţi oa­meni decât poţi duce, pentru că este destul de so­licitant, cere foarte multă implicare şi dăruire.

MARIA BUDA