NICOLLE STĂNESE - "Dumnezeu ştie întotdeauna ce e mai bine pentru noi"

- Prezentatoarea emisiunii "O ţară mai bună" (TVR 1) -

Valurile vieţii

- Graţia şi firescul feminităţii au devenit rarităţi pe micul ecran, cotropit de prezentatoare vulgare, masculinizate în exces. De unde ai răsărit cu zâm­betul tău care topeşte tot?

- Vin dintr-un oraş ca desprins din paginile unei cărţi cu poveşti: din Sibiu! Şi vin dintr-o familie de oa­meni simpli, care n-au avut nici o tangenţă cu jur­nalismul (tata este electrician, iar mama contabilă). În schimb, au avut întotdeauna o deschidere extraor­di­na­ră către viaţă, în general, şi niciodată nu mi-au în­grădit orizontul. Ai mei au avut încredere în mine şi mi-au îngăduit să-mi urmez orice dorinţă. Aşa se face că la şaisprezece ani, pe când cochetam cu mo­delling-ul - fără însă a vedea în asta o potenţială ca­rieră - la o prezentare de modă, am dat un interviu, iar peste o săptămână, am primit un telefon de la di­rectorul Antena 1 Sibiu, care, văzând interviul res­pec­tiv, m-a întrebat dacă nu aş vrea să prezint o emi­siune. Am spus un "da" entuziast, dar şi inconştient, după cum am realizat mai târziu. Fiindcă habar nu aveam ce înseamnă să prezinţi o emisiune. În orice caz, m-am pus pe treabă şi, în paralel cu şcoala, în­vă­ţam şi cum se face televiziune. A fost o perioadă ex­traordinară, în care m-am lăsat dusă de val, fără să ştiu exact către ce ţărm, dar cu convingerea că merg în direcţia bună! Asta deşi, iniţial, pe mine mă bătuse gândul să mă în­drept către medicină. Mereu am fost fascinată de ideea că un om poate să salveze un alt om. Noroc că - uite! - datorită jurnalismului, am avut ocazia să intru de mai multe ori în contact cu me­dici din cadrul SMURD şi asta nu doar că mi-a mai topit dorul de me­dicină, dar mi-a şi confirmat cre­dinţa că oamenii aceştia sunt, cu-adevărat, nişte eroi.

România frumoasă

- Şi trecerea către TVR cum s-a făcut?

- A fost oferta potrivită, la momentul potrivit. Din punctul meu de vedere, TVR este una dintre foarte puţinele televiziuni la care nu eşti presat de rating, în mod fals. Adică nu eşti împins la compromisuri de conţinut, virând spre tabloid, doar ca să faci audienţă mare, încă de la prima ediţie. Ceea ce, fireşte, dă calitate emisiunilor. Or eu tocmai asta îmi doream: să mă asociez cu un produs TV cu standard ridicat. Şi nu doar pentru că aceasta era aspiraţia mea personală, dictată de structura şi de educaţia mea, dar şi pentru că îmi dau seama că acesta este genul de emisiune după care tânjeşte şi mare parte din public. Oamenii vor să deschidă televizorul, fără să se teamă să-şi lase şi co­piii să privească, ba mai mult, vor să aibă cu toţii ceva de învă­ţat, să rămână cu ceva valoros şi chiar şi cu puţină emoţie, dacă s-ar pu­tea, cu un strop de bucurie, că doar nu costă bani! Or, emi­siu­nea "O ţară mai bună" e­xact asta îşi doreşte să facă, să ara­te par­tea frumoasă a Ro­mâ­niei: mo­ti­vele pentru care poţi crede în ea, care să-ţi cimenteze ata­­şa­mentul şi sentimentele pa­trio­­tice, să-ţi dea siguranţa apar­te­nenţei la întreg. Me­sa­jul nos­tru este simplu: de la fiecare dintre noi por­neşte bi­nele pe care cu toţii ni-l dorim. Sunt multe subiecte sociale care ne privesc pe fiecare în parte şi pe toţi, pe care dorim să le limpezim, să le pre­zen­tăm simplu şi clar, astfel încât cei care ne pri­vesc să se lămurească şi apoi să ia o decizie, să acţioneze, să nu mai rămână pasivi.

- Rolul tău în emisiunea "O ţară mai bună" este de prezentator. Nu simţi în tine şi vocaţia de reporter?

- Momentan, nu am timpul necesar ca să fac o ast­fel de rocadă. Fetiţa mea are abia nouă luni şi nu îmi permit să lipsesc prea mult de lângă ea. Însă, după ce Ana-Victoria va mai creş­te, mi-aş dori enorm să acced la a­ceastă etapă superioară. Pâ­nă atunci, îmi exersez talentul de investigator în calitatea mea de voluntar pentru mai multe fundaţii de caritate. Aceste instituţii desfăşoară cam­panii umanitare eficiente, dar îna­inte de a întinde o mâ­nă de aju­tor unor oameni a­flaţi la necaz, tre­buie să ve­rifici au­tenticitatea cazuri­lor res­pec­tive, o acti­vi­tate care, pâ­nă la un punct, sea­mănă cu munca pe care o face un reporter.

Sibiul meu

- Nu ţi-a fost greu să laşi liniştea medievală a Sibiului pentru agitaţia aşa de năucitoare din Bucureşti?

- Odată cu mutarea la TVR, mi-am pus, într-adevăr, şi problema schim­bării de domiciliu. Dar am rea­lizat că acesta este un pas peste pute­rile mele, deşi, din anumite puncte de vedere, mi-ar fi simplificat existenţa. Sibiul e, pentru mine, acel acasă al sufletului. Niciodată n-am putut să mă desprind de el pentru o perioadă prea lungă. Sibiul îmi linişteşte spiritul şi-mi picură lumină în gânduri. Oră­şelul acesta "al meu", mic, cochet şi de­­licat, ca o bijuterie, are o aură spe­cia­lă. Nu-mi dau seama exact din ce-i vine, dar im­portant e că ea există şi că ne farmecă şi nouă, oa­me­nilor, zilele. În Sibiu e o simplitate şi o tihnă pe care e im­posibil să le regăseşti în Bucureşti. În Capi­tală, viaţa se trăieşte într-un iureş continuu, eşti mereu cu sufletul la gură. În Sibiu, ai vreme să şi res­piri. Ceea ce nu înseamnă că profesional eşti mai puţin eficient. De fapt, cred că diferenţa dintre aceste oraşe e mai curând una de filozofie de viaţă, decât de ritm propriu-zis. Ritmul e doar un efect, un rezultat al traiului pe repede-înainte. Din fericire, prestaţia mea la TVR nu implică prezenţa mea zilnică la serviciu. Ca atare, fac naveta doar atunci când am programate filmări. Şi chiar dacă unii mi-ar putea spune că decizia mea de a rămâne cu "sediul" în provincie mă li­mitează profesional, eu cred că, în viaţă, indi­ferent ce faci şi unde locuieşti, limitele ţi le impui tu. Singura mea problemă reală e drumul Sibiu-Bucu­reşti, mai ales de când s-au suspendat curse­le aeriene şi sunt nevoită să bat drumul cu maşi­na. Însă, punând în balanţă avantajele şi dezavan­tajele, primele sunt mai multe şi mai importante. Deci preţul e mic şi merită plătit.

Numele bucuriei

- Ai doar 23 de ani! Abia ai depăşit vârsta adolescenţei şi deja eşti, cum se spune, "în pâi­ne", ba eşti şi căsătorită şi ai un copil! Nu cum­va te grăbeşti? Zorul ăsta nu-ţi fură din bucu­riile vârstei?

- Pe mine, părinţii m-au învăţat că Dum­ne­zeu ştie întotdeauna ce e cel mai bine pentru noi. Aceasta este şi credinţa mea şi de aceea nu mi s-a părut nici o secundă că m-am pripit, că m-am grăbit. Pe de altă parte, eram deja "familiarizată" cu modelul mamei: ea s-a căsătorit la 21 de ani, iar eu am apărut la scurt timp. Deci şi eu, şi ea, ne-am întâlnit "Prinţul din poveste" şi cu toate că el n-a venit nici pentru ea, nici pen­tru mine literalmente pe calul alb (râde), n-am stat pe gân­duri şi ne-am ascul­tat inimile. Eu l-am cu­noscut pe Mihai (omul de afaceri Mihai Ciol­tea n. red.) absolut în­tâm­plător, la Chi­şi­nău, unde am lucrat o vreme pentru postul de tele­vi­ziune Prime TV. M-a cucerit imediat pen­tru că are toate atributele omului alături de care eu mă vedeam şi mă văd tră­ind şi îmbătrânind frumos: e simplu, onest, raţional şi protector. Şi un suflet minunat! Aşa că atunci când m-a cerut de nevastă, am ştiut că "Da" e singurul răspuns posibil. Iar fe­tiţa noastră, Ana-Victoria, a apărut din dragoste, din marea noastră do­rinţă de a avea un copil şi pentru că aşa a vrut şi Dumnezeu. Şi n-am avut nici un fel de temeri, fiindcă, în opi­nia mea, copilul nu vine ca să în­chidă via­ţa părintelui, ci ca să o îm­plineas­că.

- Îţi propun ca finalul dialogului nostru să se petreacă în Sibiu, unde primăvara scrie, probabil, poveşti...

- Într-adevăr, e o feerie a culorilor crude şi proas­pete! E încântător, iar sărbătoarea Paştelui împrumută parcă oraşului şi o tuşă de miraculos. Pieţele din cen­trul vechi sunt animate în această perioadă de zarva meşteşugarilor de toa­te soiurile, care vin să ne îmbie cu minunăţii peste mi­nu­năţii: de la ouă colorate ca acum sute de ani, până la bunătăţuri tradiţionale. Toate te invită să mergi la cumpărături nu cu sacoşa, ci cu co­şuleţul împletit din nuiele, aşa cum făceau gos­po­di­nele de odinioară. Du­pă care, în noaptea Învierii, în­treg oraşul e învăluit în licărul lumânărilor aprinse de la Lumina Sfântă, care poposeşte, an de an, în fiecare biserică.

- Se spune că în noaptea Învierii se deschid ce­ru­rile. Ţi-ai pus vreo dorinţă, aşa cum se obişnuieşte?

- Da. M-am rugat să mi se împlinească visul de a izbuti, alături de Asociaţia "Baby Care", să cumpărăm un incubator pentru bebeluşii prematuri de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu. Am aflat despre necesitatea de a se mai achiziţiona un incubator, de la prietena mea foarte bună, LiviaOgnean, care este medic neonatolog şi se ocupă de secţia de prematuri de la acest spital. Am mers acolo şi, crede-mă, mi-au dat lacrimile. Este ceva incredibil să ţii în palmă, căci nu poţi să spui "în braţe", un copilaş de 900 de grame şi să ştii că viaţa lui depinde, la modul propriu, de exis­tenţa acestui aparat. Pentru mine, care am avut o fetiţă de 3,288 kg, a fost sfâşietor. Ca să facem rost de aceşti bani, la sfârşitul lunii mai, noi, membrii Aso­cia­­ţiei "Baby Care" vom alerga la un maraton. Dar şi do­na­ţiile, oricât de mărunte, ne-ar fi de un imens ajutor.