Un teatru care te învață să te oprești și să pătrunzi în adâncul lucrurilor. Te învață să-ți traduci simțămintele, să-ți înțelegi trăirile, să te deslușești pe tine. Un teatru fără scenă și fără locuri pe scaun, unde experimentezi gusturi noi, mirosuri nebănuite, atingeri misterioase. E teatrul unde tu, ca spectator, ești de fapt actorul, pentru că în mintea ta se petrece totul. E teatrul în care nu știi când ai intrat și nici nu ești sigur că s-a terminat. Atât în timpul spectacolului cât și după, toți oamenii și toate întâmplările le crezi parte din regie, și viața se amestecă cu jocul. E teatrul pe care nu-l vezi decât cu ochii minții. Nu mergi pur și simplu la o piesă, intri în ea și o simți. Sună imposibil, straniu, magic? Un astfel de teatru chiar există! Unde altundeva, decât în inima Ardealului, la Cluj, unde tineri actori experimentează și spectatorii sunt încântați de ceea ce este inedit?!
Laura Alicu este una dintre actrițele acestui teatru magic. Atunci când vorbește despre teatrul labirint-senzorial, se desprinde ușor de realitate și pătrunde într-o lume doar de ea văzută. I se luminează fața, privirea e plină de emoție, iar cu mâinile vrea să spună mai mult decât o poate face în cuvinte. Am încercat să aflăm de la ea ce este această ultimă minunăție a dramaturgiei mondiale, care se joacă cu mare succes în Cluj. Sau mai bine zis... în tot Clujul.
"Totul se bazează pe simțuri"
- Clujenii s-au obișnuit deja cu trupa voastră pe străzile orașului. Ați stârnit o curiozitate enormă cu acest tip de teatru fără sală, fără scaune și câteodată chiar fără... text! Ce este teatrul labirint-senzorial?
- Labirint, pentru că imaginația noastră și amintirile noastre sunt nesfârșite, sunt un adevărat labirint. Senzorial, pentru că totul în piesele noastre, deși pare ciudat pentru teatru, se bazează pe simțuri. E greu să dai o definiție ca la dicționar pentru acest gen de teatru. E greu să definești o trăire intensă, un poem al simțurilor tale sau o aventură a imaginației. Să încerc mai degrabă să îl descriu? În primul rând, spectatorul își va folosi simțurile ce nu sunt în mod obișnuit solicitate în dramaturgie: atingerea, mirosul, gustul, chiar și ochii vor învăța să vadă altfel decât o fac de obicei, iar sunetul poate avea alte valențe. Aceasta este marea noutate, și ea vine împreună cu alte schimbări. De exemplu, povestea, piesa, nu se va spune ca de obicei, doar prin actori. Spectatorul va deveni principalul actor și ceilalți doar îl vor ajuta să își spună sau să își descopere povestea personală. În felul ăsta dispare și scena, și obligația spectatorului de a o contempla. În teatrul senzorial, scena se mărește, devine însăși lumea noastră și privitorul se trezește în mijlocul unui spectacol. Am putea spune că piesa îl înconjoară transformând lumea reală într-o scenă uriașă și spectatorul devine actor. Acest gen de teatru se poate juca într-un oraș sau pe o plajă. O să vă dau un exemplu concret. Un spectator vine la piesă, dar zece actori i-au pregătit deja un labirint și chiar când iese din casă, un cerșetor (de fapt un actor din trupă) îl abordează și îi spune câteva lucruri. Altcineva poate interveni și îl poate duce într-un loc neașteptat, sau îi poate da o pietricică, șoptindu-i o anumită misiune de îndeplinit. Cu mult înainte de-a ajunge la locul stabilit pentru spectacol, el e deja în piesă. Apoi, legat la ochi, un spectator poate descoperi textura unor obiecte, poate asculta un cântec de leagăn din copilărie sau valurile mării. În felul ăsta, noi, actorii, cu doar câteva accesorii la îndemână, suntem doar izvorul imaginației lui, fără a vrea să o controlăm. Spectatorul își va construi singur o poveste din amintiri și din reîntâlnirea cu senzații uitate. Pornește într-o călătorie necunoscută, bazată pe trăirile sale și pe amintirile sale. Este foarte multă improvizație într-un astfel de teatru și deci foarte multă libertate.
Sufletul lucrurilor
- Tu cum ai descoperit acest fel de teatru și ce ți-a adus în plus?
- Primul spectacol prin care am trecut a fost cel de la Gura Portiței. Se numea "Întoarcerea la copilărie". Primul moment a fost într-o cameră, unde am discutat cu cineva despre bunici, părinți, activități din copilărie. Apoi m-a luat altcineva pe niște picioroange și m-a dus mai departe, unde trebuia să scriu pe o hârtie cea mai mare frică a mea. Mi s-a cerut să nu dau bilețelul acela nimănui. Poate părea ciudat, dar am și acum bilețelul, foarte bine păstrat! Legată la ochi, am ajuns apoi într-un loc unde era un joc de iele, am fost împinsă, îmbrățișată, mângâiată. Eram aproape ca în transă. Tot legată la ochi, am fost condusă într-un părculeț, unde m-am dat pe un leagăn. Lângă mine auzeam cum cântă un copilaș "pe o pânză de păianjen". Și în cele din urmă, fără să știu încotro mă îndrept, m-am trezit cu picioarele în apa mării. Acolo am stat întinsă cât am vrut și a fost ca un moment al sfârșitului, al capătului de drum. Mi s-a părut că am parcurs în acel spectacol toate momentele vieții. Fiind legat la ochi, redescoperi altfel lumea din jurul tău. Văzul îți fură cumva din experiențe, din atenția către celelalte simțuri. Nu pui niciodată mâna pe o cărămidă, pe un perete. Fără să simți textura, mărimea, forma, consistența, duritatea obiectelor, le vezi doar de la distanță și nu se creează o intimitate cu ele. Mi-am dat seama cât de ușor trecem peste sufletul lucrurilor și câte am putea învăța despre noi, dacă le-am acorda un pic de atenție. Acel spectacol m-a marcat și m-a legat definitiv de teatrul senzorial. Poate și pentru că tema piesei era copilăria și spectacolul a fost gândit special să te ducă la senzația aceea unică din copilărie, în care erai prins total în joc și mama te striga din zece în zece minute. Nici ascultarea, nici teama nu învingeau bucuria libertății, senzația că o clipă câștigată e neprețuită. Târziu, intrai în casă spășit, însă cu mulțumirea că te-ai jucat atât de bine. Ca adult, nu mai ai aceste trăiri, nu le mai simți atât de tare, nu mai trăiești senzația aceea de plinătate. Teatrul senzorial mi-a dat posibilitatea să accesez din nou aceste trăiri.
"Te rog, ai un scaun în plus?"
- E mai greu să joci așa ceva decât teatrul clasic, pe care îl știm cu toții?
- Ca actor ai foarte multă libertate. Sigur, există câteva texte pe care le scriem împreună, atunci când gândim și situațiile unei piese de teatru. Dar dacă o scenă se desfășoară pe stradă sau într-o cafenea aglomerată, actorul are o idee de bază și restul e improvizație, adaptare la ceea ce se întâmplă în jurul său. Imprevizibilul cred că te ajută ca actor și îți oferă șansa prospețimii: chiar dacă joci de zece ori aceeași idee sau replică, niciuna nu va semăna cu cealaltă, pentru că scena ta e lumea reală și ea nu este niciodată aceeași. Mare parte din reprezentație, spectatorul este legat la ochi, iar cei care pregătesc momentele se joacă cu simțurile lui. Cu mirosul, cu auzul, cu gustul, cu simțul tactil, iar totul se desfășoară în mintea spectatorului, acolo este de fapt labirintul. Ca actor, ești ghidul cuiva prin labirintul imaginației sale și este o provocare să fii ghid prin ceva ce te poate surprinde și pe tine. Poate să dureze treizeci de minute sau două ore. Partea dificilă este transformarea lumii concrete în scenă de teatru. Cineva vine la spectacol și tu trebuie să poți să îl tragi într-o lume transfigurată sau în alt înțeles al aceleiași lumi, mai bine zis. Așteaptă ceva, iar tu trebuie să-l captezi din primul moment. Să-l introduci în starea din care să-și facă singur spectacolul, să trăiască jocul imaginației. Sunt momente în care lumea crede că s-a terminat piesa, dar încă e în spectacol. E fascinant să-i vezi uimiți, încântați, derutați. Sunt oameni care trăiesc și două, trei săptămâni, prin prisma unei astfel de experiențe. Vezi altfel lucrurile din jurul tău. E o experiență curățătoare, te curăță de virușii superficialității. Unii revin, vor neapărat să parcurgă traseul și rămân uimiți că nimic nu mai seamănă cu ce era în mintea lor, cu ceea ce au trăit. Asta e minunat, că în tot timpul spectacolului, cineva îți dă atenție deplină, tu ești centrul. Uneori trebuie să te adaptezi la situații foarte dificile. De exemplu, odată, la un spectacol, când la câțiva metri de noi urla muzica, dar trebuia să jucăm. Am luat dopuri de urechi, ne-am descurcat. Dar a fost foarte mult de improvizat. Ca și performer, te folosești de absolut orice e în jurul tău, ca spectator ajungi să ți se pară că toți oamenii de pe stradă fac parte din spectacol.
- Cum privesc oamenii această formă a teatrului? Ce public aveți?
- Multora le e teamă să vină, tocmai pentru că nu știu dinainte nimic, nu se simt cu picioarele pe pământ. E ca și teama de avion. Dar după ce vin o dată, vor neapărat să repete experiența. Avem oameni care ne urmează de la spectacol la spectacol. Chiar ne-am gândit că trebuie să facem cumva să dăm o șansă și celor care n-au experimentat. Mai nou, suntem invitați să facem câte un spectacol în locuri care se vor promovate. Oamenii rămân atașați de un loc, după ce l-au parcurs pas cu pas legați la ochi și l-au trăit prin simțuri, se reîntorc acolo cu drag. Am avut un spectacol la Baia Mare, în muzeu. Eu am avut rolul unui copil care a crescut în muzeu și trebuia să vorbesc cu spectatorii despre experiența mea. Au fost adulți, copii, tineri, a durat trei ore. După spectacol, nu mai puteam vorbi. Însă reacția spectatorilor mi-a alungat oboseala. Vin de obicei la spectacolele noastre oameni care îndrăznesc, oameni deschiși, tineri sufletește. La Cluj, nu ducem lipsă de spectatori, dimpotrivă. Oamenii sună și întreabă: "Te rog, ai un scaun în plus?". Dar aici nu poți avea mai mulți oameni decât poți duce, pentru că este destul de solicitant, cere foarte multă implicare și dăruire.
MARIA BUDA