NICOLLE STĂNESE - "Dumnezeu știe întotdeauna ce e mai bine pentru noi"

Ines Hristea
- Prezentatoarea emisiunii "O țară mai bună" (TVR 1) -

Valurile vieții

- Grația și firescul feminității au devenit rarități pe micul ecran, cotropit de prezentatoare vulgare, masculinizate în exces. De unde ai răsărit cu zâm­betul tău care topește tot?

- Vin dintr-un oraș ca desprins din paginile unei cărți cu povești: din Sibiu! Și vin dintr-o familie de oa­meni simpli, care n-au avut nici o tangență cu jur­nalismul (tata este electrician, iar mama contabilă). În schimb, au avut întotdeauna o deschidere extraor­di­na­ră către viață, în general, și niciodată nu mi-au în­grădit orizontul. Ai mei au avut încredere în mine și mi-au îngăduit să-mi urmez orice dorință. Așa se face că la șaisprezece ani, pe când cochetam cu mo­delling-ul - fără însă a vedea în asta o potențială ca­rieră - la o prezentare de modă, am dat un interviu, iar peste o săptămână, am primit un telefon de la di­rectorul Antena 1 Sibiu, care, văzând interviul res­pec­tiv, m-a întrebat dacă nu aș vrea să prezint o emi­siune. Am spus un "da" entuziast, dar și inconștient, după cum am realizat mai târziu. Fiindcă habar nu aveam ce înseamnă să prezinți o emisiune. În orice caz, m-am pus pe treabă și, în paralel cu școala, în­vă­țam și cum se face televiziune. A fost o perioadă ex­traordinară, în care m-am lăsat dusă de val, fără să știu exact către ce țărm, dar cu convingerea că merg în direcția bună! Asta deși, inițial, pe mine mă bătuse gândul să mă în­drept către medicină. Mereu am fost fascinată de ideea că un om poate să salveze un alt om. Noroc că - uite! - datorită jurnalismului, am avut ocazia să intru de mai multe ori în contact cu me­dici din cadrul SMURD și asta nu doar că mi-a mai topit dorul de me­dicină, dar mi-a și confirmat cre­dința că oamenii aceștia sunt, cu-adevărat, niște eroi.

România frumoasă

- Și trecerea către TVR cum s-a făcut?

- A fost oferta potrivită, la momentul potrivit. Din punctul meu de vedere, TVR este una dintre foarte puținele televiziuni la care nu ești presat de rating, în mod fals. Adică nu ești împins la compromisuri de conținut, virând spre tabloid, doar ca să faci audiență mare, încă de la prima ediție. Ceea ce, firește, dă calitate emisiunilor. Or eu tocmai asta îmi doream: să mă asociez cu un produs TV cu standard ridicat. Și nu doar pentru că aceasta era aspirația mea personală, dictată de structura și de educația mea, dar și pentru că îmi dau seama că acesta este genul de emisiune după care tânjește și mare parte din public. Oamenii vor să deschidă televizorul, fără să se teamă să-și lase și co­piii să privească, ba mai mult, vor să aibă cu toții ceva de învă­țat, să rămână cu ceva valoros și chiar și cu puțină emoție, dacă s-ar pu­tea, cu un strop de bucurie, că doar nu costă bani! Or, emi­siu­nea "O țară mai bună" e­xact asta își dorește să facă, să ara­te par­tea frumoasă a Ro­mâ­niei: mo­ti­vele pentru care poți crede în ea, care să-ți cimenteze ata­­șa­mentul și sentimentele pa­trio­­tice, să-ți dea siguranța apar­te­nenței la întreg. Me­sa­jul nos­tru este simplu: de la fiecare dintre noi por­nește bi­nele pe care cu toții ni-l dorim. Sunt multe subiecte sociale care ne privesc pe fiecare în parte și pe toți, pe care dorim să le limpezim, să le pre­zen­tăm simplu și clar, astfel încât cei care ne pri­vesc să se lămurească și apoi să ia o decizie, să acționeze, să nu mai rămână pasivi.

- Rolul tău în emisiunea "O țară mai bună" este de prezentator. Nu simți în tine și vocația de reporter?

- Momentan, nu am timpul necesar ca să fac o ast­fel de rocadă. Fetița mea are abia nouă luni și nu îmi permit să lipsesc prea mult de lângă ea. Însă, după ce Ana-Victoria va mai creș­te, mi-aș dori enorm să acced la a­ceastă etapă superioară. Pâ­nă atunci, îmi exersez talentul de investigator în calitatea mea de voluntar pentru mai multe fundații de caritate. Aceste instituții desfășoară cam­panii umanitare eficiente, dar îna­inte de a întinde o mâ­nă de aju­tor unor oameni a­flați la necaz, tre­buie să ve­rifici au­tenticitatea cazuri­lor res­pec­tive, o acti­vi­tate care, pâ­nă la un punct, sea­mănă cu munca pe care o face un reporter.

Sibiul meu

- Nu ți-a fost greu să lași liniștea medievală a Sibiului pentru agitația așa de năucitoare din București?

- Odată cu mutarea la TVR, mi-am pus, într-adevăr, și problema schim­bării de domiciliu. Dar am rea­lizat că acesta este un pas peste pute­rile mele, deși, din anumite puncte de vedere, mi-ar fi simplificat existența. Sibiul e, pentru mine, acel acasă al sufletului. Niciodată n-am putut să mă desprind de el pentru o perioadă prea lungă. Sibiul îmi liniștește spiritul și-mi picură lumină în gânduri. Oră­șelul acesta "al meu", mic, cochet și de­­licat, ca o bijuterie, are o aură spe­cia­lă. Nu-mi dau seama exact din ce-i vine, dar im­portant e că ea există și că ne farmecă și nouă, oa­me­nilor, zilele. În Sibiu e o simplitate și o tihnă pe care e im­posibil să le regăsești în București. În Capi­tală, viața se trăiește într-un iureș continuu, ești mereu cu sufletul la gură. În Sibiu, ai vreme să și res­piri. Ceea ce nu înseamnă că profesional ești mai puțin eficient. De fapt, cred că diferența dintre aceste orașe e mai curând una de filozofie de viață, decât de ritm propriu-zis. Ritmul e doar un efect, un rezultat al traiului pe repede-înainte. Din fericire, prestația mea la TVR nu implică prezența mea zilnică la serviciu. Ca atare, fac naveta doar atunci când am programate filmări. Și chiar dacă unii mi-ar putea spune că decizia mea de a rămâne cu "sediul" în provincie mă li­mitează profesional, eu cred că, în viață, indi­ferent ce faci și unde locuiești, limitele ți le impui tu. Singura mea problemă reală e drumul Sibiu-Bucu­rești, mai ales de când s-au suspendat curse­le aeriene și sunt nevoită să bat drumul cu mași­na. Însă, punând în balanță avantajele și dezavan­tajele, primele sunt mai multe și mai importante. Deci prețul e mic și merită plătit.

Numele bucuriei

- Ai doar 23 de ani! Abia ai depășit vârsta adolescenței și deja ești, cum se spune, "în pâi­ne", ba ești și căsătorită și ai un copil! Nu cum­va te grăbești? Zorul ăsta nu-ți fură din bucu­riile vârstei?

- Pe mine, părinții m-au învățat că Dum­ne­zeu știe întotdeauna ce e cel mai bine pentru noi. Aceasta este și credința mea și de aceea nu mi s-a părut nici o secundă că m-am pripit, că m-am grăbit. Pe de altă parte, eram deja "familiarizată" cu modelul mamei: ea s-a căsătorit la 21 de ani, iar eu am apărut la scurt timp. Deci și eu, și ea, ne-am întâlnit "Prințul din poveste" și cu toate că el n-a venit nici pentru ea, nici pen­tru mine literalmente pe calul alb (râde), n-am stat pe gân­duri și ne-am ascul­tat inimile. Eu l-am cu­noscut pe Mihai (omul de afaceri Mihai Ciol­tea n. red.) absolut în­tâm­plător, la Chi­și­nău, unde am lucrat o vreme pentru postul de tele­vi­ziune Prime TV. M-a cucerit imediat pen­tru că are toate atributele omului alături de care eu mă vedeam și mă văd tră­ind și îmbătrânind frumos: e simplu, onest, rațional și protector. Și un suflet minunat! Așa că atunci când m-a cerut de nevastă, am știut că "Da" e singurul răspuns posibil. Iar fe­tița noastră, Ana-Victoria, a apărut din dragoste, din marea noastră do­rință de a avea un copil și pentru că așa a vrut și Dumnezeu. Și n-am avut nici un fel de temeri, fiindcă, în opi­nia mea, copilul nu vine ca să în­chidă via­ța părintelui, ci ca să o îm­plineas­că.

- Îți propun ca finalul dialogului nostru să se petreacă în Sibiu, unde primăvara scrie, probabil, povești...

- Într-adevăr, e o feerie a culorilor crude și proas­pete! E încântător, iar sărbătoarea Paștelui împrumută parcă orașului și o tușă de miraculos. Piețele din cen­trul vechi sunt animate în această perioadă de zarva meșteșugarilor de toa­te soiurile, care vin să ne îmbie cu minunății peste mi­nu­nății: de la ouă colorate ca acum sute de ani, până la bunătățuri tradiționale. Toate te invită să mergi la cumpărături nu cu sacoșa, ci cu co­șulețul împletit din nuiele, așa cum făceau gos­po­di­nele de odinioară. Du­pă care, în noaptea Învierii, în­treg orașul e învăluit în licărul lumânărilor aprinse de la Lumina Sfântă, care poposește, an de an, în fiecare biserică.

- Se spune că în noaptea Învierii se deschid ce­ru­rile. Ți-ai pus vreo dorință, așa cum se obișnuiește?

- Da. M-am rugat să mi se împlinească visul de a izbuti, alături de Asociația "Baby Care", să cumpărăm un incubator pentru bebelușii prematuri de la Spitalul Clinic Județean de Urgență Sibiu. Am aflat despre necesitatea de a se mai achiziționa un incubator, de la prietena mea foarte bună, Livia Ognean, care este medic neonatolog și se ocupă de secția de prematuri de la acest spital. Am mers acolo și, crede-mă, mi-au dat lacrimile. Este ceva incredibil să ții în palmă, căci nu poți să spui "în brațe", un copilaș de 900 de grame și să știi că viața lui depinde, la modul propriu, de exis­tența acestui aparat. Pentru mine, care am avut o fetiță de 3,288 kg, a fost sfâșietor. Ca să facem rost de acești bani, la sfârșitul lunii mai, noi, membrii Aso­cia­­ției "Baby Care" vom alerga la un maraton. Dar și do­na­țiile, oricât de mărunte, ne-ar fi de un imens ajutor.