Simone de Beauvoir, ca și Jean-Paul Sartre, partenerul ei de viață, cu care a format un cuplu mitizat, aparțin unei epoci revolute. Militantismele lor sunt văzute azi în altă lumină, iar orbirea lor politică de după dezvăluirea crimelor staliniste pare de neînțeles, în contradicție cu tema centrală a existențialismului, văzut ca o filosofie a libertății individuale. După război, existențialismul a avut în Occident o popularitate surprinzătoare, pătrunzând din mediile intelectuale până la nivelul străzii. Altul era atunci "aerul timpului", care favoriza, sub forma superficială a epicurianismului și revoltelor, căutarea unei forme de justificare a existenței. Spre deosebire de filosoful Sartre, Simone de Beauvoir și-a găsit în vocația de scriitoare această justificare, considerând creația literară ca sens al vieții ei, ca o victorie a libertății asupra necesității. ("Dacă am vrut odinioară să mă fac învățătoare e pentru că visam să fiu propria mea cauză și propriul scop. Acum cred că literatura îmi va permite să-mi realizez această dorință. Ea îmi va asigura o nemurire care va compensa eternitatea pierdută, voi arde în milioane de inimi. Scriind o operă hrănită din propria poveste, mă voi crea eu însămi din nou și îmi voi justifica existența", scria în "Amintirile unei fete cuminți".) Și n-a greșit căci, din întreaga ei operă, pe lângă celebra și mereu citata biblie feministă din 1949, "Al doilea sex", cel mai bine rezistă în secolul XXI romanele și scrierile autobiografice. Nutrite din realități trăite, ele depășesc prin talent cazul particular și reușesc să comunice, prin magia literaturii, "peste mode și timp", cu alte generații de cititori. E și cazul volumului pe care vi-l recomand azi, tradus pentru prima oară la noi. Cele trei nuvele, care au desigur legătură cu ideologia feministă în război cu prejudecățile înrădăcinate și azi în construcția socială, sunt fascinante în primul rând ca forță literară. Ele experimentează trei forme diferite de exprimare a microcosmosului intim feminin: narațiunea, monologul și jurnalul. Ce e admirabil e că, deși volumul a apărut în 1968 (anul revoltelor studențești în care ea și Sartre, deja sexagenari, s-au implicat ridicol printre maoiști, troțkiști și alți adepți ai extremei stângi care ignorau sau nu voiau să vadă ce înseamnă comunismul real), cele trei psihodrame, având fiecare ca narator-erou o femeie, nu par datate, ating corzi sensibile și azi. În prima, "Vârsta discreției", o profesoară de literatură care și-a construit toată existența în jurul soțului, fiului și studiului, cade în gol după ieșirea la pensie și e nevoită să se reevalueze. Fiul, deturnat de o tânără soție snoabă și materialistă, renunță la cariera intelectuală pentru o slujbă mai bănoasă în sistem, soțul savant și militant, încă în activitate, se înstrăinează, eseul la care ea lucrează, odată publicat, se dovedește un eșec. Profesoara se simte trădată pe toate planurile - moral, afectiv, al capacității intelectuale - iar la orizont nu întrezărește decât degradarea senilă și moartea. Cea de a doua nuvelă, "Monolog", e discursul torențial al unei egoiste nevrotice, autoizolată de resentimente față de tot ce o înconjoară - familie, societate - după sinuciderea fiicei pentru care se simte vinovată, fapt ce o duce la ură și scufundare inexorabilă în depresie. În sfârșit, nuvela care dă titlul cărții este drama unei mame de familie pe cale de îmbătrânire, înșelată de soț după mulți ani de căsnicie armonioasă și care se amăgește cu speranțe. În toate, eroinele rănite au convingerea că ființa și valoarea lor depind de felul cum le văd ceilalți (în special bărbații), că justificarea vieții lor se fondează pe devotamentul de soție și mamă, pe abdicare de la propria libertate în favoarea familiei. Ele își asumă rolul secundar, dependent, ce le e atribuit prin tradiție, iar când legăturile se frâng, lumea lor se prăbușește. La aproape jumătate de secol de când au fost scrise, într-o vreme când serialul TV "Neveste disperate" cunoaște un succes mondial, femeile sfâșiate ale Simonei de Beauvoir continuă să impresioneze, fiindcă situațiile de viață surprinse cu talent de scriitoare rămân plauzibile, mai ales în societăți conservatoare, precum a noastră.
* Mărgărita Ioana Vulcănescu, "Memorii-Jurnal", vol. I, ediție îngrijită de Măriuca Vulcănescu, Editura Vitruviu (tel. 0724/90.27.87), 836 p.
Păstrate și încredințate tiparului de fiica ei cea mică, ajunsă și dânsa la senectute, amintirile și o primă parte din notațiile zilnice ale Mărgăritei Vulcănescu sunt de mare interes. Și nu numai datorită personalității - recuperate după 1990 - a soțului ei, Mircea Vulcănescu, economist, sociolog, filosof și scriitor de valoare, ucis la 48 de ani în închisoarea de la Aiud, ci și ca document de viață cotidiană din România primei jumătăți a secolului trecut. Mărgărita (născută Nicolescu) i-a fost colegă lui Mircea Vulcănescu la facultatea de filosofie și din 1930 i-a devenit a doua soție. Tot ce conține volumul apărut acum n-a fost destinat ochilor străini. Memoriile, redactate târziu, la 79 de ani (a trăit 90, până în 1987) sunt adresate fiicelor și nepoților, iar jurnalul e scris (în franceză) pentru sine însăși, din nevoia de a se exprima și a reține clipa trăită. Așa cum aflăm din amintiri, memorialista e descendenta unor mari familii boierești. Din partea mamei, Alexandrina, provine pe linie feminină din Kretzulești, iar din partea soțului acesteia, Ștefan Fălcoianu, comite de Rosetti, din Brâncoveni. (Arborii genealogici publicați la sfârșitul volumului dezvăluie și un teribil secret de familie ce o privește direct, dar care e trecut sub tăcere și în memorii, și în această primă tranșă din jurnal.) Tot pe linie paternă, copiii Alexandrinei Nicolescu și ai lui Ștefan Fălcoianu sunt veri primari cu Elena Văcărescu. Celebra Elencuța ocupă un loc important și în amintiri, și în jurnal, fiindcă "sora" cea mai iubită a Mărgăritei, Alexandra (Niniche) a fost toată viața nedespărțită de scriitoarea și diplomata ce dobândise un real prestigiu în Franța, unde se stabilise. Când s-a născut Mărgărita în familia Fălcoianu-Nicolescu, averea considerabilă se risipise, iar adorata Maman se lupta singură cu sărăcia, în case închiriate, și se străduia să-și educe cât mai bine cei patru copii. Singurul ei venit era o pensie modestă de la biserica Kretzulescu, ctitorită de înaintașa ei, Safta, și ajutorul unor rude bogate. Figura acestei mame modeste, demne și capabile de orice sacrificiu pentru copiii ei e reînviată în pagini vibrante de afecțiune, iar evocările copilăriei și anilor de școală, cu numeroase personaje și scene, sunt încântătoare, așa cum le retrăiește, într-o lumină paradisiacă, memorialista trecută prin tragedii, suferințe și nedreptăți strigătoare la cer. Memoriile nu ocupă decât un sfert din volum. Restul e jurnalul ținut între 1932 și 1941 în franceză (cu excepția câtorva luni din 1938 și 1940 - în română) și reprodus în original. Nu pot să pricep de ce - cartea fiind destinată cititorilor români, dintre care tinerii nu mai știu franțuzește - textul nu a fost tradus. Și de ce nu s-a recurs la un editor profesionist, care să precizeze în note de subsol identitatea multelor nume menționate și explicații ale evenimentelor istorice din deceniul IV, la care se referă la cald însemnările. Regret cu atât mai mult defectele de editare, cu cât jurnalul (din care se putea face totuși o selecție) e foarte interesant ca document de epocă. Avem aici viața de zi cu zi a unei doamne din elita intelectuală a vremii, ce frecventa, prin soțul ei, atât grupările Criterioniștilor, monografiștilor lui D. Gusti și politicienilor de diferite orientări, cât și, prin relații de rudenie, aristocrația. O doamnă inteligentă, cultivată și sensibilă care, spre deosebire de majoritatea cucoanelor din mediul ei, avea serviciu (era profesoară la reputate licee bucureștene), se ocupa atent de soțul iubit și de cele două fiice, Sandra și Măriuca, dar avea și o viață socială, mondenă, năucitor de intensă. Nu exista zi să nu primească acasă sau să fie invitați la prânzuri, ceaiuri și cine, să asiste la conferințe, concerte, spectacole. Astfel apar des în jurnal, în calitate de convivi și prieteni, în momente inedite ale vieții lor, Mircea Eliade, C. Noica, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, Lucian Blaga, E. Lovinescu, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Camil Petrescu și lista e mult mai lungă. Avem însă, mai presus de toate, imaginea vieții zilnice a lui Mircea Vulcănescu. Deși pozițiile importante în administrația națională și munca intelectuală îl solicitau enorm, firea lui veselă și luminoasă, patriotismul, cultul familiei și prieteniei reies în detalii concrete, foarte vii.