Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Simone de Beauvoir, "Femeia sfâșiată", nu­vele, traducere de Anca Milu-Vaidesegan, editura Humanitas fiction (tel. 021/311.23.30), 222 p.

Simone de Beauvoir, ca și Jean-Paul Sartre, par­te­nerul ei de viață, cu care a format un cuplu mitizat, aparțin unei epoci revolute. Militantismele lor sunt văzute azi în altă lumină, iar orbirea lor politică de după dezvăluirea crimelor staliniste pare de neînțe­les, în contradicție cu tema centrală a existenția­lismului, văzut ca o filosofie a libertății individuale. După răz­boi, existențialismul a avut în Occident o popularitate surprinzătoare, pătrunzând din mediile intelectuale până la nivelul străzii. Altul era atunci "aerul timpu­lui", care favoriza, sub forma superfi­cială a epicuria­nis­mului și revoltelor, căutarea unei forme de justi­ficare a existenței. Spre deosebire de filosoful Sartre, Simone de Beauvoir și-a găsit în vocația de scriitoare această justificare, considerând creația literară ca sens al vieții ei, ca o victorie a li­bertății asupra necesității. ("Dacă am vrut odini­oară să mă fac învățătoare e pentru că visam să fiu pro­pria mea cauză și propriul scop. Acum cred că lite­ratura îmi va permite să-mi realizez această dorință. Ea îmi va asigura o nemurire care va compensa eter­nitatea pierdută, voi arde în milioane de inimi. Scriind o operă hrănită din propria poveste, mă voi crea eu însămi din nou și îmi voi jus­tifica existența", scria în "Amintirile unei fete cu­minți".) Și n-a greșit căci, din întreaga ei operă, pe lângă celebra și mereu citata biblie feministă din 1949, "Al doilea sex", cel mai bine rezistă în secolul XXI ro­manele și scrierile autobiografice. Nutrite din rea­lități trăite, ele depă­șesc prin talent cazul particular și reușesc să comu­nice, prin magia litera­turii, "peste mode și timp", cu alte genera­ții de cititori. E și ca­zul volu­mului pe care vi-l re­comand azi, tradus pentru prima oară la noi. Cele trei nuvele, care au desigur le­gă­tură cu ideo­logia femi­nistă în război cu preju­decățile înră­dă­cinate și azi în con­strucția socială, sunt fasci­nante în primul rând ca forță literară. Ele experi­men­tează trei for­me diferite de ex­pri­mare a mi­crocosmosului in­­tim femi­nin: narațiunea, mo­­nologul și jurnalul. Ce e admi­rabil e că, deși volumul a apărut în 1968 (anul revoltelor studențești în care ea și Sartre, deja sexagenari, s-au implicat ridicol printre maoiști, troțkiști și alți adepți ai extre­mei stângi care ignorau sau nu voiau să vadă ce înseamnă comunismul real), cele trei psi­ho­drame, având fiecare ca narator-erou o fe­meie, nu par datate, ating corzi sensibile și azi. În prima, "Vârsta discreției", o profe­soară de lite­ratură care și-a construit toată existența în jurul soțului, fiului și studiului, cade în gol după ie­șirea la pensie și e nevoită să se reeva­lueze. Fiul, deturnat de o tânără soție snoabă și mate­rialistă, renunță la ca­riera intelectuală pentru o slujbă mai bănoa­să în sistem, soțul savant și militant, încă în acti­vitate, se înstrăi­nează, eseul la care ea lucrea­ză, odată publicat, se dovedește un eșec. Profe­soara se simte tră­dată pe toate planurile - mo­ral, afectiv, al capa­cității inte­lectuale - iar la orizont nu întrezărește decât degradarea senilă și moartea. Cea de a doua nuvelă, "Monolog", e discursul torențial al unei egois­te nevro­tice, auto­izolată de resentimente față de tot ce o încon­joară - familie, societate - după sinu­ciderea fiicei pentru care se simte vinovată, fapt ce o duce la ură și scufundare inexorabilă în depre­sie. În sfârșit, nuvela care dă titlul cărții este drama unei mame de familie pe cale de îmbătrânire, înșe­lată de soț după mulți ani de căsnicie armonioasă și care se amăgește cu speranțe. În toate, eroinele ră­nite au convingerea că ființa și valoarea lor depind de felul cum le văd ceilalți (în special bărbații), că justificarea vieții lor se fondează pe devotamentul de soție și mamă, pe abdicare de la propria libertate în favoarea familiei. Ele își asumă rolul secundar, de­pendent, ce le e atribuit prin tra­diție, iar când legă­tu­rile se frâng, lumea lor se pră­bușește. La aproape jumătate de secol de când au fost scrise, într-o vreme când serialul TV "Neveste disperate" cu­noaște un succes mondial, femeile sfâ­șiate ale Simonei de Beau­voir continuă să impre­sioneze, fiindcă situa­țiile de viață surprinse cu talent de scriitoare rămân plau­zibile, mai ales în societăți conservatoare, precum a noastră.

* Mărgărita Ioana Vulcă­nes­cu, "Memorii-Jurnal", vol. I, ediție îngrijită de Măriuca Vul­cănescu, Editura Vitruviu (tel. 0724/90.27.87), 836 p.

Păstrate și încredințate tiparului de fiica ei cea mică, ajunsă și dânsa la senectute, amintirile și o pri­mă parte din notațiile zilnice ale Mărgăritei Vul­că­nes­cu sunt de mare interes. Și nu numai datorită per­so­nalității - recuperate după 1990 - a soțului ei, Mircea Vulcănescu, economist, sociolog, filosof și scriitor de valoare, ucis la 48 de ani în închisoarea de la Aiud, ci și ca document de viață cotidiană din România primei jumătăți a secolului trecut. Măr­gărita (născută Nico­les­cu) i-a fost colegă lui Mircea Vulcănescu la facul­tatea de filosofie și din 1930 i-a devenit a doua soție. Tot ce conține volumul apărut acum n-a fost destinat ochilor străini. Memoriile, redactate târziu, la 79 de ani (a trăit 90, până în 1987) sunt adresate fiicelor și nepoților, iar jurnalul e scris (în franceză) pentru sine însăși, din nevoia de a se exprima și a reține clipa trăită. Așa cum aflăm din amintiri, memorialista e des­cendenta unor mari familii boierești. Din partea ma­mei, Alexan­drina, provine pe linie feminină din Kret­zu­lești, iar din partea soțului acesteia, Ștefan Fălcoianu, comite de Rosetti, din Brâncoveni. (Arborii genea­logici pu­blicați la sfârșitul volumului dezvăluie și un teri­bil secret de familie ce o privește direct, dar care e tre­cut sub tăcere și în memorii, și în această primă tranșă din jurnal.) Tot pe linie paternă, copiii Ale­xan­drinei Nicolescu și ai lui Ștefan Fălcoianu sunt veri primari cu Elena Văcărescu. Celebra Elencuța ocupă un loc important și în amintiri, și în jurnal, fiindcă "sora" cea mai iubită a Măr­găritei, Alexandra (Ni­niche) a fost toată viața nedespărțită de scriitoa­rea și diplomata ce do­bândise un real prestigiu în Franța, unde se stabilise. Când s-a născut Mărgă­rita în familia Fălcoianu-Nicolescu, ave­rea consi­derabilă se risipise, iar adorata Maman se lupta singură cu sărăcia, în case închiriate, și se străduia să-și educe cât mai bine cei patru copii. Singurul ei venit era o pensie modestă de la biserica Kretzu­lescu, ctitorită de înaintașa ei, Safta, și ajutorul unor rude bogate. Figura aces­tei ma­me modeste, demne și capabile de orice sacri­ficiu pen­­tru copiii ei e reînviată în pagini vi­brante de afecțiune, iar evocările copilăriei și anilor de școa­lă, cu numeroase personaje și sce­ne, sunt încân­tătoare, așa cum le retrăiește, într-o lu­mină para­di­siacă, me­mo­ria­lista trecută prin tragedii, su­fe­rințe și nedrep­tăți strigă­toare la cer. Me­mo­riile nu ocupă decât un sfert din vo­lum. Restul e jurnalul ținut între 1932 și 1941 în franceză (cu excep­ția câtorva luni din 1938 și 1940 - în română) și repro­dus în origi­nal. Nu pot să pricep de ce - car­­tea fiind destinată cititorilor ro­mâni, dintre care tinerii nu mai știu franțuzește - textul nu a fost tradus. Și de ce nu s-a recurs la un editor pro­fesionist, ca­re să pre­cizeze în note de subsol iden­ti­tatea mul­telor nume menționate și explicații ale evenimentelor is­to­rice din deceniul IV, la care se referă la cald însem­nările. Regret cu atât mai mult de­fectele de editare, cu cât jurnalul (din care se putea face totuși o selecție) e foarte interesant ca docu­ment de epocă. Avem aici viața de zi cu zi a unei doam­ne din elita intelectuală a vre­mii, ce frecventa, prin soțul ei, atât grupările Criterio­niștilor, monografiștilor lui D. Gusti și politi­cienilor de diferite orientări, cât și, prin relații de rudenie, aristocrația. O doamnă inteli­gentă, cultivată și sensi­bilă care, spre deosebire de ma­joritatea cu­coa­nelor din mediul ei, avea serviciu (era pro­fesoară la reputate licee bucureștene), se ocupa atent de so­țul iubit și de cele două fiice, Sandra și Mă­riuca, dar avea și o viață socială, mondenă, năucitor de intensă. Nu exista zi să nu primească acasă sau să fie invitați la prânzuri, ceaiuri și cine, să asiste la con­fe­rințe, con­certe, spec­tacole. Astfel apar des în jurnal, în calitate de convivi și prieteni, în momente inedite ale vieții lor, Mircea Eliade, C. Noica, Mihail Se­bas­tian, Nae Io­nescu, Lu­cian Blaga, E. Lo­vinescu, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Camil Petrescu și lista e mult mai lungă. Avem însă, mai presus de toate, imaginea vieții zilnice a lui Mir­cea Vulcănescu. Deși pozițiile im­portante în admi­nis­trația națională și munca inte­lectuală îl solicitau enorm, firea lui veselă și lumi­noasă, patriotismul, cultul familiei și prieteniei reies în detalii con­crete, foarte vii.