În camera mică, degetele îi alunecă abile și iuți, una cu foarfeca. E noapte târzie, o noapte înghețată, de la începutul anilor '80 ai României. Nea Ion Bârlădeanu, cum îi place să i se spună până în ziua de azi, își urmează îndârjit visele. Până dimineață e liber încă, singur cu imaginația lui. Doar câteva ore îl mai despart până la muncile necalificate și grele de peste zi, așa că se grăbește să taie dezlănțuit, cu foarfeca, fotografii din reviste, poze cu artiști și cu personaje celebre, pe care le lipește, apoi, cu pelicanol peste alte imagini. De sub mâinile lui, cu "palmele ca spinarea boului, bătătorite de muncă", se nasc, în avalanșă, colaje clădite într-o montură stranie. O montură uneori terifiantă, alteori șugubeață, dar la tot pasul revoluționară artistic. Om de la marginea societății, nea Ion Bârlădeanu nu e conștient de ce face cu mâinile lui, ce minunății extraordinare inventează cu mintea lui de om cu șapte clase primare, neșcolit pe la academiile cele mari. Dar chiar de-ar ști, nu i-ar fi de niciun folos. El face ce-i place, decupează întruna cu foarfeca, lipindu-și visele pe hârtie, alături cu păhăruțul cel credincios, care îi ține de urât. În 1980, nea Ion Bârlădeanu are 35 de ani. E tânăr și încă nu știe că Golgota vieții, pe care deja o urcă icnind, abia a început. Nu știe că 30 de ani vor mai trece până când, asemenea bidiviului din poveste, se va scutura, în sfârșit, de răpciugă, uimind capitalele culturale ale lumii cu colajele lui colorate și-apocaliptice. Încă nu știe că "opera" lui (lipiturile acelea de fotografii pe cartoane) va fi expusă la Paris și la Londra, că el, nea Ion Bârlădeanu, cel născut în comuna Zăpodeni din județul Vaslui, va sta alături de Andy Warhol și Marcel Duchamp, nume grele ale frumuseții artelor vizuale. Vă invit să citiți, așadar, stimați cititori, extraordinara și exemplara poveste a românului Ion Bârlădeanu, cel care la 62 de ani, ridicat de niciunde și de nimeni învățat, s-a afirmat cu tărie drept unul dintre cei mai importanți artiști vizuali contemporani ai lumii. Nea Ion Bârlădeanu, prințul colajului...
Caricaturist și docher
Când l-am cunoscut pe nea Ion Bârlădeanu eram, amândoi, la un vernisaj bucureștean. Un om cât se poate de simplu și de modest. Cu toate astea, toți plasticienii prezenți la vernisajul din seara aceea, artiști mari ai țării, aproape că se lipeau de perete când el trecea și îi spuneau, cu toții, "Maestre". Încurajat de prețuirea care i se acorda, m-am bucurat când, solicitându-i un interviu, a acceptat să-și spună povestea, un taifas moldovenesc de câteva ore, despre romanul vieții și al colajelor lui.
- Păi, nebunia asta a tăiatului de fotografii din ziare a început pe la 9 ani. Eram acasă, la Zăpodeni, o comună destul de săracă și azi. Pe atunci, nu avea nici lumină electrică. Mai întâi, desenam oamenii pe care îi vedeam în ziare, îi copiam cu un fel de indigo. Când tata a auzit că am ceva înclinații, că el mi-a fost mai întâi profesor, mi-a zis: "Fă și tu, băiete, caricaturi". "Ce sunt alea caricaturi?". "Uite-așa, niște desene strâmbe și vesele, la care pui versuri" - mi-a explicat. Dacă ar fi știut tata ce colaje anticomuniste am făcut eu mai târziu, el, care fusese președinte de C.A.P. și omul regimului!... Câțiva ani mai târziu, m-a dus să lucrez la Galați, la Combinatul Siderurgic. Și, într-o zi, am venit acasă îmbrăcat frumos, cu un sacou verde și cămașă de nailon. Ehei, pe vremea aia, cine avea cămașă de nailon era cineva! Și, ajuns acasă, m-am apucat și l-am pictat pe Ștefan cel Mare. L-am făcut în pătrățele, iar sabia am tăiat-o și i-am lipit-o din staniolul de la țigări. A fost prima expoziție făcută vreodată în Galați, cu Ștefan cel Mare. Toate ziarele au scris și au publicat fotografii.
Rudolf Valentino și închisoarea în stil nazist
- Succesul te-a îndepărtat de siderurgie?
- Vezi mata, eu am terminat numai șapte clase, așa că, în viața mea am trecut prin multe meserii. Am fost docher în port la Constanța, am lucrat la pietrărie pe vremea lui Ceaușescu, la Cotroceni, am fost la cules de sfeclă și de struguri, am lucrat prin cimitire, ca săpător de gropi, am fost paznic la Casa Republicii. În 1978, m-am reprofilat pe biserici. Am pictat o biserică la Frunzănești, lângă București. Nu era strălucită pictura, dar părintelui i-a plăcut. M-am ținut câtva timp de biserici, făceam betoane, schele, decojeam ziduri ca să le tencuim din nou. Când ne întâlneam în oraș, așa, la o bere, oamenii ne strigau: "Au venit bisericarii!". Adevărul este că-mi plăcea munca asta, chiar și munca la cimitir. Câștigai un ban, era libertate, doar că de la ea mi s-a tras cea mai mare năpastă din viața mea. De-acuma venisem în București. Un an și jumătate am lucrat în cimitir la Sfânta Vineri. Pe atunci mă purtam îmbrăcat elegant. Aveam blugi negri, cămașă neagră, ca legionarii, pălărie de cowboy pe cap și curea militară la blugi. Eram frumos ca Rudolf Valentino și nu credeam în nimic, ziceam că-s nemuritor. Banii pe care îi câștigam muncind cu tovarășii mei îi beam pe toți, la restaurantul Podul Roșu, de lângă Podul Grant. Și ăia erau bani, nu ca acuma. Știți cum se zicea: atunci, suta era sută și conducătorul era ales pe viață. Mă simțeam ca un împărat. Nimeni nu mă oprea pe stradă, deși n-aveam acte, nici buletin, nici legitimație, nimic! Până într-o zi, când mi-a zis unul acolo, în cimitir, un gropar: "Uite aici opt sute de lei și să-mi vopsești un grilaj!". Eu m-am tocmit ca prostul cinstit, că știam cât face: "Îmi dai o mie de lei și ți-l fac". Și ăla s-a răzbunat pe mine și pe toți ceilalți cu care lucram. N-o să uit ziua aia cât oi trăi. Era ceață în cimitir, o ceață grea, cu frig și ploaie urâtă. Și odată, bre, ne-am trezit lângă noi cu doi milițieni. Eu eram îmbrăcat în haină de lucru, că hainele bune le țineam într-un cavou, dar aveam pe cap pălăria mare, de cowboy. Și zic milițienii: "Ce faceți voi aici, cowboy?". Ne-am speriat tare. "Ce să facem? Muncim". Ne-au dus direct la Circa 16. Acolo, într-un birou, a venit îmbrăcat în civil un căpitan de miliție, unul afurisit: "Scoateți-i pe răpănoșii ăștia de aici!". "Băi, băieți, din momentul ăsta sunteți arestați pentru muncă la negru!" - ne-a anunțat altul. Câțiva de-ai noștri au început să plângă. Pe urmă, scurt, ne-au dat fiecăruia câte trei luni de pușcărie. Trei luni care au fost pentru mine cât 30 de ani! Le-am făcut la penitenciarul din Iași. Știi care-i treaba? Pe vremea lui Ceaușescu, foarte mulți oameni făceau pușcărie nevinovați. În închisoare, am aflat repede că pușcăria n-o conduceau milițienii, ci deținuții cu funcții - "martologii" cum li se zice. Și acolo era legea pumnului. Odată, nu știu ce m-a apucat, și i-am spus unui deținut că sunt artist. Iar ăla m-a pârât lui Albină, milițianul. Pe Albină, dacă îl vedeai pe stradă, părea simpatic. Dar bătea, tată! Eu am făcut închisoare în stil nazist.
- Când ai început să faci colajele astea care te-au consacrat?
- La începutul anilor '80, imediat după ce am ieșit din iadul pușcăriei. Atunci m-am angajat mai întâi la cimitir, la Străulești, cu acte în regulă, de data asta. Stăteam în gazdă și mă mai duceam și la biserica Pantelimon, unde eram dascăl, iar duminicile băteam toaca. Iar nopțile, lucram la colaje. Primul meu colaj reușit i-a adunat așa, lipiți pe hârtie, pe Florin Piersic, Liza Minelli și Mircea Albulescu. La început lucram greu, dar după un timp, făceam și 30 de colaje pe noapte. Decupatul îmi ia cel mai mult timp, nu ideile, că am destule.
- A văzut cineva, vreun specialist, ce lucrai?
- Le arătam cunoscuților. Oameni simpli, muncitori din anturajul meu. Le plăceau, dar nu înțelegeau o iotă! Dar eram prieten și cu mulți artiști, cum au fost Petrașchevici sau Mihai Stănescu. Pe vremea aia mergeam des și prin sălile de expoziție. Și toți plasticienii mă încurajau, că am stofă de mare artist și că într-o zi voi ajunge departe cu colajele astea ale mele. Dar, până la ziua aia, am avut de așteptat.
În ghena de gunoi
- Într-un interviu mai vechi afirmai că, la un moment dat, ajunseseși în stradă, lipsit total de adăpost...
- Lumea nu știe toată viața mea. La începutul anilor '90, lucram la două blocuri, ca îngrijitor. La primul, am avut un adăpost mai bun. Deși am găsit și acolo multe geamuri sparte și a trebuit să astup gropile, că erau mulți șobolani. Ajunsesem cel mai mare criminal de șobolani. Îi lichidam automat. Mă luptam cu ei cum se luptau americanii în Irak. Lucrurile mi le țineam într-o magazioară, împreună cu toate colajele. Și când m-au dat afară de acolo, o vreme am dormit în câmp și pe asfalt. Îmi degeraseră picioarele. Între timp, vecinii aflaseră ce mi s-a întâmplat și atunci a venit la mine d-l Arvinte, administratorul altui bloc din apropiere: "Măi, Bârlădene, vino mă, să dormi în ghenă la mine!" - a zis. "Îmi scoți și mie gunoiul și trăiești și tu". Așa am ajuns să dorm în ghenă. Ce-i drept, era largă ghena, mi-am făcut acolo un pat. Dar tot îmi mai cădeau, de multe ori, gunoaiele în cap. Când venea iarna, mă îmbrăcam în bureți, că eu sunt rezistent la frig. Și în toți anii ăștia, am curățat ciment, am făcut mortar, curățam wc-uri, am făcut toate muncile scârboase. Mâinile îmi erau negre cum e copita măgarului. Așa că eu, când fac un colaj, îmi aduc aminte de toate. De-aia am și atâta imaginație. Partea bună este că în anii ăia, cât am stat la ghenă, am decupat la poze și am făcut colaje încontinuu. Multe le-am pierdut, că veneau ploile și nu aveam unde să le mai țin. Noroc că pe alea mai importante le aveam în niște geamantane speciale.
- Nu te-ai descurajat niciodată, nea Ion?
- Eu am vrut să mă spânzur de multe ori! Dacă nu era d-l Arvinte... Că el, când era mai frig afară, mă chema să stăm la o țigară pe hol și îmi povestea oful lui. Stătuse, amărâtul de el, la canal. Istoria asta a lui m-a salvat. Mi-am dat seama că nu sunt singur în mizeria mea. Mai fuseseră și alții încercați. Numai ăla care suferă înțelege viața. Ei, și acuma, după ce au trecut anii, toată lumea mă salută, și îmi spune "Maestre". Câteodată, viața ia o întorsătură de te crucești...
Cutremur în lumea artelor
- Să trecem acum la o parte mai luminoasă a interviului. Când ai început să te afirmi ca artist?
- Mai întâi, a venit la mine un plastician, Ovidiu Feneș. Căuta la mine în ghenă bucăți de cartoane pentru lucrările lui. El m-a pârât, apoi, unui galerist, Dan Popescu, care m-a lansat în lumea mare a artei, fermecat de colajele mele. Între timp, Ovidiu Feneș se tot rătăcea pe la mine, la ghenă, și mă încuraja. Într-o zi, numai ce-mi zice: "Nea Ioane, ți-am găsit un loc la un teatru, te bag fochist. Și mai vrea să te cunoască și un american, să-ți vadă colajele". Nu-l credeam. Îmi ajunsese cuțitul la os. Dar într-o zi m-a chemat să mă ducă la o expoziție. Nu-mi ardea, că mă dureau rău picioarele de atâta cărat la căruțul cu gunoaie și, după locuitul în stradă, eram copt de reumatism. Dar până la urmă ne-am dus, abia târându-mi picioarele. Nu știam că mergem la una dintre cele mai elitiste galerii particulare din București, Galeria H'art, a lui Dan Popescu. Eram îmbrăcat în haine din astea, jegoase, de ghenă, și mi-a fost rușine să mă prezint. Dar după două luni a venit el la mine. Era în 2007. Aveam 61 de ani.
- Și?
- Păi, prima lui întrebare a fost dacă nu îmi vând geamantanele cu colaje. "Nu-s de vânzare, d-le!" - i-am răspuns. Până când, într-o zi, am luat un cărucior, am pus vreo două geamantane în el și m-am dus la Popescu. "Domnule, dacă ai nevoie, poți să ți le iei!". Mă săturasem de viața aia a mea. Vroiam să le dau foc. Dar Popescu m-a liniștit: "Nea Ioane, o să te iau în galerie. Facem o expoziție mare". Ăsta a fost începutul. Prima mea expoziție de la H'art a fost în 2008. Cu 24 de colaje alese pe sprânceană de Dan Popescu. S-a chemat "Real politik". Ziarele au scris că expoziția lui Ion Bârlădeanu a fost ca un cutremur de sfârșitul lumii, în lumea artelor. Și știi câți au venit atunci? Au fost și o doamnă ambasador și mulți americani. Am făcut și poze cu ei. Eu, dacă nu știam limba engleză, vorbeam stricat, că pe vremea aia nu aveam dantură. "Is name Bârlădeanu John. Ăla-i Ceaușescu, România". Au râs ăia cu lacrimi.
Angelina Jolie: "Aș vrea să mă prinzi într-un colaj, Mr. Bârlădeanu"
După 2008, cariera internațională a lui Ion Bârlădeanu urcă amețitor. Dan Popescu, directorul prestigioasei galerii bucureștene "H'art", îl ghidează din succes în succes. Prima victorie vine în 2009, la Târgul Internațional de la Basel. La fel se întâmplă în Polonia, în Cehia, în Slovacia (la Bratislava) sau în Slovenia. În 2009, la Londra, lucrările îi sunt expuse alături de cele ale lui Andy Warhol și ale lui Marcel Duchamp. Dar, cu expoziția de la Paris, din 2010, aventura vieții lui nea Ion Bârlădeanu își atinge zenitul frumuseții. Atunci, vasluianul născut în Zăpodeni va fi primit de una dintre marile dive ale planetei: Angelina Jolie.
- Cum a fost la Paris și cum ai cunoscut-o pe Angelina Jolie, nene Ion Bârlădeanu?
- S-a întâmplat în februarie 2010. Tocmai mi se deschisese o expoziție mare la Paris, nu departe de Centrul Pompidou. Angelina Jolie aflase despre colajele mele de la cineva din staff-ul ei. Văzuse și un catalog de-al meu. I-a plăcut, bag samă, a vrut să-l cunoască pe autor. Doar că eu n-am știut nicio clipă că merg să o văd pe Angelina Jolie! Mi s-a spus că mergem să vizităm un muzeu.
- Cum ai ajuns până la ea?
- Cel care mă însoțea știa la ce hotel trăsese, în Paris, diva americană. Dar nu mi-a spus nimic! Așa că am luat-o la pas, pe jos, prin Paris. Era cald și soare, ca o primăvară în plină iarnă. Angelina Jolie locuia într-un hotel uriaș. După ce am fost chestionați de un portar în fireturi, am trecut de holul gigantic și am urcat într-un lift luxos ca un iaht. Mi-am scos pălăria și m-am bucurat, în sinea mea, că eram, și eu, îmbrăcat frumos. La etajul trei, cineva ne-a deschis o ușă și pe urmă am ajuns direct în camera în care aștepta Angelina Jolie.
- Cum arăta cea mai frumoasă actriță americană? Pe viu, era la fel de seducătoare ca în fotografii?
- Angelina ne-a primit îmbrăcată într-o rochie de interior somptuoasă, despicată tare pe părți. Când ne-a primit, stătea tolănită cu grație, pe-un fotoliu. Ce-o fi aici? - îmi ziceam. Nu-mi dădeam seama prea bine unde eram. Puteam să jur că visez! Când m-am mai dezmeticit olecuță, am observat imediat că Angelina Jolie avea tatuaje. M-am apropiat și i-am sărutat, sfios, mâinile. Pe urmă m-am așezat într-un colț, cam stingher și confuz. Trecuseră deja 5-6 minute, și eu tot nu înțelesesem că în fața mea stă Angelina Jolie. "O fi cineva din Anglia, o doamnă din anturajul ei" - îmi ziceam. În vremea asta, actrița se uita atent la mine. Așa că am început s-o privesc și eu cu mai mare îndrăzneală și atenție. Și când am înțeles, am sărit de pe scaun și am pocnit din degete! I-am recunoscut buzele. Or fi și alte actrițe mai frumoase, dar la buze n-o taie nimeni. Și nici la zâmbetul ăla frumos și dulce, care te face să te topești. Pe urmă, am stat amândoi de vorbă cam jumătate de oră.
- Ce ați vorbit?
- Am discutat despre artă. Despre pictori, sculptori și regizori. M-a întrebat care îmi plac. "Dintre regizori, Pasolini", i-am spus. "Și să știți că sunt și eu un regizor mare. Doar că lucrez cu personaje de hârtie". Când i-am vorbit de Rafael și de Leonardo da Vinci, am dărâmat-o. Nu se-aștepta de la mine la așa ceva. Și i-am mai spus că e atâta de frumoasă, încât ar fi meritat să o sculpteze Michelangelo. Iar ea mi-a răspuns: "Mai bine mă prinzi tu, într-un colaj, Mr. Bârlădeanu!". Pe urmă i-am mai arătat niște colaje de-ale mele, dintr-o mapă. În tot timpul ăsta, ea a stat lângă mine, pe o canapea. După care a desfăcut o sticlă de vin. De emoție, îmi venea să-i iau sticla aia din mână și să o beau toată! Dar m-am abținut. I-am spus: "Santé, mademoiselle!" Ea nu știa limba franceză. Acuma cred că a învățat. Așa că i-am spus: "Cheers!". Și ea mi-a zâmbit. La plecare, am sărutat-o pe obraz și ea mi-a zâmbit frumos, și-a sclipit. Ochii ei săgetau.
- Nea Ion Bârlădeanu, ne apropiem de capătul interviului, și în fața mea nu mai stă lucrătorul din cimitirele Bucureștiului, ci un artist de talie internațională. Mai am o singură întrebare: de ce ai simțit nevoia să faci colajele astea teribile, care te-au consacrat?
- Le-am descoperit dintr-o întâmplare. Așa, ca un instrumentist care cântă la tot soiul de instrumente și la urmă alege pianul. Cred că sunt un pianist care cântă la personajele mele din colaje ca pe niște clape. Mie mi-a plăcut dintotdeauna arta. Pe mine arta mă liniștește, muncile grele m-au chinuit. Cum i-am scris eu unui unchi de-al meu, cu o frază din Dostoievski, nu știu cât a înțeles: "Viața nu constă în a fi trăită, ci în a ști pentru ce trăiești". Acum am 68 de ani, nu mai am așa mult timp. Ar trebui să mă mai nasc o dată, ca să-mi fac visele. Dar, chiar și cu mare întârziere, arta mi-a schimbat viața. Nu trăiesc eu prea bine, dar am avut bucurii multe și am cunoscut oameni mari. Și sunt mândru că nu mi-am făcut de râs țara. România trebuie cinstită cum se cuvine, pentru că stă pe un butoi de pulbere de aur.