Ţinutul Pădurenilor

Preoteasa Anişoara Oprea îşi aminteşte că, pe când era doar o fetiţă, părintele Ar­se­nie Boca a ajuns în satul ei, la Cin­ciş.

Era vară, iar lucrurile erau cum tre­­buiau să fie. S-au plimbat ea, fe­tiţa, şi el, călugărul, au ieşit din sat, au tot urcat pe dealuri, s-au oprit în­tr-o livadă. De acolo, de sus, din vârf, satul era mic, mai mic decât o fe­tiţă, iar Ţinutul Pădurenilor, Cer­na şi dealurile ei nesfârşite erau în­săşi lu­mea, tot ce putea să fie. Iar el, băr­batul acela care părea să plu­teas­că atunci când păşea, s-a odih­nit, a zâmbit, a întins mâna şi a atins un copac din acea livadă, un păr. "Uite, Anişoară, până aici va ajunge apa". Anişoara şi-a privit satul, mo­gâl­deaţa acea de puncte risipite în vale, a ridicat ochii spre omul acela înalt, care părea să plutească atunci când păşea, şi a întrebat în şoaptă, aşa cum întreabă orice fetiţă care nu înţelege: "Păi, cum, asta înseamnă că o să murim cu toţii, acolo?!". "Nu, n-o să mu­riţi, Anişoară", i-a spus Arsenie Boca, şi au început să coboare încet spre sat.
Mulţi ani mai târziu, în 1962, ime­diat după nunta ei cu preotul Oprea Crăciun, satul Cinciş a fost acoperit de ape. Acolo, în vale, s-a construit barajul pentru Combinatul Siderurgic din Hunedoara, oamenii au fost strămutaţi, casele şi biserica au fost înghiţite pe veci de adâncu­rile străvezii ale lacului. Apa a urcat până pe deal, acolo, în livada lui Nică a lui Liţă, a ajuns exact până la părul acela. Nunta Anişoarei cu pă­rintele Oprea a fost ultima din acea biserică şi din acel sat.
Acum, primăvara începe aici, la Cinciş. Lumina se coboară, uriaşă şi albastră, deasupra apelor, lumina rămâne şi e cu noi. Toate lucrurile sunt cum trebuie să fie. Dumnezeu e sub ape, într-un sat care nu se mai poate vedea, şi cu noi, deasupra - olu­mină mare şi albastră, ca o bi­necuvântare. E linişte, liniştea aceea ca o forfotă nesfârşită, liniş­tea plină de păsări, de păduri care se trezesc la viaţă, liniştea unui drum care şer­pu­ieşte deasupra unei ape care as­cunde un sat. Cincişul pare adormit, se odihneşte leneş, apele s-au tot re­tras de când com­bi­natul din Hune­doa­ra a prins să ru­ginească, pe prun­di­şul lui au rămas urmele adâncu­rilor de odinioară, bisericile dinspre margine au ieşit de sub unde - ziduri vechi de sute de ani, amintiri tăcute, fantomatice, ale unei vieţi care s-a dus. Dar de aici, de la marginea la­cu­lui, urcând pe o şosea pustie, de-a lungul Cer­nei, viaţa s-a întors, odată cu lu­mi­na, odată cu primăvara. Pen­tru că, de fapt, ea, viaţa, nu a plecat nicio­dată din Ţinutul Pădurenilor, oricât de multe lucruri s-au schim­bat de-a lungul anilor, oricât de mulţi au plecat, unii departe, în alte oraşe sau în alte ţări, alţii aproape, aici, sub pământul şi sub iarba asta care foşneşte de la vânt. Valea se în­gus­tează, apoi se lărgeşte, ajungem la Dăbâca, locul unde odinioară ră­su­­nau tobele dubaşilor. Doar că acum satul s-a tot rărit, lumea a ple­cat, unii mai departe, alţii mai aproa­pe, au rămas bătrânii, vădu­vele, bi­se­­rica şi tihna. Dar viaţa mer­ge mai departe chiar şi aşa, vezi asta în oc­hii bătrânei cu care stai de vorbă, fe­meia asta mai tânără decât toţi ti­ne­rii pe care îi cunoşti, femeia asta ca­re îţi spune că, dacă Dum­ne­zeu vrea, în doar câteva zile va îm­plini 80 de ani. Viaţa merge mai de­parte, nu are cum să fie altfel, iar lu­crurile, chiar dacă nu mai sunt cum au fost, au rămas cum trebuie să fie. Bise­ri­ca, tihna, toate dea­lurile şi pădurile as­tea de început de lume, Cerna şer­pu­i­tă şi blajină, li­niş­tea, rosturile, ca­sele. Primăvara este cu noi, pri­mă­vara începe în Ţi­nutul Pădu­re­ni­lor, în curtea unei case cu păsări şi câini.
Plecăm mai departe, spre Lunca Cernei, pe o şosea perfectă, spre capătul lumii. Trecem prin tunelul de stâncă, deasupra apelor, Cerna se îngustează, vuieşte, îşi sapă cu îndârjire drumul ei de o viaţă. Apoi drumul se opreşte, mai departe nu mai există şosea şi nici nu mai e nevoie. Am ajuns în locul în care, cât vezi cu ochii, bucuria s-a coborât pe pământ şi a rămas. Nu ştiu cum arată raiul, dar s-ar putea să fie aici.
Ne oprim, păstrăm liniştea o vreme şi ne întoarcem.