Era vară, iar lucrurile erau cum trebuiau să fie. S-au plimbat ea, fetița, și el, călugărul, au ieșit din sat, au tot urcat pe dealuri, s-au oprit într-o livadă. De acolo, de sus, din vârf, satul era mic, mai mic decât o fetiță, iar Ținutul Pădurenilor, Cerna și dealurile ei nesfârșite erau însăși lumea, tot ce putea să fie. Iar el, bărbatul acela care părea să plutească atunci când pășea, s-a odihnit, a zâmbit, a întins mâna și a atins un copac din acea livadă, un păr. "Uite, Anișoară, până aici va ajunge apa". Anișoara și-a privit satul, mogâldeața acea de puncte risipite în vale, a ridicat ochii spre omul acela înalt, care părea să plutească atunci când pășea, și a întrebat în șoaptă, așa cum întreabă orice fetiță care nu înțelege: "Păi, cum, asta înseamnă că o să murim cu toții, acolo?!". "Nu, n-o să muriți, Anișoară", i-a spus Arsenie Boca, și au început să coboare încet spre sat.
Mulți ani mai târziu, în 1962, imediat după nunta ei cu preotul Oprea Crăciun, satul Cinciș a fost acoperit de ape. Acolo, în vale, s-a construit barajul pentru Combinatul Siderurgic din Hunedoara, oamenii au fost strămutați, casele și biserica au fost înghițite pe veci de adâncurile străvezii ale lacului. Apa a urcat până pe deal, acolo, în livada lui Nică a lui Liță, a ajuns exact până la părul acela. Nunta Anișoarei cu părintele Oprea a fost ultima din acea biserică și din acel sat.
Acum, primăvara începe aici, la Cinciș. Lumina se coboară, uriașă și albastră, deasupra apelor, lumina rămâne și e cu noi. Toate lucrurile sunt cum trebuie să fie. Dumnezeu e sub ape, într-un sat care nu se mai poate vedea, și cu noi, deasupra - o lumină mare și albastră, ca o binecuvântare. E liniște, liniștea aceea ca o forfotă nesfârșită, liniștea plină de păsări, de păduri care se trezesc la viață, liniștea unui drum care șerpuiește deasupra unei ape care ascunde un sat. Cincișul pare adormit, se odihnește leneș, apele s-au tot retras de când combinatul din Hunedoara a prins să ruginească, pe prundișul lui au rămas urmele adâncurilor de odinioară, bisericile dinspre margine au ieșit de sub unde - ziduri vechi de sute de ani, amintiri tăcute, fantomatice, ale unei vieți care s-a dus. Dar de aici, de la marginea lacului, urcând pe o șosea pustie, de-a lungul Cernei, viața s-a întors, odată cu lumina, odată cu primăvara. Pentru că, de fapt, ea, viața, nu a plecat niciodată din Ținutul Pădurenilor, oricât de multe lucruri s-au schimbat de-a lungul anilor, oricât de mulți au plecat, unii departe, în alte orașe sau în alte țări, alții aproape, aici, sub pământul și sub iarba asta care foșnește de la vânt. Valea se îngustează, apoi se lărgește, ajungem la Dăbâca, locul unde odinioară răsunau tobele dubașilor. Doar că acum satul s-a tot rărit, lumea a plecat, unii mai departe, alții mai aproape, au rămas bătrânii, văduvele, biserica și tihna. Dar viața merge mai departe chiar și așa, vezi asta în ochii bătrânei cu care stai de vorbă, femeia asta mai tânără decât toți tinerii pe care îi cunoști, femeia asta care îți spune că, dacă Dumnezeu vrea, în doar câteva zile va împlini 80 de ani. Viața merge mai departe, nu are cum să fie altfel, iar lucrurile, chiar dacă nu mai sunt cum au fost, au rămas cum trebuie să fie. Biserica, tihna, toate dealurile și pădurile astea de început de lume, Cerna șerpuită și blajină, liniștea, rosturile, casele. Primăvara este cu noi, primăvara începe în Ținutul Pădurenilor, în curtea unei case cu păsări și câini.
Plecăm mai departe, spre Lunca Cernei, pe o șosea perfectă, spre capătul lumii. Trecem prin tunelul de stâncă, deasupra apelor, Cerna se îngustează, vuiește, își sapă cu îndârjire drumul ei de o viață. Apoi drumul se oprește, mai departe nu mai există șosea și nici nu mai e nevoie. Am ajuns în locul în care, cât vezi cu ochii, bucuria s-a coborât pe pământ și a rămas. Nu știu cum arată raiul, dar s-ar putea să fie aici.
Ne oprim, păstrăm liniștea o vreme și ne întoarcem.