Johann - povestea unui sas fericit

L-am întâlnit pe drum, aproape de "centrul" satului.

Tocmai cumpărase o pâine mare cât roata carului. "Guten Tag, mein Herr! Uite, v-am ieşit în cale cu plinul. Bine aţi venit în satul nostru, Richiş!" Îşi scoate căciula de pe cap şi zâm­beşte tandru, cu chipul blând şi luminos, ca ziua asta de primăvară. Nici măcar nu i-am spus cine sunt şi ce caut aici. Pentru el nu contează. Îmi strânge mâna cu bucurie. "Vă asigur că a meritat să bateţi atâta drum. Satul nostru nu-i ca oricare, o să vedeţi. Şi sunt tare mândru să spun asta." Articulează meticu­los fiecare cuvânt, de parcă ar intona un poem. Îşi îndeasă căciula pe cap şi mă in­vită, de parcă ne-am cunoaşte de când lu­mea, acasă la el, să mă aline cu un pahar de vin. Pe urmă, îmi promite să-mi arate şi satul. "Trebuie să ştiţi că satul ăsta era cândva foarte bogat, că de-aia se numeşte aşa, de la "Reichesdorf", adică satul bogat. Şi ştiţi de ce era aşa? Pentru că aici se făcea cel mai bun vin din ţară. Vinul de Richiş era vestit în toată lu­mea, plecau vagoane întregi la Bucureşti, la Buda­pesta şi chiar la Constantinopol, unde turcii îl beau pe ascuns. Pe urmă au venit comu­niştii şi s-a năruit totul. Erau pline de stru­guri dealurile astea. Acu, doar ce mai avem prin grădină, dar vinul la fel de bun a rămas."

Un gol în inimă

După atâtea ore de mers cu maşina, simt cum alu­nec uşor într-un vis, într-o lume de poveste, cu case dichisite, aliniate frumos ca într-un şirag de jucării colorate, cu dealuri blânde, ca o mângâiere dumne­ze­iască, cu livezi abia înmugurite şi îngeri cu chipuri de oameni. Pe cel din faţa mea îl cheamă Johann Schaas şi are 81 de ani. Râde întruna, ca un copil poznaş, şi vor­beşte pe nerăsuflate, cu o fervoare de nestăpânit. El, Johann, şi soţia lui, Johanna, sunt ultimii saşi ră­maşi aici, în satul Richiş din comuna Biertan, judeţul Sibiu. Cândva, prin anii '60, erau 1300 la număr, iar în 1990, doar vreo 800. Pe urmă au plecat cu toţii, rând pe rând, majoritatea în Germania, uitând cu totul de casele şi de locurile lor de baştină. Doar ei doi s-au încăpăţânat să rămână aici, până la sfârşitul zilelor. "E un gol mare în inima mea, când ies dimineaţa la poartă şi aproape că nu mai recunosc lumea. Au venit tot felul de venetici şi au ocupat gospodăriile lăsate de saşii noştri. Unii-s de treabă, n-am ce zice, doar că eu nu sunt aşa legat la suflet de ei, cum eram de ăi cu care am trăit o viaţă." Johann şi Johanna au doi copii, băiat şi fată, amândoi stabiliţi în Germania. Au mers de multe ori în vizită la ei, dar mirajul occidentului nu i-aimpresionat prea tare. "Îi faină Germania, nu zic nu", şopteşte, zâmbind amar. "Numa' că nu-i pentru mine. Nu, nu-i deloc. Aş muri fără pământul şi bise­rica mea." Mergem agale pe marginea drumului şi-mi arată puţin mai încolo o casă hodorogită, cu zidurile coşcovite şi obloanele trase, gata parcă să cadă. Acolo a stat Hans, prietenul lui cel mai drag, cu care împărţea în copilărie orice bucăţică de pită şi îşi făcuse legă­mânt cu briceagul în palmă că vor rămâne fraţi de cruce, până la moarte. Au rămas prieteni nedespărţiţi zeci de ani, până când soţia lui Hans, o zdrahoancă înţepată şi necruţătoare, a pus într-o zi piciorul în prag şi le-a stricat legământul, obligându-şi bărbatul să-şi ia catrafusele şi să plece definitiv în Ger­ma­nia. Hans încă ezita, fiindu-i tare greu să se rupă de rostul lui de acasă. "Când mai stăteam la o vorbă cu el, în drum, imediat apărea femeia la poartă şi-l striga. Şi el, săracu', se ofilea la faţă şi-o lua încetinel către casă, ca un câine bătut. Până la urmă, tot muierea a răzbit. Au plecat prin '93 şi nici că au mai dat vreodată pe-acasă." Johann îşi plimbă privi­rea peste zidurile scorojite ale casei, ca şi cum ar vrea să mângâie o rană. Se opreşte puţin în dreptul porţii, încercând în zadar s-o deschidă. "S-au făcut aproape 21 de ani de când n-a mai deschis nime poarta asta. Nici măcar o scrisoare nu mi-a mai trimis... Nici mă­car nu ştiu dacă mai trăieşte or ba... Apăi, mare vraj­bă aduc şi muie­rile astea, să-i des­partă ele pe oameni de tot!" Johann mai face vreo doi paşi şi deodată zâm­beşte din nou. "Numa' a mea e cuminte şi bună, că de-aia am luat-o. O s-o cunoaşteţi, pânea lui Dumne­zeu."
Ajungem în "centru", unde se află barul şi maga­zinul sătesc, un fel de supermarket cu faţada proaspăt vop­sită. Johann se opreşte din nou şi-mi spune şoptit, la ureche, că ambele prăvălii au fost cumpărate de nişte olan­dezi, care au re­nunţat acum câţiva ani la ţara lor, şi-au luat o casă în sat şi trăiesc în pace şi voie bună, laolaltă cu ţăranii de-aici. "Noroc cu ei", îmi zice. "Au venit olandezii ăştia şi au făcut ordine. Au renovat totul şi când au des­chis au zis: «Gata, de-acum doar oamenii serioşi pot cumpăra pe datorie, şi doar pentru o lună». Dacă într-o lună n-ai achitat, te-ai ars, nu mai iei a doua oară. Deştepţi olan­dezii... O să trecem şi pe la ei, să-i cunoaşteţi."
Johann îmi arată apoi turla bisericii evanghelice. Stă acolo de vreo 600 de ani, mereu la fel de frumoasă şi impunătoare. E comoara lui cea mai de preţ, pentru biserica asta minunată a rămas el în sat. Acolo şi-a botezat copiii, acolo s-a cununat cu Johanna, acum 54 de ani. În 1999, a fost ales curatorul ei şi de atunci o îngrijeşte cu smerenie. "E o adevărată capodoperă, vin străini din toată lumea s-o viziteze. O să mergem să iau cheia de-acasă şi ne întoarcem să o vedeţi şi dumneavoastră, că aşa ceva nu mai aflaţi nicăieri."

Şenilele istoriei

Casa lui Johann a fost ridicată de părin­ţii lui în 1930, cu trei ani înainte ca el să vină pe lume. Aici şi-a petrecut toată via­ţa, cu bune şi rele, cu bucurii multe, dar şi cu multe lacrimi a­ma­re. "Când aveam vreo şapte ani, a ve­nit războiul. Tocmai atunci când înce­peam şi eu să înţeleg ceva din lumea asta. Şi cu asta, s-a cam dus joa­ca mea. La noi în sat a staţionat o com­panie de tanchişti ger­­mani şi ţin minte că soldaţii ăia mai tineri învăţau să con­ducă tancurile. Şi aşa de mult se învâr­teau pe-aici, că până la urmă au stricat toate drumurile cu şe­nilele lor, de nu mai puteam să ieşim nici cu căruţa din curte. Dar necazul ăl mare a fost că mulţi saşi de-ai noştri au fost forţaţi să se în­roleze în armata ger­mană. Şi aşa a rămas Richişul cu o mulţime de copii orfani." Mai târziu, după întoar­cerea armelor din 23 august 1944, zile la rând, avioane nem­ţeşti treceau pe dea­supra satului, sece­rând cu mi­tra­lierele tot ce mişca. Iar Johann şi ceilalţi copii se cocoţau pe dealurile din jur şi cum vedeau un avion că se apropie, începeau să fluture de zor nişte batiste albe. "Nici acum nu înţeleg cum de ne lăsau pă­rinţii să plecăm aşa, de capul nostru, când avioa­nele alea ciuruiau peste tot." A urmat apoi cea mai crâncenă prigoană împotriva saşilor, când ruşii i-au suspectat pe toţi laolaltă de colaboraţionism. Johann zâmbeşte amar şi-mi spune o poveste decupată parcă dintr-un film, despre o dimineaţă friguroasă de toam­nă, când încă nu se vedeau zorii, şi când părinţii l-au luat pe sus din pat, l-au dus în căruţă şi l-au acoperit cu o pătură groasă. Din sat, se auzeau focuri grele de mitralieră. Căruţa a pornit la drum şi nu s-a mai oprit până sus, într-o mică pădure din deal. Acolo au rămas cu toţii, alături de alte familii de saşi, vreme de cinci zile, până când rafalele mitralierelor s-au oprit. Mai târziu a aflat că satul fusese "călcat" de un grup de ruşi, porniţi la vânătoare de saşi "colaboraţionişti". Şi că 12 dintre consătenii lui au fost ucişi. "Tare rău ne-a chinuit pe noi, saşii, istoria asta! Niciodată n-am fost prea feri­ciţi, că de-aia au plecat cu toţii." Johann îşi aminteşte apoi de exproprieri, un alt blestem din istoria saşilor, când le-a fost confiscat totul, pământul, casa, ani­malele, drept pedeapsă pentru acelaşi "cola­bora­ţio­nism" din timpul războiului. Chipul lui se întu­necă iar. Îmi arată undeva, în spatele curţii, o co­cioa­bă hodo­rogită, care stă lipită de peretele casei, şi-mi spune din nou o poveste desprinsă din filmul acela cumplit care i-a mutilat copilăria. Era la fel, o zi fri­guroasă de toam­nă, când în curtea lor au dat năvală 12 oameni. Un bărbat tuciuriu, pe nume Avram Mol­do­van, pore­clit Bălgrad, femeia lui, Lisăndroaia, o ţigan­că cu gura cât şura, şi cei zece puradei ai lor. Au zis că le-a plăcut casa asta şi că au bilet de la "celula" de partid că tre­buie să se mute aici. Până a doua zi dimi­neaţă, Johann cu fratele şi părinţii lui erau somaţi să golească tot şi să evacueze casa. Ba nu, să nu ia chiar tot, să lase patul din camera mare, un dulap, ma­sa abia cumpă­rată şi cele şase scau­ne tapi­ţate. Restul să dis­pară odată cu ei. "Toată noap­­tea n-am în­chis un ochi, a fost nu­mai plâns şi du­rere. N-aveam un­de să ne mu­tăm, poate doar la bu­nicii mei, dar şi acolo mai erau deja două familii în­ghe­suite. Dimi­nea­ţa, am tras cu mama că­ruţa la poartă şi am în­ceput să că­răm. Doar că era o pro­­blemă: tata nu era nicăieri. Dis­pă­ruse încă din timpulnopţii. L-am căutat peste tot, în toată casa, în grădina din spate, prin vecini. Degeaba. Abia spre prânz l-am văzut ieşind din şură, cu braţul de gâtul lui Bălgrad, ţiganul, amândoi morţi de beţi. Tata s-a uitat deodată la noi cu ochii cruciş şi ne-a zis: "Gata! Nu mai plecăm!" Nego­cia­se toată noaptea cu ţiganul ca să ne lase nouă bu­cătăria de vară, cocioaba aia lipită de casă." Au ur­mat nouă ani de coşmar, cel mai negru coşmar din viaţa lui. Din '48 până în '57, Johann şi ai lui au fost siliţi să trăiască într-o cameră de zece metri pătraţi, cu toată ţigănia în curte. "Aveau neamuri în tot satul şi toată ziua veneau aici, era curtea asta plină. Zi de zi, numa' urlete şi scandaluri. Au bătut-o pe mama, l-au bătut pe tata, ne-au bătut pe noi... Toată viaţa m-au apăsat cel mai rău pe suflet amintirile astea. Numa' gândiţi-vă, domnule, am trăit nouă ani în cuşca aia. Nouă ani ca în iad."
Clipeşte iute şi mult, ca şi cum abia şi-ar ţine plân­sul. Îmi spune că salvarea le-ar fi adus-o un anume Friedrich Müller, episcopul de-atunci al Bisericii Evan­ghelice, care ar fi intervenit direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru salvarea saşilor din Transil­vania. Cert este că în 1957 a apărut un decret prin care le-au fost retrocedate toate casele. "Aşa s-a terminat tot calvarul ăsta urât. Aveam 24 de ani când ne-am mutat iar în casa noastră. Iar cei care ne-au ocupat până atunci gospodăriile au primit de la un fel de bancă agricolă, sau aşa ceva, câte 25.000 de lei de familie, să-şi construiască ei alte case. De-aia avem în Richiş o stradă care se cheamă şi astăzi «strada Băncii», că acolo s-au mutat toţi oamenii ăia care ne-au ocupat nouă casele." Johann tresare brusc, tre­zit parcă dintr-un coşmar. Se uită la mine smerit şi zâm­beşte din nou, cerându-şi iertare pentru toate po­veştile astea triste ale lui. Mă apucă apoi uşor de braţ şi mă conduce către grădina din spatele casei. Acolo, pe un petic de teren proaspăt afânat, o femeie mărun­ţică, cu broboadă pe cap, curăţă pământul cu o greblă. "Pune mazărea", zice el. "Că acuma-i vremea, când încă e rece pământul." Ea e Johanna, iubita soţie a lui Johann, aleasa inimii lui de-acum o jumătate de veac. Ne întâmpină vioaie ca o fetişcană, zâmbind sfios, cu ochii ei senini, de nemţoaică sadea. "Ea este frumoasa mea nevastă, cea mai vrednică şi cea mai înţeleaptă femeie din lume." Se aşează lângă ea, o prinde uşor de mână şi se întorc spre mine râzând amândoi, gata pentru o fotografie. "Haideţi", zice el, "nu ne faceţi o poză? Noi suntem Johann şi Johanna, ultimii saşi de la Richiş." Râd şi se alintă din priviri, ca doi adoles­cenţi. De 54 de ani, zi de zi, fac la fel. Niciun necaz nu le-a ponosit dragostea, ba dimpotrivă, le-a aprins-o mai tare. "Ştiţi ceva?", îmi zice ea cu glasul dulce ca mierea. "La noi se zice aşa: dacă te cununi la bi­serica evanghelică de la Richiş şi îţi ajunge vinul până la sfârşitul nunţii, atunci nu se stinge nicio­dată dragostea. Uite, la noi aşa a fost." Singura lor durere va rămâne des­părţirea de copii. Se văd parcă tot mai rar şi ştiu amândoi că unica soluţie pentru a fi din nou îm­preună e să lase totul baltă aici şi să se mute acolo, în Germania. Dar aşa ceva nu se poate, pentru că asta ar însemna să îmbă­trâ­nească prea repede şi să-şi grăbească sfârşitul. "Noi am fost în Germania şi ştim sigur că ne-am plic­tisi de moarte acolo", spu­ne Johann . "Ce să fac acolo fără biserica mea, fără pământul ăsta al meu? Vă spun eu ce-ar fi: mai mult ca sigur aş muri."

Casa lui Dumnezeu

Se opreşte în uşa bi­sericii, se aşează pe trepte şi începe să-mi poves­tească solemn, ca şi cum ar vrea să mă iniţieze înaintea unei misterioase călă­torii. Deasupra lui se înalţă impu­nătoare o arcadă gotică, veche de peste 600 de ani, sub care se vede sculptată cu mare migală scena răstignirii. Pentru Johann, aici este hotarul dintre cer şi pământ, poarta care desparte lumea păcătoasă din sat de casa lui Dum­nezeu. Iar el este singurul om care are cheia acestei porţi. Dincolo de uşa asta uriaşă se simte el cel mai fericit, cel mai împăcat cu sine şi cu lumea, cu tre­cutul lui dureros. Îmi arată la baza coloanelor de la intrare, chiar deasupra treptelor, mai multe scobituri stranii, şi-mi spune povestea lor. Sunt urme de degete, semne vechi ale păcătoşilor din sat, care erau chemaţi în faţa prezbiteriului, pedepsiţi apoi să stea în ge­nunchi pe treptele bise­ricii în fiecare dumi­nică, şi să-şi învârtă degetul în zid cât timp ţinea slujba. Saşii din Richiş erau oameni mândri şi nu era pe­deap­să mai mare pen­tru ei decât să-i vadă lumea acolo, în ge­nunchi, scobind cu de­getul în piatră: "No, să­racu', iară o păţât-o!" Johann îmi arată de aproape pereţii plini de găuri, unele sunt groa­se şi adânci, altele mai firave, semn că şi fe­meile păcătoase aveau aceeaşi soartă. Apoi se ridică vioi ca un flăcău, scoate de sub haină o cheie uriaşă şi descuie uşa bisericii. "Am pri­mit cheia asta în 1999, când am fost ales curatorul bisericii. Ştiţi, asta nu prea e voie, că rânduielile noastre spun că trebuie ales cel mai bun şi cel mai vrednic om din sat. Dar cum astăzi sunt singurul rămas, eu sunt şi cel mai bun, şi cel mai rău." Intrăm înăuntru şi o răcoare stranie îmi învăluie tot corpul. Deasupra mea se înalţă o adevărată capodoperă a arhitecturii, care l-ar smeri şi pe cel mai crâncen nelegiuit. În faţă, un altar magnific, încărcat cu scene pictate şi statui colorate în roşu şi albastru, îţi taie imediat răsufla­rea. Fiecare colţişor din biserica asta veche de 600 de ani, fiecare bucăţică, obiect sau piatră din ea ema­nă o măreţie aparte şi misterioasă, răspândind peste tot acea răcoare ciudată, care mă furnică de când am intrat aici. Privesc uluit şi nu-mi vine să cred că în colţul ăsta uitat de lume poate exista o asemenea mi­nu­năţie. Johann îmi vede emoţia şi zâm­beşte bucuros ca un co­pil. "V-am zis eu că e o minune. Acum poate înţelegeţi de ce n-am plecat din sat."
După decembrie 1989, au început să apa­ră la Richiş primii vizitatori, majoritatea străini. Nu se ştie cum, aflaseră de biseri­ca de aici şi veneau doar pen­tru ea din toate col­ţurile lumii. Au apărut apoi şi primele donaţii. O familie din Anglia a dat 20.000 de lire ster­line pentru refacerea aco­perişului, iar mai târ­ziu, Fundaţia "Mihai Emines­cu Trust", patro­nată de prinţul Charles, a finanţat renovarea în­tregii biserici şi a Casei de Cultură din sat. "Ve­deţi dumneavoastră, du­pă atâtea secole de su­fe­rinţă, pare că au venit şi vremuri bune pentru noi. Numa' că la ce bun, dacă toţi saşii noştri s-au dus din ţară? În fiecare an vin sute de turişti în satul nostru. Ne sună încă din iarnă agenţiile de turism să facă rezervări la cazare pentru vară. Şi-acum nu mai vin doar pentru biserică, vin aşa, să stea câteva zile la noi. Nu ştiu care-i secretul, le place lor duhul ăsta de-aici, să se bucure mă­car în vacanţe de lucru­rile sim­ple de la noi. Unii s-au mutat defini­tiv în sat, au cumpărat casele saşilor şi s-au făcut ţărani de Richiş, ca mine. Şi eu sunt tare mândru de asta..."

Dragoste la prima vedere

Johann vorbeşte cu ea ceva în germană şi apoi face politicos prezentările: ea e Tony Timmerman din Olan­­da, are 65 de ani şi împreună cu soţul ei au fost pri­mii străini care au cumpărat o casă la Richiş. Fe­meia zâmbeşte puţin stânjenită, nu se aştepta la o ase­menea vizită. Johann e prietenul ei cel mai bun, un om de toată isprava, care i-a ajutat enorm să se adapteze la traiul şi obiceiurile de aici. Au venit prima oară în 1991, când au adus nişte ajutoare pentru copiii orfani de la Mediaş. Acolo s-au împrietenit cu un român, director la o firmă, care i-a plimbat puţin prin împre­jurimi. Aşa au ajuns aici şi s-au îndrăgostit de satul ăsta. Râde şi-mi spune într-o română impecabilă că a fost dragoste la prima vedere. S-au hotărât pe loc că tre­buie să cumpere o casă din cele abandonate de saşi. În câteva zile au făcut actele, au scos banii din bancă şi gata. De atunci, au venit aici în fiecare vacanţă, une­ori chiar de trei ori pe an, singuri sau cu copiii. Amân­doi lucrau într-un spital din Amsterdam, ea era infor­ma­tician iar el manager. Apoi, în 2007, au ieşit amân­doi la pensie şi atunci au luat cea mai curajoasă hotă­râre din viaţa lor: să renunţe definitiv la Olanda şi să se mute la Richiş. "Noi când am venit prima oară aici, în 1991, am văzut un tablou pe care n-o să-l uit nicio­dată", povesteşte femeia cu un surâs nostalgic. "La intrarea în sat, pe un câmp de un verde ireal, câţiva oameni, bărbaţi şi femei, coseau iarba şi o puneau grămadă în căpiţe. Imaginea asta n-are nici o valoare aşa, povestită. Dar eu am oprit maşina şi nu-mi venea să cred ce văd, parcă eram într-un film. Aşa a început dragostea mea pentru Richiş." "Iar dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti şi gata, fără să ştii de ce. Aşa iubesc eu satul ăsta... E ca o poezie pe care nu prea o înţelegi dar îţi place. Pot să spun că eu în locul ăsta m-am re­găsit. Ce-mi pare un pic rău e că abia acum am înţeles că fericirea se găseşte în lucrurile astea simple... De-aia m-am hotărât să trăiesc aici." De curând, Tony Timmerman a cumpărat şi casa parohială a bise­ricii evanghelice, care oricum era o ruină. A renovat-o deocamdată doar pe dinăuntru, respectând cu sfinţenie tradiţia locului, şi apoi a transformat-o în casă de oas­peţi. Aici vin anual sute de turişti din toată lumea. Unii dintre ei au fost atât de fascinaţi de locul ăsta, încât au urmat exemplul olandezilor, cumpărând şi ei case din cele abandonate de saşi. Aşa se face că în fiecare va­can­ţă, satul e plin de străini, germani, englezi, elve­ţieni, francezi, ba chiar şi neozeelandezi. Pentru Jo­hann, toate aceste schimbări în viaţa satului său în­seam­nă o bucurie fără margini. "Vă spun sincer, am întinerit cu vreo 50 de ani. Adică mă simt cam ca la 30. Dacă plecam din sat, acum aveam o sută de ani. Asta dacă mai puteam să trăiesc." Râde bucuros ca un copil, în timp ce îşi îndeasă căciula pe cap.Ne luăm rămas bun de la femeia olandeză şi ieşim în stradă. S-a lăsat seara şi peste sat s-a aşternut o linişte dumne­ze­iască. O luăm aşa, agale, pe drum şi trecem iar pe lân­gă casa pustie şi dărăpănată în care a stat Hans, prie­tenul lui cel mai bun. "Ştiţi la ce m-am gândit?", îmi zice, privindu-mă cu o strălucire aparte în ochi. "O să fac cercetări să aflu adresa lui Hans. O să-i scriu o scrisoare şi o să-l rog să vină câteva zile la Richiş. Să vadă şi el cum arată satul acum. Şi dacă i-o mai trebui lui pe urmă Germania, să mă pişcaţi cu urzică pe limbă."