Un drum cu stele
Fireşte, eram copil când m-a cutremurat întâia oară clipa. Nu prea mică, fiindcă mergeam binişor pe picioarele mele. Mergeam pe o cale largă, dar prin pădure. Şi pe o latură, şi pe cealaltă, pădure, noaptea. Habar n-aveam însă că era vorba despre copaci. Eu vedeam două ziduri de întuneric, drepte, neclintite, întuneric total, greu, cleios. Nu simţeam pic de frică, doar eram cu tata şi cu un coleg de-al lui, spre nu ştiu ce cabană. Poate în Parâng. Nu l-am mai întrebat niciodată unde a fost locul acela. Pornisem cu o maşină care a rămas în pană, aşa că acum mergeam pe jos. Cred c-ar fi fost nimerit să-mi fie măcar un pic de teamă, că o luaseră înaintea mea cu mult şi rămăsesem tare în urmă. Totuşi, m-au auzit când am strigat. Păşeam cu capul dat pe spate. Drumul de jos nu se zărea mai deloc, în schimb, sus, se despica adevăratul drum. Un drum de stele. Cu o lumină îndepărtată, îngheţată, sticloasă, pâlpâitoare. Mă absorbea. Aproape uitasem de mine. Şi mi-am descoperit mărginirea, neputinţa. Am ţipat cu disperare, că vreau să-mi vâr mâinile în piept, să trag de el în lături, să-l desfac (ca pe-o haină!), să se poată cuibări în mine lumina aia vrăjită, de sus. Era atât de departe, de neatins, de stranie, şi-n jurul meu întunericul. Asta am ţipat: "Nu poot, nu poot să-mi deschid pieptul! Vreau să încapă în mine lumina aia de suuus!". Mi-a răspuns un hohot de râs.
Ei, oamenii mari, bărbaţii, râdeau de fetiţa asta atât de caraghioasă. Am vrut să cred că, dacă tata era doar cu mine atunci, n-ar mai fi râs chiar aşa tare. Poate nici nu era mare scofală de clipa aia, nu era de fel metafizică, nu dădusem peste niciun abis. Poate era un dram de micuţă maternitate, atât, poate voiam să încălzesc steluţele alea care tremurau fără încetare, ca pe-un porumbel şchiop, căzut din cuib, ca pe-un pisoi jigărit. Se rătăciseră aşa de sus, micuţele! Se pierduseră prin cer. Departee, departe. Şi mă chemau, neîndoielnic mă chemau. Tare aş fi vrut să merg cu capul în jos pe drumul de sus. Puteam să-i cer acelei clipe să se oprească? Puteam. Dar m-am sfiit de oamenii mari.
Cireşul înflorit
Tăpşanul cu soare
Cred că starea asta de tunel, în sus, în jos, înainte, m-a urmărit mereu. Eram odată pe o potecă. Cocârjată, aproape de-a buşilea, de mână cu băieţelul meu, care păşea fălos, dar mă cerceta bănuitor. Era vreo pricină de frică acolo? Era. Poteca pe care ne strecuram se boltea întunecoasă, cotropită, încâlcită, sub un soi de plantă agăţătoare, lipicioasă, cu smocuri de puf mai mari ca păpădiile. În preajmă, vestita pădure bătrână de stejari de la Balota. În vale, Dunărea. Şerpuia leneş, balaur cu strălucire vălurită. Solzi ce jurai că nu-s de ape, ci de argint. Nu se mai vedeau acum, pieriseră de parcă nici n-ar fi fost cu o clipă înainte. Ne pornisem spre un nu ştiu unde, momiţi de cărăruia tainică. Dar începuse să ne-nţepe, să ne zgârie, îndepărtam ramurile cu spini, ne prelingeam temător, de parcă era un drumeag carnivor ce avea să ne mestece, să ne mistuie. Mă prefăceam că e în ordine, că aşa am şi vrut să fie. Şi, deodată, s-a ivit un pui de lumină. Am cotit şi a explodat. Nici nu mai vedeam, clipeam des, ţipam, de fapt el ţipa, copilul. Chiuia. Eu ziceam mândră - vezi?! Era atâta însorire pe tăpşanul ăla, atâtea mii de petale care răsfrângeau raze şi ne orbeau şi era prea mult, prea necuprins, prea puternic totul. Am spus: "Ne întoarcem, gata, hai înapoi spre şosea, hai că ne prinde seara". Asta a fost. Aici ducea cărarea întunecată. Şi-am mai privit o dată-n urmă. Dar se aşternuse din senin o umbră grea de nor, o pală de vânt culcase iarba. Poiana se zbătea, se unduia, valuri, valuri. Până şi tufele alea ţepoase au ţiuit lung, când le-a străbătut adierea rece. Poteca tunel vuia înfundat ca o orgă. Se apropia o furtună.
Când am fost iepure
În spinarea mânăstirii, se-ntindea o costişă largă, neatinsă, cu zăpadă adâncă, sclipind dement în soare, sub o pală de ameninţare, a pădurii întunecate de pe culme. Abia se zăreau ceva urme mititele tocmai în mijloc. Am ajuns, asudând, şi-am priceput că erau urme de iepure. Ţopăia el, dar omătul era mult prea mare, aşa că făcuse un soi de tunel zăpăcitor. M-am luptat să descâlcesc opturile, zigzagurile şi cercurile lui. Venea din pădure şi nu ajunsese nicăieri. Părea că zburase. Probabil s-a întors de-a-ndăratelea, fix peste paşii săi. Am încercat să fac la fel, şi m-am trezit în buza desişului pâclos, împiedicându-mă de un leş de căprioară. Abia început, aproape aburea. Vânat de lupi. De ei fugise iepurele meu. Pe ei şi pe vulpe încerca să-i amăgească, încâlcindu-şi urmele. Ca un cod secret la vreme de război, indescifrabil. Pădurea jertfise o căprioară în locul lui.
N-am putut să spun măicuţelor şi nici azi nu pot să aşez în vorbe ce anume mi-a fost dat în clipa aia. Urme am mai văzut, chiar de urs, zăpezi o grămadă, linişte de mânăstire la vreme când nu sunt bântuite de turişti am gustat. Parcă o simt şi acum pe
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
