Şi Tatăl Nostru din ceruri ştia că-i trecuse vremea demult, aşa că se îndură, dintr-o dată, s-o trimită pe Sfânta Primăvară, cu poala plină de flori. Şi Ea, grăbită, pe aripi uşoare de vânt, se apucă să colinde munţii, câmpiile, dealurile, grădinile şi să presare cu hărnicie minuni mici, suave, în zeci de culori. Până în ziua de azi cred c-o făcea noaptea, pentru că în fiecare dimineaţă însorită apărea o altă cerguţă, de o altă culoare. Mai întâi au fost gingaşii ghiocei albi, apoi luşcuţele cu poale galbene şi verzi; după ele, îmbătătoarele mări de brânduşe mov, în care se desfătau mii de albine zumzăitoare; prin iarbă, la tot pasul, se iţeau bănuţeii tiviţi cu roz, primulele gălbui şi, ca din senin, apăruseră preluci de viorele (mniriuţe), albastre ca cerul cel mai înalt al verii, pe care cu numai o zi în urmă nu le-ai fi putut bănui sub nici o formă. Îmi era cât se poate de clar că treaba aceasta se săvârşea într-o mare taină, în vreme ce oamenii dormeau duşi.
În doar câteva zile, faţa pământului se preschimbase într-un tărâm vrăjit, plin de bucurie şi de viaţă, aşa încât Bunavestire, scăldată într-un soare vesel, făcu să se reverse către biserică puhoi de lume. Urcam şi eu - pentru că se urcă şi se tot urcă pe uliţa bisericii noastre -, cu sufletul uşor, dar, vai, cu mâinile goale, fără nici o floare pentru icoana Maicii Sfinte. Uitasem. Pur şi simplu uitasem şi-mi părea nespus de rău. La marginea drumului, am zărit însă o mulţime de violete, de un albastru-indigo, din acelea de grădină, frumos mirositoare, şi aplecându-mă repede, am cules trei firicele plăpânde şi două frunze rotunde, verzi, care să le încadreze. Acuma era în ordine, îmi mai veni sufletul la loc.
Cam pe la jumătatea aleii din cimitir, în dreptul unui stejar secular, mă învălui, deodată, un miros puternic de violete. Nu putea fi de la cele trei firicele din mâna mea. Cobora în valuri, dinspre uşa deschisă a bisericii, dar odată ajunsă înăuntru, parfumul acela pieri. Depunând minusculul bucheţel pe icoana Preacuratei, am ieşit, ca de obicei, să ascult slujba afară, lângă zidul din partea de nord. De acolo pot vedea, din când în când, căsuţa de veci a părinţilor mei şi văd cum ard lumânările pe care le pun de fiecare dată. Şi ard întotdeauna foarte frumos. Mare vânt trebuie să bată, ca să le stingă. Se spune că dacă au lumânări aprinse, apoi şi sufletele morţilor participă la Sfânta Liturghie, ori tata, nepreţuitul de el, a cântat în strana bisericii din Deseşti timp de patruzeci şi patru de ani şi se cade să fie, în continuare, prezent.
La întoarcere, am adunat un buchet de violete. Acasă, punându-le în apă fir cu fir şi numărându-le, am constatat că erau treizeci şi trei, anii la care Mântuitorul a fost răstignit. Şi asta m-a bulversat! Abia-mi venea să cred că mie, neputincioasa, mi s-a întâmplat una ca asta: adică, pentru infima-mi strădanie de a merge la biserică, cu câteva flori, primeam acum, prin bucheţelul de violete, un semn de mulţumire de la chiar Fecioara Maria şi Domnul nostru Iisus Hristos.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
