Tocmai cumpărase o pâine mare cât roata carului. "Guten Tag, mein Herr! Uite, v-am ieșit în cale cu plinul. Bine ați venit în satul nostru, Richiș!" Își scoate căciula de pe cap și zâmbește tandru, cu chipul blând și luminos, ca ziua asta de primăvară. Nici măcar nu i-am spus cine sunt și ce caut aici. Pentru el nu contează. Îmi strânge mâna cu bucurie. "Vă asigur că a meritat să bateți atâta drum. Satul nostru nu-i ca oricare, o să vedeți. Și sunt tare mândru să spun asta." Articulează meticulos fiecare cuvânt, de parcă ar intona un poem. Își îndeasă căciula pe cap și mă invită, de parcă ne-am cunoaște de când lumea, acasă la el, să mă aline cu un pahar de vin. Pe urmă, îmi promite să-mi arate și satul. "Trebuie să știți că satul ăsta era cândva foarte bogat, că de-aia se numește așa, de la "Reichesdorf", adică satul bogat. Și știți de ce era așa? Pentru că aici se făcea cel mai bun vin din țară. Vinul de Richiș era vestit în toată lumea, plecau vagoane întregi la București, la Budapesta și chiar la Constantinopol, unde turcii îl beau pe ascuns. Pe urmă au venit comuniștii și s-a năruit totul. Erau pline de struguri dealurile astea. Acu, doar ce mai avem prin grădină, dar vinul la fel de bun a rămas."
Un gol în inimă
După atâtea ore de mers cu mașina, simt cum alunec ușor într-un vis, într-o lume de poveste, cu case dichisite, aliniate frumos ca într-un șirag de jucării colorate, cu dealuri blânde, ca o mângâiere dumnezeiască, cu livezi abia înmugurite și îngeri cu chipuri de oameni. Pe cel din fața mea îl cheamă Johann Schaas și are 81 de ani. Râde întruna, ca un copil poznaș, și vorbește pe nerăsuflate, cu o fervoare de nestăpânit. El, Johann, și soția lui, Johanna, sunt ultimii sași rămași aici, în satul Richiș din comuna Biertan, județul Sibiu. Cândva, prin anii '60, erau 1300 la număr, iar în 1990, doar vreo 800. Pe urmă au plecat cu toții, rând pe rând, majoritatea în Germania, uitând cu totul de casele și de locurile lor de baștină. Doar ei doi s-au încăpățânat să rămână aici, până la sfârșitul zilelor. "E un gol mare în inima mea, când ies dimineața la poartă și aproape că nu mai recunosc lumea. Au venit tot felul de venetici și au ocupat gospodăriile lăsate de sașii noștri. Unii-s de treabă, n-am ce zice, doar că eu nu sunt așa legat la suflet de ei, cum eram de ăi cu care am trăit o viață." Johann și Johanna au doi copii, băiat și fată, amândoi stabiliți în Germania. Au mers de multe ori în vizită la ei, dar mirajul occidentului nu i-a impresionat prea tare. "Îi faină Germania, nu zic nu", șoptește, zâmbind amar. "Numa' că nu-i pentru mine. Nu, nu-i deloc. Aș muri fără pământul și biserica mea." Mergem agale pe marginea drumului și-mi arată puțin mai încolo o casă hodorogită, cu zidurile coșcovite și obloanele trase, gata parcă să cadă. Acolo a stat Hans, prietenul lui cel mai drag, cu care împărțea în copilărie orice bucățică de pită și își făcuse legământ cu briceagul în palmă că vor rămâne frați de cruce, până la moarte. Au rămas prieteni nedespărțiți zeci de ani, până când soția lui Hans, o zdrahoancă înțepată și necruțătoare, a pus într-o zi piciorul în prag și le-a stricat legământul, obligându-și bărbatul să-și ia catrafusele și să plece definitiv în Germania. Hans încă ezita, fiindu-i tare greu să se rupă de rostul lui de acasă. "Când mai stăteam la o vorbă cu el, în drum, imediat apărea femeia la poartă și-l striga. Și el, săracu', se ofilea la față și-o lua încetinel către casă, ca un câine bătut. Până la urmă, tot muierea a răzbit. Au plecat prin '93 și nici că au mai dat vreodată pe-acasă." Johann își plimbă privirea peste zidurile scorojite ale casei, ca și cum ar vrea să mângâie o rană. Se oprește puțin în dreptul porții, încercând în zadar s-o deschidă. "S-au făcut aproape 21 de ani de când n-a mai deschis nime poarta asta. Nici măcar o scrisoare nu mi-a mai trimis... Nici măcar nu știu dacă mai trăiește or ba... Apăi, mare vrajbă aduc și muierile astea, să-i despartă ele pe oameni de tot!" Johann mai face vreo doi pași și deodată zâmbește din nou. "Numa' a mea e cuminte și bună, că de-aia am luat-o. O s-o cunoașteți, pânea lui Dumnezeu."
Ajungem în "centru", unde se află barul și magazinul sătesc, un fel de supermarket cu fațada proaspăt vopsită. Johann se oprește din nou și-mi spune șoptit, la ureche, că ambele prăvălii au fost cumpărate de niște olandezi, care au renunțat acum câțiva ani la țara lor, și-au luat o casă în sat și trăiesc în pace și voie bună, laolaltă cu țăranii de-aici. "Noroc cu ei", îmi zice. "Au venit olandezii ăștia și au făcut ordine. Au renovat totul și când au deschis au zis: «Gata, de-acum doar oamenii serioși pot cumpăra pe datorie, și doar pentru o lună». Dacă într-o lună n-ai achitat, te-ai ars, nu mai iei a doua oară. Deștepți olandezii... O să trecem și pe la ei, să-i cunoașteți."
Johann îmi arată apoi turla bisericii evanghelice. Stă acolo de vreo 600 de ani, mereu la fel de frumoasă și impunătoare. E comoara lui cea mai de preț, pentru biserica asta minunată a rămas el în sat. Acolo și-a botezat copiii, acolo s-a cununat cu Johanna, acum 54 de ani. În 1999, a fost ales curatorul ei și de atunci o îngrijește cu smerenie. "E o adevărată capodoperă, vin străini din toată lumea s-o viziteze. O să mergem să iau cheia de-acasă și ne întoarcem să o vedeți și dumneavoastră, că așa ceva nu mai aflați nicăieri."
Șenilele istoriei
Casa lui Johann a fost ridicată de părinții lui în 1930, cu trei ani înainte ca el să vină pe lume. Aici și-a petrecut toată viața, cu bune și rele, cu bucurii multe, dar și cu multe lacrimi amare. "Când aveam vreo șapte ani, a venit războiul. Tocmai atunci când începeam și eu să înțeleg ceva din lumea asta. Și cu asta, s-a cam dus joaca mea. La noi în sat a staționat o companie de tanchiști germani și țin minte că soldații ăia mai tineri învățau să conducă tancurile. Și așa de mult se învârteau pe-aici, că până la urmă au stricat toate drumurile cu șenilele lor, de nu mai puteam să ieșim nici cu căruța din curte. Dar necazul ăl mare a fost că mulți sași de-ai noștri au fost forțați să se înroleze în armata germană. Și așa a rămas Richișul cu o mulțime de copii orfani." Mai târziu, după întoarcerea armelor din 23 august 1944, zile la rând, avioane nemțești treceau pe deasupra satului, secerând cu mitralierele tot ce mișca. Iar Johann și ceilalți copii se cocoțau pe dealurile din jur și cum vedeau un avion că se apropie, începeau să fluture de zor niște batiste albe. "Nici acum nu înțeleg cum de ne lăsau părinții să plecăm așa, de capul nostru, când avioanele alea ciuruiau peste tot." A urmat apoi cea mai crâncenă prigoană împotriva sașilor, când rușii i-au suspectat pe toți laolaltă de colaboraționism. Johann zâmbește amar și-mi spune o poveste decupată parcă dintr-un film, despre o dimineață friguroasă de toamnă, când încă nu se vedeau zorii, și când părinții l-au luat pe sus din pat, l-au dus în căruță și l-au acoperit cu o pătură groasă. Din sat, se auzeau focuri grele de mitralieră. Căruța a pornit la drum și nu s-a mai oprit până sus, într-o mică pădure din deal. Acolo au rămas cu toții, alături de alte familii de sași, vreme de cinci zile, până când rafalele mitralierelor s-au oprit. Mai târziu a aflat că satul fusese "călcat" de un grup de ruși, porniți la vânătoare de sași "colaboraționiști". Și că 12 dintre consătenii lui au fost uciși. "Tare rău ne-a chinuit pe noi, sașii, istoria asta! Niciodată n-am fost prea fericiți, că de-aia au plecat cu toții." Johann își amintește apoi de exproprieri, un alt blestem din istoria sașilor, când le-a fost confiscat totul, pământul, casa, animalele, drept pedeapsă pentru același "colaboraționism" din timpul războiului. Chipul lui se întunecă iar. Îmi arată undeva, în spatele curții, o cocioabă hodorogită, care stă lipită de peretele casei, și-mi spune din nou o poveste desprinsă din filmul acela cumplit care i-a mutilat copilăria. Era la fel, o zi friguroasă de toamnă, când în curtea lor au dat năvală 12 oameni. Un bărbat tuciuriu, pe nume Avram Moldovan, poreclit Bălgrad, femeia lui, Lisăndroaia, o țigancă cu gura cât șura, și cei zece puradei ai lor. Au zis că le-a plăcut casa asta și că au bilet de la "celula" de partid că trebuie să se mute aici. Până a doua zi dimineață, Johann cu fratele și părinții lui erau somați să golească tot și să evacueze casa. Ba nu, să nu ia chiar tot, să lase patul din camera mare, un dulap, masa abia cumpărată și cele șase scaune tapițate. Restul să dispară odată cu ei. "Toată noaptea n-am închis un ochi, a fost numai plâns și durere. N-aveam unde să ne mutăm, poate doar la bunicii mei, dar și acolo mai erau deja două familii înghesuite. Dimineața, am tras cu mama căruța la poartă și am început să cărăm. Doar că era o problemă: tata nu era nicăieri. Dispăruse încă din timpul nopții. L-am căutat peste tot, în toată casa, în grădina din spate, prin vecini. Degeaba. Abia spre prânz l-am văzut ieșind din șură, cu brațul de gâtul lui Bălgrad, țiganul, amândoi morți de beți. Tata s-a uitat deodată la noi cu ochii cruciș și ne-a zis: "Gata! Nu mai plecăm!" Negociase toată noaptea cu țiganul ca să ne lase nouă bucătăria de vară, cocioaba aia lipită de casă." Au urmat nouă ani de coșmar, cel mai negru coșmar din viața lui. Din '48 până în '57, Johann și ai lui au fost siliți să trăiască într-o cameră de zece metri pătrați, cu toată țigănia în curte. "Aveau neamuri în tot satul și toată ziua veneau aici, era curtea asta plină. Zi de zi, numa' urlete și scandaluri. Au bătut-o pe mama, l-au bătut pe tata, ne-au bătut pe noi... Toată viața m-au apăsat cel mai rău pe suflet amintirile astea. Numa' gândiți-vă, domnule, am trăit nouă ani în cușca aia. Nouă ani ca în iad."
Clipește iute și mult, ca și cum abia și-ar ține plânsul. Îmi spune că salvarea le-ar fi adus-o un anume Friedrich Müller, episcopul de-atunci al Bisericii Evanghelice, care ar fi intervenit direct la Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru salvarea sașilor din Transilvania. Cert este că în 1957 a apărut un decret prin care le-au fost retrocedate toate casele. "Așa s-a terminat tot calvarul ăsta urât. Aveam 24 de ani când ne-am mutat iar în casa noastră. Iar cei care ne-au ocupat până atunci gospodăriile au primit de la un fel de bancă agricolă, sau așa ceva, câte 25.000 de lei de familie, să-și construiască ei alte case. De-aia avem în Richiș o stradă care se cheamă și astăzi «strada Băncii», că acolo s-au mutat toți oamenii ăia care ne-au ocupat nouă casele." Johann tresare brusc, trezit parcă dintr-un coșmar. Se uită la mine smerit și zâmbește din nou, cerându-și iertare pentru toate poveștile astea triste ale lui. Mă apucă apoi ușor de braț și mă conduce către grădina din spatele casei. Acolo, pe un petic de teren proaspăt afânat, o femeie mărunțică, cu broboadă pe cap, curăță pământul cu o greblă. "Pune mazărea", zice el. "Că acuma-i vremea, când încă e rece pământul." Ea e Johanna, iubita soție a lui Johann, aleasa inimii lui de-acum o jumătate de veac. Ne întâmpină vioaie ca o fetișcană, zâmbind sfios, cu ochii ei senini, de nemțoaică sadea. "Ea este frumoasa mea nevastă, cea mai vrednică și cea mai înțeleaptă femeie din lume." Se așează lângă ea, o prinde ușor de mână și se întorc spre mine râzând amândoi, gata pentru o fotografie. "Haideți", zice el, "nu ne faceți o poză? Noi suntem Johann și Johanna, ultimii sași de la Richiș." Râd și se alintă din priviri, ca doi adolescenți. De 54 de ani, zi de zi, fac la fel. Niciun necaz nu le-a ponosit dragostea, ba dimpotrivă, le-a aprins-o mai tare. "Știți ceva?", îmi zice ea cu glasul dulce ca mierea. "La noi se zice așa: dacă te cununi la biserica evanghelică de la Richiș și îți ajunge vinul până la sfârșitul nunții, atunci nu se stinge niciodată dragostea. Uite, la noi așa a fost." Singura lor durere va rămâne despărțirea de copii. Se văd parcă tot mai rar și știu amândoi că unica soluție pentru a fi din nou împreună e să lase totul baltă aici și să se mute acolo, în Germania. Dar așa ceva nu se poate, pentru că asta ar însemna să îmbătrânească prea repede și să-și grăbească sfârșitul. "Noi am fost în Germania și știm sigur că ne-am plictisi de moarte acolo", spune Johann . "Ce să fac acolo fără biserica mea, fără pământul ăsta al meu? Vă spun eu ce-ar fi: mai mult ca sigur aș muri."
Casa lui Dumnezeu
Se oprește în ușa bisericii, se așează pe trepte și începe să-mi povestească solemn, ca și cum ar vrea să mă inițieze înaintea unei misterioase călătorii. Deasupra lui se înalță impunătoare o arcadă gotică, veche de peste 600 de ani, sub care se vede sculptată cu mare migală scena răstignirii. Pentru Johann, aici este hotarul dintre cer și pământ, poarta care desparte lumea păcătoasă din sat de casa lui Dumnezeu. Iar el este singurul om care are cheia acestei porți. Dincolo de ușa asta uriașă se simte el cel mai fericit, cel mai împăcat cu sine și cu lumea, cu trecutul lui dureros. Îmi arată la baza coloanelor de la intrare, chiar deasupra treptelor, mai multe scobituri stranii, și-mi spune povestea lor. Sunt urme de degete, semne vechi ale păcătoșilor din sat, care erau chemați în fața prezbiteriului, pedepsiți apoi să stea în genunchi pe treptele bisericii în fiecare duminică, și să-și învârtă degetul în zid cât timp ținea slujba. Sașii din Richiș erau oameni mândri și nu era pedeapsă mai mare pentru ei decât să-i vadă lumea acolo, în genunchi, scobind cu degetul în piatră: "No, săracu', iară o pățât-o!" Johann îmi arată de aproape pereții plini de găuri, unele sunt groase și adânci, altele mai firave, semn că și femeile păcătoase aveau aceeași soartă. Apoi se ridică vioi ca un flăcău, scoate de sub haină o cheie uriașă și descuie ușa bisericii. "Am primit cheia asta în 1999, când am fost ales curatorul bisericii. Știți, asta nu prea e voie, că rânduielile noastre spun că trebuie ales cel mai bun și cel mai vrednic om din sat. Dar cum astăzi sunt singurul rămas, eu sunt și cel mai bun, și cel mai rău." Intrăm înăuntru și o răcoare stranie îmi învăluie tot corpul. Deasupra mea se înalță o adevărată capodoperă a arhitecturii, care l-ar smeri și pe cel mai crâncen nelegiuit. În față, un altar magnific, încărcat cu scene pictate și statui colorate în roșu și albastru, îți taie imediat răsuflarea. Fiecare colțișor din biserica asta veche de 600 de ani, fiecare bucățică, obiect sau piatră din ea emană o măreție aparte și misterioasă, răspândind peste tot acea răcoare ciudată, care mă furnică de când am intrat aici. Privesc uluit și nu-mi vine să cred că în colțul ăsta uitat de lume poate exista o asemenea minunăție. Johann îmi vede emoția și zâmbește bucuros ca un copil. "V-am zis eu că e o minune. Acum poate înțelegeți de ce n-am plecat din sat."
După decembrie 1989, au început să apară la Richiș primii vizitatori, majoritatea străini. Nu se știe cum, aflaseră de biserica de aici și veneau doar pentru ea din toate colțurile lumii. Au apărut apoi și primele donații. O familie din Anglia a dat 20.000 de lire sterline pentru refacerea acoperișului, iar mai târziu, Fundația "Mihai Eminescu Trust", patronată de prințul Charles, a finanțat renovarea întregii biserici și a Casei de Cultură din sat. "Vedeți dumneavoastră, după atâtea secole de suferință, pare că au venit și vremuri bune pentru noi. Numa' că la ce bun, dacă toți sașii noștri s-au dus din țară? În fiecare an vin sute de turiști în satul nostru. Ne sună încă din iarnă agențiile de turism să facă rezervări la cazare pentru vară. Și-acum nu mai vin doar pentru biserică, vin așa, să stea câteva zile la noi. Nu știu care-i secretul, le place lor duhul ăsta de-aici, să se bucure măcar în vacanțe de lucrurile simple de la noi. Unii s-au mutat definitiv în sat, au cumpărat casele sașilor și s-au făcut țărani de Richiș, ca mine. Și eu sunt tare mândru de asta..."
Dragoste la prima vedere
Johann vorbește cu ea ceva în germană și apoi face politicos prezentările: ea e Tony Timmerman din Olanda, are 65 de ani și împreună cu soțul ei au fost primii străini care au cumpărat o casă la Richiș. Femeia zâmbește puțin stânjenită, nu se aștepta la o asemenea vizită. Johann e prietenul ei cel mai bun, un om de toată isprava, care i-a ajutat enorm să se adapteze la traiul și obiceiurile de aici. Au venit prima oară în 1991, când au adus niște ajutoare pentru copiii orfani de la Mediaș. Acolo s-au împrietenit cu un român, director la o firmă, care i-a plimbat puțin prin împrejurimi. Așa au ajuns aici și s-au îndrăgostit de satul ăsta. Râde și-mi spune într-o română impecabilă că a fost dragoste la prima vedere. S-au hotărât pe loc că trebuie să cumpere o casă din cele abandonate de sași. În câteva zile au făcut actele, au scos banii din bancă și gata. De atunci, au venit aici în fiecare vacanță, uneori chiar de trei ori pe an, singuri sau cu copiii. Amândoi lucrau într-un spital din Amsterdam, ea era informatician iar el manager. Apoi, în 2007, au ieșit amândoi la pensie și atunci au luat cea mai curajoasă hotărâre din viața lor: să renunțe definitiv la Olanda și să se mute la Richiș. "Noi când am venit prima oară aici, în 1991, am văzut un tablou pe care n-o să-l uit niciodată", povestește femeia cu un surâs nostalgic. "La intrarea în sat, pe un câmp de un verde ireal, câțiva oameni, bărbați și femei, coseau iarba și o puneau grămadă în căpițe. Imaginea asta n-are nici o valoare așa, povestită. Dar eu am oprit mașina și nu-mi venea să cred ce văd, parcă eram într-un film. Așa a început dragostea mea pentru Richiș." "Iar dacă iubești pe cineva, îl iubești și gata, fără să știi de ce. Așa iubesc eu satul ăsta... E ca o poezie pe care nu prea o înțelegi dar îți place. Pot să spun că eu în locul ăsta m-am regăsit. Ce-mi pare un pic rău e că abia acum am înțeles că fericirea se găsește în lucrurile astea simple... De-aia m-am hotărât să trăiesc aici." De curând, Tony Timmerman a cumpărat și casa parohială a bisericii evanghelice, care oricum era o ruină. A renovat-o deocamdată doar pe dinăuntru, respectând cu sfințenie tradiția locului, și apoi a transformat-o în casă de oaspeți. Aici vin anual sute de turiști din toată lumea. Unii dintre ei au fost atât de fascinați de locul ăsta, încât au urmat exemplul olandezilor, cumpărând și ei case din cele abandonate de sași. Așa se face că în fiecare vacanță, satul e plin de străini, germani, englezi, elvețieni, francezi, ba chiar și neozeelandezi. Pentru Johann, toate aceste schimbări în viața satului său înseamnă o bucurie fără margini. "Vă spun sincer, am întinerit cu vreo 50 de ani. Adică mă simt cam ca la 30. Dacă plecam din sat, acum aveam o sută de ani. Asta dacă mai puteam să trăiesc." Râde bucuros ca un copil, în timp ce își îndeasă căciula pe cap. Ne luăm rămas bun de la femeia olandeză și ieșim în stradă. S-a lăsat seara și peste sat s-a așternut o liniște dumnezeiască. O luăm așa, agale, pe drum și trecem iar pe lângă casa pustie și dărăpănată în care a stat Hans, prietenul lui cel mai bun. "Știți la ce m-am gândit?", îmi zice, privindu-mă cu o strălucire aparte în ochi. "O să fac cercetări să aflu adresa lui Hans. O să-i scriu o scrisoare și o să-l rog să vină câteva zile la Richiș. Să vadă și el cum arată satul acum. Și dacă i-o mai trebui lui pe urmă Germania, să mă pișcați cu urzică pe limbă."