DAN NUȚU - "Toată viața am vrut să pun un zâmbet pe chipul cuiva"

Dia Radu
- Copil rebel al cinematografiei românești, "idolul unei generații", cum critica vremii s-a grăbit să-l eticheteze, a fost nelipsit de pe marile ecrane până ce, în plină glorie, în 1979, și-a pierdut urma, emigrând în America. După 35 de ani de tăcere, și-a surprins nu doar foștii colegi de scenă, ci și pe mai tinerii actori și iubitori de film, revenind în forță pe platou, în pelicula românească "Puzzle" - povestea unor destine dramatice, în care joacă rolul unui nevăzător. Pentru meritele sale ca actor, scenarist și producător de film documentar, actorul Dan Nuțu a fost răsplătit, zilele acestea, în cadrul Galei Festivalului Internațional de Film București, cu Premiul de Excelență pentru întreaga carieră -

"Gonit de clipele stării pe loc"

- Ați părăsit România în 1979, în plin apogeu al carierei. Pentru mai vârstnicii iubitori de film sun­teți o legendă, tinerii de azi vă cunosc însă prea pu­țin. Ne puteți povesti în ce împrejurări ați plecat din țară?

- Fusesem plecat în turneu la New York, cu câțiva ani înainte, cu Liviu Ciulei. Dar n-am rămas atunci, fiindcă iubeam o fată. Nimeni nu se aștepta să mă întorc în țară, îmi amintesc că m-am suit în avion și am fost aplaudat că mă întorc. Însă ideea de a pleca m-a urmărit. Și în 1979, am prins altă ieșire cu Liviu Ciulei, la Berlin. Nici atunci n-am avut un plan precis. Radu Gabrea făcea un film în Portugalia, mi-a propus un rol exact când eram eu la Berlin și m-am agățat de asta, ca să-mi fac drum.

- În definitiv, de ce ați plecat din țară?

- E o întrebare care mi se tot pune constant, de fiecare dată când dau câte un interviu. Și am epuizat toate răspunsurile posibile, de la plictiseală până la curiozitate. Am căzut odată pe un vers al lui Emi­nescu: "Orice noroc și-ntinde aripele, gonit de clipele stării pe loc". M-a frapat, e un sentiment pe care l-am avut de foarte multe ori în viață. N-am plecat din motive politice, ci fiindcă totul devenise rutină în viața mea și asta mă speria. Mă speria teribil statul pe loc. În film, aveam același rol veșnic de UTC-ist rebel, iar în teatru, deși jucam într-un spectacol bun, la Bulandra, cu o distribuție extraordinară, care aduna toți greii momentului, de la Ion Caramitru, Virgil Ogă­șanu până la Toma Caragiu, Gina Patrichi și Clo­dy Bertola, apăruse o plictiseală insuportabilă. După șase luni de la premieră, în care nu ai voie să impro­vizezi niciun pic, simți cum totul e mort pe scenă. Se diluase totul în viața mea. Aveam nevoie de ceva nou și n-am stat prea mult să mă gândesc.

- Din Germania ați ajuns într-un final în Statele Unite, unde însă ați renunțat la actorie. Un gest sur­prinzător din par­tea unui mare ac­tor.

- N-am mai fă­cut actorie pentru că aveam 35 de ani, într-o lume nouă, cu reguli noi. Nu mai eram la prima tinerețe, să alerg de la un casting la al­tul și să stau cu ba­gajul pregătit me­reu ca să joc în fie­care sezon în alt tea­tru, în alt oraș. În America, până de­vii cât de cât o star­letă, viața de actor înseamnă sacrificiu și alergătură per­ma­nentă. Nu-ți poți permite să ai și o fa­milie. Or, eu foar­te repede după ce am ajuns în Ame­rica, am cunoscut o femeie cu care m-am că­să­torit și cu care am făcut doi copii. Așa că nu aveam forță și nici chef să o iau de la capăt. Cunoscusem deja partea frumoasă a actoriei: și succesul, și aplau­zele, și festivalurile. Îmi câștigam banii făcând taxi­me­trie și, când mă mai recunoștea câte-un român pe stradă, chiar nu-mi mai păsa. Nu mi s-a părut strigător la cer că nu mai fac actorie. Nu mai aveam elan s-o iau de la capăt.

- Ați simțit că dăduserăți deja totul?

- Nu cred că am dat totul în actorie. Ce e frumos în meseria asta e că păstrezi mereu semnul îndoielii, al mirării, nesiguranța permanentă și curiozitatea care te fac să devii mai bun. Cum devii conștient de sta­tu­tul pe care-l ai, cum te pierzi pe tine și-ți pierzi și ha­rul. Actoria poate fi foarte înșelătoare, pentru că mergi din truc în truc și știi că la un moment dat, invariabil, cazi pe ceva care dă bine. Încet, încet, dacă nu ai grijă, te plafonezi, te manierizezi. Foarte mulți actori ajung să joace veșnic același rol. Din fericire, am plecat la timp.

- Nu v-a părut rău? Oricât de modest ați fi, în țară erați totuși cineva: "marea speranță a filmului românesc", cum scria presa vremii. Nu v-a tentat să vă întoarceți?

- Deloc. Aflasem din țară că situația se înrăutățise cumplit în România, în anii care au urmat. Nici după revoluție nu m-am întors imediat, am venit abia în 1991, și doar pentru că mi se îmbolnăvise mama, iar gândul că sunt atât de departe de ea când își trăia ultimele zile a fost greu de suportat. Mai ales că am fost singurul ei fiu și am fost foarte legați. Nostalgia nu e bună, e o frână care nu te lasă să mergi înainte și nici să te bucuri de prezent. Am amici români care locuiesc în Occident și încă li se pare că în România era mai bine, dar nici să se întoarcă nu pot. Pe mine, con­diția emigrantului mă îmbogățește cu o perspec­tivă mult mai largă. În fond, fiecare individ e diferit. Poți să nu te simți acasă nici în America, nici în Ro­mânia, sau poți să te simți acasă peste tot.

Frumusețea limbii române

- După o pauză uriașă, de câteva decenii, când nimeni nu se mai aștepta, v-am putut vedea în filmul "Puzzle", regizat de Andrei Zincă. Ați hotărât să vă întoarceți la film, la prima iubire?

- Nu am hotărât nimic, a fost o întâmplare. Mi s-a propus acest rol, al lui Sabin Vianu, un scriitor bătrân și orb, care trăiește izolat în casa lui părintească și riscă să fie evacuat. M-a incitat povestea și am ac­cep­tat, pentru că personajul avea vârsta mea. Sigur, dacă o să mi se mai propună ceva la 70 sau 80 de ani, chiar mi-ar plăcea să fac un rol de compoziție extraordinar. N-o să spun nu.

- În ultimii ani pare totuși că v-ați luat revanșa. Actor, producător de film documentar, îndrumător, scenarist - care din rolurile astea vă e mai aproape de suflet?

- M-a pasionat cu adevărat munca de scenarist. A început în momentul în care actuala mea soție, Cris­tina Hoffman (directorul ICR Berlin n.r.) a citit o carte superbă, "Rădăcina de bucsău", a lui Ovidiu Nimigean și, deși n-a mai apucat să o termine, mi-a pus-o în poală, zicându-mi: "Ăsta e un rol pentru tine". Nu era chiar un rol pentru mine, fiindcă perso­na­jul e mai tânăr, are 50 de ani. Dar cartea e absolut ex­traordinară și m-a incitat să iau textul și să-l editez. Sunt bucuros, fiindcă scenariul pe care l-am scris e bunicel și a obținut deja finanțare. Am continuat pe drumul ăsta, în momentul în care l-am citit și pe Filip Florian. "Toate bufnițele" e o carte care m-a năucit, sper să pot să o transform în scenariu. M-a atins ceva din ea, dincolo de intelect, ceva greu de definit, ce am trăit cândva eu însumi. Cuvântul lui e foarte aproape de expresia mea. Până și gesturile lui m-au atins, atunci când l-am cunoscut. Mă uitam, de pildă, cum rupe plicul de zahăr, cum îl golește, pune în interior partea ruptă, îl împachetează de patru ori și apoi îl aruncă în scrumieră. Eu fac asta de când mă știu, dar n-am mai văzut-o la nimeni.

- Veniți rar în țară. Cum de sunteți atât de apro­piat de literatura română?

- Ani de zile, cât timp am locuit în America, n-am citit aproape nimic în limba română. Ple­casem din Ro­mâ­nia anilor '70, care avea un voca­bular realist-socia­list limitat la ma­xi­mum (1000 de cu­vinte în zia­re), am trecut pe la Europa Liberă, la Mün­chen, unde am fost câteva luni angajat, unde vocabularul s-a redus la 725 de cuvinte, iar când am ajuns în Ame­ri­ca, singurele reviste de limba română erau cvasi-evreiești și aveau vreo 640 de cuvinte. (râde) Am redescoperit frumusețea limbii române după 2005, prin scriitorii Dan Lungu, Filip și Matei Flo­rian, Ovidiu Nimigean și alții. Sunt bucuros și năucit de cât talent e în Ro­mânia, și în litere, și în film, și în muzică.

- Distanța care s-a creat cu plecarea din țară v-a oferit probabil și o privire mai proaspătă asupra lu­crurilor. Cum se vede din Occident filmul româ­nesc?

- Filmul românesc se vede, și asta e cel mai im­portant, cu bunele și relele lui. România nu mai în­seam­nă doar Nadia Comăneci, Hagi sau Țiriac, Ro­mâ­nia există pe harta cinematografiei europene și chiar și în Statele Unite se vorbește mult de filmele românești. Apar mereu copii talentați, iar generația Noului Val, de care s-a tot vorbit, de­vi­ne deja gene­rația veche.

- Să vorbim pu­țin și de "Aristo­teles Workshop", atelierul de film documentar pe ca­re-l coordonați de ani buni. Cred că a ajuns la a opta ediție...

- În 2006, i-am con­vins pe repre­zen­tanții postului de tele­viziune Arte, de nece­si­tatea unui curs de vară pentru tinerii documentariști din Eu­ropa Cen­trală și de Est. De atunci, în fie­care an, alegem un grup de tineri talentați (regizori, monteuri, scenariști), le oferim masă și ca­zare, într-un loc li­niștit și frumos (în ultimii ani am fost la Vama Su­ceava) și posibi­li­ta­tea de a se pregăti și a dis­cuta cu specialiști aduși din alte țări. Apoi trec la treabă, își caută su­biecte în zonă și încep să fil­meze, iar la final, un mic juriu hotă­răște care este filmul câști­gător. E o experiență extraordi­nară să lu­crez cu ei, fi­indcă de-a lungul timpului am întâlnit tineri nu doar foarte talentați, ci și de o ca­litate u­mană im­pre­sio­nantă. Filmele lor merg mai departe, in­tră în com­petiții inter­naționale și se întorc cu pre­mii. Sa­tisfacția aces­tui proiect e uria­șă.

- Aristoteles Work­­shop v-a obli­gat, în­tr-un fel, să vă în­toar­ceți an de an în țară. Ce vă place să faceți când sunteți în Româ­nia?

- Îmi place să văd oameni dragi, să stau cu ei de povești. Sau mă plimb prin locuri pe care nu le-am mai văzut de mult. Îmi place să merg să mă­nânc ceva bun. Nu că aș fi mort după mi­titei sau ciorbă de burtă, dar când stai departe de țară, chiar ți se face dor. Numai în Ro­mâ­nia poți bea pelin. Bă­utura asta nu mai exis­tă nicăieri în lu­me. Azi, de pildă, a fost o zi su­perbă, am stat la soare la Terasa Verona și am as­cultat swing.


Să fii tată: o bucurie imensă

- Aveți doi băieți care au rămas în America. I-ați adus vreodată în România?

- Băieții mei chiar se bucură că sunt pe jumătate români, deși ei nu cunosc limba, fiindcă am fost prost și nu le-am vorbit deloc românește când erau mici. I-am adus în România, i-am plimbat prin Ardeal, pe la Sibiu, au fost și în Bu­covina. Le-a plăcut mânca­rea, le-au plăcut oamenii.

- Moștenesc ceva de la dvs.?

- Nu știu ce să zic. Ăla mic, care are 23 de ani, cântă la chitară ca un Dumnezeu, ăla mare, care are 25, e o obrăznicătură. Sunt frumoși amândoi și au umor, slava Bogu! Rolul de tată e o bucurie imensă, pe care o doresc tuturor. Cât au fost mici, fiecare zi a fost o provocare, singurul lucru constant a fost că le-am gătit și i-am dus la pescuit. E extraordinar să vezi cum trece timpul și ceea ce ai sădit în ei începe să dea roade. Acum e mai greu pentru mine, fiindcă distanța e mare și îi văd mai rar.

- La Berlin, unde locuiți acum, vă simțiți acasă?

- Nu, m-am simțit bine în România, m-am simțit bine la New York și la Boston, dar în Germania nu mă simt foarte bine, cu germana mea de baltă. De aia nu am rămas nici prima oară în Germania, limba asta nu s-a lipit de mine și nici oamenii nu-mi plac foarte tare. Și parcă la Berlin văd prea mulți români pentru gustul meu. Bisericuțele astea de români din diaspora te țin pe loc, nu te lasă să te integrezi.

- Cu ce seamănă zilele dvs. berlineze?

- Sunt foarte liniștite, stau mult timp la biroul meu, în fața computerului. Ascult muzică, îmi place la nebunie jazzul, gătesc cu foarte mare plăcere și citesc. Când am timp, ies din Berlin să vizitez lacurile din împrejurimi. Berlinul nu e orașul meu favorit. M-aș duce oricând să locuiesc în Estonia, la Tallin, sau în Umbria, în super­bul orășel Spoleto.

"Și la 70 de ani poate fi bine, dacă nu-ți dorești să mai ai 44"

- Ați trăit 35 de ani în România, apoi ați trăit în SUA, schimbându-vă viața radical. Din 2005 sunteți din nou în Europa. O viață făcută, parcă, din bucăți. De unde vine forța de a o lua de la zero de fiecare dată?

- S-o iei cu totul de la capăt e uneori semn de sănătate mintală. Am auzit de un studiu japo­nez care recoman­da, în cazul tulbu­rărilor psihice, ca pacienții să înceapă fiecare zi într-un mod cu totul nou. E ca o curățire pentru creier, care te ajută să te resetezi. M-a pus pe gânduri. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi fac planuri. Totul a fost hazard în viața mea. Am învățat să prețuiesc accidentul, fără de care n-ar fi avut loc marile întâlniri ale vieții mele. Că e venit de sus sau e provocat de tine însuți, fiecare ac­ci­dent te aruncă în­tr-o lume nouă. E un motor care te pro­pulsează înain­te, e o provocare. It's a fucking chal­lenge!

- Și după toate aceste resetări, du­pă toate dru­murile și rolurile pe care le-ați încercat, ca­re credeți că a fost ma­rele dvs. talent?

- Am fost toată viața un măscărici. Toată viața am vrut să pun un zâmbet pe chipul cuiva. As­ta m-a făcut fe­ricit și asta m-a dus la actorie. Mi-a plă­cut să mă pun în scenă. Eram der­bedeu și obraznic și visam să mă arate lumea cu degetul și să-mi văd chipul pe stâl­pul de la Patria. N-am făcut altceva decât să alerg prin ca­dru de mai multe ori. N-am ales să joc într-un anu­mit fel, tot ce am făcut am făcut pentru că nu puteam să fac altfel. Dar dacă asta le-a plăcut oamenilor, eu am fost bucuros.

- Sunteți fericit când priviți înapoi? A mai rămas ceva de împlinit?

- Cineva spunea cândva, foarte frumos, că nu o nenorocire strică o fericire, ci o altă fericire. Mi-e greu să spun dacă sunt fericit. Atunci când ești, nu știi că ești. Ești orb, năuc, abulic și cu mintea-n nori. Și știi c-ai fost abia când nu mai ești. Tot ce pot să spun e că și la 70 de ani poate fi bine, dacă nu-ți dorești să mai ai 44. Ceva de împlinit? Da, a mai rămas o do­rință. Aș vrea să construiesc o casă, una cu tot ce tre­buie, cât încă mai pot. Mi-a plăcut dintotdeauna să lu­crez în lemn, sunt tactil, sunt dibace. Iar satisfacția lucrului ieșit din mâna ta nu se poate compara cu niciun val de aplauze.