Patru întâmplări

Oprește-te, clipă!

Un drum cu stele

Firește, eram copil când m-a cutremurat întâia oară clipa. Nu prea mică, fiindcă mergeam binișor pe picioarele mele. Mergeam pe o cale largă, dar prin pădure. Și pe o latură, și pe cealaltă, pădure, noaptea. Habar n-aveam însă că era vorba despre co­paci. Eu vedeam două ziduri de întuneric, drepte, neclintite, întuneric total, greu, cleios. Nu simțeam pic de frică, doar eram cu tata și cu un coleg de-al lui, spre nu știu ce cabană. Poate în Parâng. Nu l-am mai întrebat nicio­dată unde a fost locul acela. Pornisem cu o mașină care a rămas în pană, așa că acum mer­geam pe jos. Cred c-ar fi fost nimerit să-mi fie măcar un pic de teamă, că o luaseră înaintea mea cu mult și rămăsesem tare în urmă. Totuși, m-au auzit când am strigat. Pă­șeam cu capul dat pe spate. Drumul de jos nu se zărea mai deloc, în schimb, sus, se despica adevăratul drum. Un drum de stele. Cu o lu­mină îndepărtată, înghe­țată, sticloasă, pâlpâi­toare. Mă absorbea. Aproape uitasem de mi­ne. Și mi-am descoperit mărginirea, ne­putința. Am țipat cu dis­perare, că vreau să-mi vâr mâi­nile în piept, să trag de el în lături, să-l desfac (ca pe-o haină!), să se poată cuibări în mine lumina aia vrăjită, de sus. Era atât de departe, de neatins, de stranie, și-n jurul meu întu­nericul. Asta am țipat: "Nu poot, nu poot să-mi deschid pieptul! Vreau să încapă în mine lumina aia de suuus!". Mi-a răspuns un hohot de râs.
Ei, oamenii mari, bărbații, râdeau de fetița asta atât de caraghioasă. Am vrut să cred că, dacă tata era doar cu mine atunci, n-ar mai fi râs chiar așa tare. Poate nici nu era mare scofală de clipa aia, nu era de fel me­ta­fizică, nu dădusem pes­te niciun abis. Poate era un dram de micuță ma­ternitate, atât, poate voiam să încălzesc ste­luțele alea care tremu­rau fără încetare, ca pe-un porumbel șchiop, căzut din cuib, ca pe-un pisoi jigărit. Se rătă­ci­seră așa de sus, micu­țele! Se pierduseră prin cer. Departee, departe. Și mă chemau, neîndo­ielnic mă chemau. Tare aș fi vrut să merg cu ca­pul în jos pe drumul de sus. Puteam să-i cer ace­­lei clipe să se o­preas­că? Puteam. Dar m-am sfiit de oa­me­nii mari.

Cireșul înflorit

Era tot întuneric și nu mai eram copil. Ba, acum, aveam eu copiii mei. M-am dus târziu, după miezul nopții, să închid geamul care rămăsese deschis în ca­mera mare și am auzit un foșnet. Ușor, ușor, pre­lung și ritmat, cu porniri și poticniri. Respirația unei ființe uriașe, tainice. M-am aplecat peste fereastră și m-a învăluit o liniște densă, compactă, o neclintire a aeru­lui. Mă scuturau fiori de teamă. Și iată, brusc, pâl­pâiau și creșteau spre mine, cu zvâcnet, niște lu­mi­nițe. Cu un mic pocnet foșnit. Urcau, urcau. În rân­duială, nu haotic, câte-o treaptă, oprire, înc-o treaptă, spre vârf. Era cireșul care înflorea. Răsufla flori, flu, fluu, fluuu. A mai înflorit și-altădată, desi­gur, dar, ori­cât l-am pândit, a fost în zadar. O făcea pe ascuns. Și mai pe urmă ne-am mutat.

Tăpșanul cu soare

Cred că starea asta de tunel, în sus, în jos, înainte, m-a urmărit mereu. Eram odată pe o potecă. Cocâr­jată, aproape de-a bușilea, de mână cu băiețelul meu, care pășea fălos, dar mă cerceta bănuitor. Era vreo pricină de frică acolo? Era. Poteca pe care ne stre­cu­ram se boltea întunecoasă, cotropită, încâlcită, sub un soi de plantă agățătoare, lipicioasă, cu smo­curi de puf mai mari ca păpădiile. În preajmă, vestita pădure bătrână de stejari de la Balota. În vale, Dună­rea. Șer­puia leneș, balaur cu strălucire vălurită. Solzi ce jurai că nu-s de ape, ci de argint. Nu se mai vedeau acum, pieriseră de parcă nici n-ar fi fost cu o clipă înainte. Ne pornisem spre un nu știu unde, momiți de cărăruia tainică. Dar începuse să ne-nțepe, să ne zgârie, înde­părtam ramurile cu spini, ne prelingeam temător, de parcă era un drumeag carnivor ce avea să ne mestece, să ne mistuie. Mă prefăceam că e în ordine, că așa am și vrut să fie. Și, deodată, s-a ivit un pui de lumină. Am co­tit și a explodat. Nici nu mai vedeam, cli­peam des, țipam, de fapt el țipa, copilul. Chiuia. Eu ziceam mândră - vezi?! Era atâta însorire pe tăpșanul ăla, atâtea mii de petale care răsfrân­geau raze și ne orbeau și era prea mult, prea necuprins, prea puter­nic totul. Am spus: "Ne întoarcem, gata, hai înapoi spre șosea, hai că ne prinde sea­ra". Asta a fost. Aici ducea căra­rea întune­cată. Și-am mai privit o dată-n urmă. Dar se așternuse din senin o umbră grea de nor, o pală de vânt culcase iarba. Poiana se zbă­tea, se unduia, valuri, valuri. Până și tufele alea țepoase au țiuit lung, când le-a străbă­tut adierea rece. Po­teca tunel vuia înfun­dat ca o orgă. Se apropia o furtună.

Când am fost iepure

Era iarnă, eram singură și singurul oaspete la mâ­năstire, în Bucovina, la Moldovița. Fusesem așe­za­tă în camera stareței. Cea veche murise, cea nouă nu fusese încă aleasă. Cinste mare pentru mine, dar odaia era bocnă și așternutul gheață. Seara ieșeam pe vâr­furi, în ciorapi, pe culoar, și înhățam câte un buș­tean de lemn în plus, cu inima cât un purice, de stânje­neală. Măicuțele, desigur, știau și îmi dădeau pace. Doar când le-am povestit despre iepure au sărit în sus și și-au bătut obrajii cu palmele. De mare spaimă.
În spinarea mânăstirii, se-ntindea o cos­ti­șă largă, neatinsă, cu zăpadă adâncă, sclipind dement în soare, sub o pală de amenințare, a pădurii întunecate de pe culme. Abia se zăreau ceva urme mititele tocmai în mijloc. Am ajuns, asudând, și-am priceput că erau urme de iepure. Țopăia el, dar omătul era mult prea mare, așa că făcuse un soi de tunel zăpăcitor. M-am luptat să descâlcesc optu­rile, zigzagurile și cercurile lui. Venea din pă­dure și nu ajunsese nicăieri. Părea că zburase. Probabil s-a întors de-a-ndăratelea, fix peste pașii săi. Am încercat să fac la fel, și m-am trezit în buza desișului pâclos, îm­piedicându-mă de un leș de căprioară. Abia început, aproape aburea. Vânat de lupi. De ei fugise iepurele meu. Pe ei și pe vulpe încerca să-i amăgească, încâlcindu-și urmele. Ca un cod secret la vreme de război, indescifrabil. Pădurea jertfise o că­prioară în locul lui.
N-am putut să spun măicuțelor și nici azi nu pot să așez în vorbe ce anume mi-a fost dat în clipa aia. Urme am mai văzut, chiar de urs, zăpezi o grămadă, liniște de mânăstire la vreme când nu sunt bântuite de turiști am gustat. Parcă o simt și acum pe limbă. Îmi amorțește ușor, numai când mi-amintesc. Dar nu știu cum, atunci, am trăit cumva zăpada dintâi, că­de­rea dintâi a luminii peste ea, clinchetul unei rămu­rele rupte, ca de sticlă, stră­dania nebună a iepu­relui care se vedea lăsând urme și voia să se piardă. Dezmărginirea aia, întin­derea necuprinsă a poienii albe - albe mă făceau să accept ușor, total, pieirea căprioarei și chiar a iepu­relui care fusesem o vre­me. Tot spațiul ăla fără zări, cumva rusesc, toate astea, nu pot să le pun în cuvinte. Degeaba încerc.