În cartierul Militari din București, aproape ascunsă în spatele blocurilor, se află o biserică micuță, construită recent. În fiecare marți, aici se adună un grup de tineri care încearcă să afle răspunsuri la întrebările care-i frământă. Se discută liber, fiecare își poate spune păsul. Părintele paroh Visarion Alexa ar fi meritat să ajungă "celebru" prin felul în care a reușit să-i aducă la credință pe acești tineri, oferindu-le repere într-o lume complexă și, adeseori, confuză. Dar nu s-a întâmplat așa. Numele său a ajuns la milioane de români direct prin burtierele televiziunilor de știri. El este "duhovnicul Iuliei", adolescenta care a fugit la mânăstire la începutul acestui an, și în acest fel va fi cunoscut multă vreme de-acum încolo. După ce febra declanșată de goana după scandal s-a mai potolit, am încercat să ajung la el pentru a vorbi - nu neapărat despre Iulia (o făcuseră deja alții, mult și prost, încălcându-i viața privată), cât despre lumea adolescenților de astăzi care, dincolo de nebuniile vârstei, au o foame reală de Dumnezeu. Părintele m-a primit cu drag și am adăstat la sfat mai bine de un ceas. Rândurile de mai jos reprezintă singurul său interviu de după evenimentele de la începutul anului, acordat în exclusivitate "Formulei AS".
"Mulți părinți vin cu copiii la mine, rugându-mă să-i ajut"
- Părinte Visarion, una din temele care a înverșunat cel mai tare comentatorii din presă, în legătură cu cazul Iuliei, a fost "spovedania copiilor", văzută drept o anomalie. Care e vârsta la care copiii se pot adresa unui preot pentru a fi spovediți?
- Tradiția bisericii consemnează faptul că un copil se spovedește după vârsta de șapte ani. Sunt lucruri pe care nu le veți găsi în canoane, dar care apar în scrierile sfinților. De exemplu, la Sfântul Ioan Casian, în scrierea Convorbiri duhovnicești, care reprezintă sfaturile primite de el de la părinții care trăiau în deșertul egiptean, un bătrân monah îi spune că omul începe să deprindă cunoașterea binelui și a răului între 6 și 8 ani. Asta nu înseamnă că preotul nu poate vorbi cu un copil de la vârste mai fragede, doar că atunci nu vorbim de o spovedanie, ci de o sfătuire cu preotul. Bătrânii duhovnici spun că această graniță este totuși relativă. Depinde de copil: unii se coc mai devreme, alții mai târziu.
- Actul spovedaniei presupune sinceritate totală și dorința de a-ți mărturisi păcatele și neliniștile sufletești. Pot fi copiii capabili de-așa ceva?
- În general, legătura unui preot cu un copil începe prin simple discuții, după ce părinții îl aduc cu ei la biserică. În discuțiile acestea preotul încearcă să îl învețe pe copil că biserica, și mai ales spovedania, este un loc unde poți vorbi liber, fără să fii judecat, constrâns sau forțat, unde poți să spui ceva pentru care în altă parte te poate judeca cineva, te poate certa sau condamna. În relația aceasta cu copilul, ca și cu adultul, contează foarte mult libertatea omului. În legătură cu cazul Iuliei, mulți au spus că un copil nu are nevoie de preot, dar la mine au venit mulți părinți cu copiii lor, rugându-mă să-i ajut. Să vă spun un caz concret. Un părinte a venit la mine spunându-mi că l-a lăsat pe copilul său, de șase ani, să se joace la calculator, timp de o jumătate de oră pe zi. Dar a avut curiozitatea să verifice istoricul accesărilor lui și să vadă că, de fapt, copilul său naviga pe internet pe site-uri pornografice, în loc să se joace. Vorbim de un copil de șase ani, care, în viziunea multor analiști, nu are nevoie de preot. Recomandarea lor în astfel de cazuri este să consulți un psiholog. Dar, vedeți, dincolo de aspectele spirituale, să știți că adeseori, un preot este mai la îndemână decât un psiholog. Eu nu contest eficacitatea unui astfel de demers, dar constat că la un preot ajungi doar deschizând ușa bisericii. Nu ai nevoie de o programare în acest sens și nici de bani. Drept urmare, copilul a ajuns la mine, am început să vorbim, a început să îmi povestească, am început să aflăm cum a ajuns să navigheze pe site-uri de acest fel și, în felul acesta, băiatul a învățat că poate vorbi deschis și că poate să povestească despre lucruri fără să fie certat. Eu, unul, nu l-am certat și i-am recomandat și tatălui să nu îl certe. În felul acesta, am reușit să ajungem să îl facem pe copil să înțeleagă că nu e vinovat de ce a făcut și că nu trebuie condamnat ca fiind vinovat, ci că a făcut o greșeală. Și atunci copilul a renunțat la preocuparea aceasta. Grija pe care o am este ca, odată la două-trei săptămâni, să mă întâlnesc cu acest copilaș - bineînțeles, adus la biserică de tatăl său -, și să discutăm. Acum îmi spune despre școală, despre unii colegi care știu mai mult decât ceilalți despre viață. În urma acestor discuții pe care le purtăm, reușesc, pe cât se poate, să îi mai vorbesc despre Dumnezeu, despre o icoană, despre o rugăciune, despre faptul că site-urile respective de pe internet sunt lucruri care, deocamdată, nu îi sunt de folos la vârsta aceasta. Din câte am văzut și din câte am considerat, copilul și-a revenit - și asta o confirmă și tatăl.
"Familia modernă a devenit un spațiu extrem de rece"
- Pentru că ați atins problema internetului, aș vrea să vorbim și despre adolescenții din ziua de astăzi, care sunt foarte conectați între ei virtual, pe rețelele de socializare. Petrec acolo foarte mult timp. Au ajuns să folosească internetul în dauna relațiilor umane reale. Care e cauza și cum credeți că-i influențează lucrul ăsta?
- Eu cred că informaticienii gândesc orice program pentru a fi foarte accesibil. Rețelele de internet, programele pentru calculator sau telefoanele inteligente, totul este gândit anume pentru a fi foarte ușor de accesat. Am rămas uimit văzând că fetița mea, la doar trei ani, fără să o învăț eu, știa să-mi folosească telefonul, după ce s-a jucat cu el de trei-patru ori și a stat cu el doar câteva minute. De unde să aibă dexteritatea asta? Eu cred că produsele sunt create special pentru ca omul să nu depună niciun efort intelectual, să nu aibă nicio barieră în fața lor și să le folosească cu o cât mai mare lejeritate până la dependență. Pe de altă parte, nu cred nici că le poți interzice copiilor să le folosească. Nu-i poți spune unui adolescent să stea fără telefonul conectat la internet sau fără calculator și televizor. Vor găsi întotdeauna metode de a ocoli interdicția. Nu poți să-ți crești copiii sau să le dai impresia că se poate trăi într-un balon de sticlă, din care televizorul, internetul, calculatorul nu fac parte, deși e clar că îi afectează. Eu cred că există și o normalitate, dar există și patologii; adică sunt tineri care stau foarte mult în fața calculatorului și vorbesc continuu pe toate rețelele de socializare, dar cred că există și tineri normali. Pe de altă parte, există și un posibil refugiu în lumea virtuală. Pentru un adolescent, contul de facebook poate fi locul în care povestește cu prietenii lui lucruri intime și directe, care îl privesc și care îl dor. Și acolo, în acele relații, poate avea senzația de libertate față de mama sau tata, care întotdeauna îi impun un standard - tu să nu faci aia sau aia. Dacă în familie toate sunt cu "Tu să nu faci!" - atunci e clar că opțiunea lui se va duce spre contul de socializare. La urma urmei, de ce apelează un adolescent, preponderent, la o astfel de comunicare? Eu cred că familia modernă a devenit un spațiu extrem de rece. Și toate pornesc de la soț și soție. Îmi spunea, la un moment dat, cineva: "Părinte, discuția mea cu soția este foarte protocolară." Și i-am spus: "Tu nu o iei în brațe? Nu vă alintați, nu vă spuneți câte o glumă?" "Nu!" "De ce?". "Nu am timp!". Mie mi se pare că în felul ăsta pierdem lucruri fundamentale. Traiul modern ne soarbe timpul. Imaginați-vă atmosfera asta într-o familie unde tatăl și mama nu comunică între ei, ba, au și presiunea banilor asupra capului. Ei cred că dacă le asigură copilului lor existența, și-au făcut datoria, și-au împlinit rostul. Au uitat de faptul că acel copil are nevoie, în primul rând, de tandrețe, are nevoie să își vadă mama și tatăl îmbrățișându-se, sărutându-se, ținându-se în brațe, arătându-și afecțiunea și iubirea unul față de altul. Dacă în familia lui, copilul nu le mai vede, el fuge spre prima ușă care i se deschide, și aceea e ușa virtuală. Din fericire, ar mai fi o ușă, pe care eu mă rog ca toți copiii să o nimerească: ușa bisericii.
"Secretul spovedaniei nu poate fi divulgat nici când e vorba de copii"
- În biserica ortodoxă, secretul spovedaniei nu poate fi trădat. Nici chiar în fața părinților? Vă întreb asta, pentru că mulți comentatori s-au arătat șocați, că preoții nu le spun părinților ceea ce aud la spovedanie, de la copiii lor.
- La începuturile bisericii se practica spovedania publică. Îți spuneai păcatele de față cu toți. S-a observat însă, după un anumit timp, că unii creștini luau cu superficialitate și cu bătaie de joc păcatele făcute publice de frații lor. Și atunci a apărut secretul spovedaniei. În ceea ce privește relația unui preot cu un copil sau adolescent și cu părinții lui, cred că se pune aceeași problemă. Dacă i-ai spune părintelui ceea ce copilul sau adolescentul ți-a spus la spovedanie, în primul rând s-ar putea să îl sperii. Drept urmare, poate că îl va brusca pe copil, poate că îi va pune niște interdicții care nu vor face altceva decât să îl frustreze și mai tare. Și atunci, singura cale ca duhovnic este să încerci să faci câteva recomandări părinților. Poți să le faci recomandări, însă nu poți divulga spovedania în niciun caz. Dacă faci asta, nu ajungi decât să îi întorci pe părinți împotriva copilului și pe copil împotriva părinților. Îi faci dușmani.
"Avem 10.000 de călugări în România. Nu-i putem trata ca pe niște nebuni"
- Iulia a ajuns la biserică tot din lipsa afecțiunii familiale?
- La Iulia lucrurile au fost extrem de complexe. Iulia a nimerit ușa bisericii. Sincer vă spun, dacă fetița mea ar vrea să se ducă la mânăstire, mi-aș dori din toată inima să aibă curajul să îmi spună că vrea să plece la mânăstire. Nu ca s-o constrâng eu să nu se ducă, pentru că nu aș face lucrul ăsta, ci pentru că aș vrea tare mult să înțeleagă că locul unde se duce nu trebuie idealizat. Dacă propriul meu copil mi-ar ascunde anumite lucruri, m-ar durea inima, pentru că ar însemna că, în fața copilului meu, eu am eșuat ca părinte.
- Și în cazul Iuliei a fost o problemă de comunicare?
- De vreme ce nu le-a spus părinților... De altfel, nici mie nu mi-a spus unde pleacă. Și nu mi-a spus, pentru că am îndemnat-o întotdeauna să vorbească cu părinții, înainte de a lua o decizie, până va atinge vârsta majoratului.
- Dorința Iuliei de a se călugări a fost înfierată în stil comunist, în toată mass-media. A fost ceva greșit în căutarea ei? E rău să-ți dorești călugăria, la o vârstă fragedă?
- Eu cred că dorința e firească. La fel de firească precum dorința adolescenților care visează să ajungă pe Marte. Nu cred că se poate interzice unui om, fie el copil sau matur, să-și dorească ceva. Cum să îi interzici unui copil să nutrească un vis? E aberant. Avem 10.000 de călugări doar în România, nu mai zic de țările dimprejur, de Rusia sau Grecia. Nu-i putem trata ca pe niște nebuni sau ca pe niște paria. Este vorba de opțiunea liberă a unui om. El a optat să devină călugăr. Nu a fost obligat, nu a fost constrâns, nu a fost forțat, ci a bătut la poarta mânăstirii, a fost ținut într-un noviciat de câțiva ani și, apoi, după voia lui, dacă a rămas, a fost făcut călugăr. În toată discuția iscată de gestul Iuliei, problema a fost, cred eu, necunoașterea. A fost un dialog al surzilor, în care fiecare și-a spus părerea, fără să se priceapă și fără să asculte opinia celuilalt. Acuza mare, formulată contra mea, de câțiva psihologi, a fost că eu am indus acestui copil dorința de a pleca la mânăstire, forțând într-un fel spiritualitatea incipientă din sufletul ei. Păi dacă aș fi făcut-o cu ea, de ce n-aș face-o cu toți credincioșii care vin la biserică? Eu nu pot să induc o astfel de dorință niciunui om, fie el adolescent sau nu, care se spovedește la mine. Nu pot, pentru că eu cred că orice om este liber să facă ce voiește. Ca duhovnic, eu nu pot să fiu decât un însoțitor. Asta înseamnă că sunt mereu la doi pași în urma fiecărui om și, din când în când, îl mai încurajez. Dar nu îl împing să ia decizii, îl încurajez să nu cadă, să nu își piardă sensul, să nu spună niciodată: "S-a sfârșit cu viața mea".
"Să încetăm să-i mai judecăm pe tineri. Doar să îi ascultăm"
- Cum ieșiți în întâmpinarea adolescenților care, așa cum spuneați, sunt uneori foarte singuri în familiile lor? Nu credeți că biserica ar trebui să facă spre ei un pas mai hotărât?
- Nu cred că există metode infailibile, cred că lucrul ăsta ține de fiecare duhovnic în parte și de fiecare episcop. Și mai cred că ar trebui să încetăm să îi mai judecăm pe tineri. Doar să-i ascultăm. Să-i ascultăm cu atenție! Marea majoritate a tinerilor de astăzi sunt oameni informați. Nu mai e lumea de pe vremuri, în care preotul era singurul din sat care știa să citească. Nu știu dacă noi realizăm cât de greu este pentru un adolescent să trăiască într-o lume atât de bombardată informațional precum cea de astăzi. La un simplu click pe internet, se varsă peste el oferta a 3.000 de denominațiuni creștine, a patru-cinci religii cu o istorie de mii de ani, iar el trebuie să-și facă un drum în tot hățișul ăsta. Cum poți să îl judeci pe un tânăr care vine la tine și are și el, eu știu, idei legate de reîncarnare? Ai răbdare, ascultă-l, nu-l sancționa, pentru că el este supus unei băi informaționale zilnice, extraordinar de complexe și, în tot hățișul ăsta, trebuie să-și găsească calea. Nu să i se impună, nu să fie socotit vinovat pentru că are toate aceste căutări. Nu. El trebuie să-și găsească calea, dacă se poate, într-o relație sinceră cu Dumnezeu, iar dacă vrea să aibă și un duhovnic lângă el, acesta să îl ajute, nu să îl certe. S-a zis despre noi, preoții, că le spălăm creierul. E aberant! Păi, toți adolescenții ăștia care vin la noi să se spovedească sunt, uneori, mai deștepți decât noi, dețin mai multă informație decât deținem noi, oamenii mari! Dacă noi, ca biserică, vrem să ieșim înspre tineri, atunci în primul rând ar trebui să începem prin a nu ne mai socoti pe noi oameni superiori. Să nu credem că noi știm totul. Până la urmă, suntem pe aceeași cale ca și ei. Și eu, ca preot, am zbaterile mele, și pe mine mă interesează, de pildă, dacă există extratereștri pe altă planetă sau nu. Nu poți să negi totul și să spui: nu, asta nu există, asta nu e după ortodoxia noastră! Sigur, nu îmi place nici să faci din toate un amalgam și să creezi, de fapt, o nouă religie. Nu. Pentru mine ortodoxia este Calea, Adevărul și Viața! Zicea un părinte tare frumos: dacă nu găsești un duhovnic care să fie mai blând, mai bun și mai înțelegător decât mama ta, caută-l până când îl găsești. Deci, avem nevoie de duhovnici care să fie blânzi, înțelepți, iubitori, cum e o mamă pentru copilul ei. Eu cred că trebuie să înțelegem spovedania ca un spațiu al totalei libertăți. Spre exemplu, părintele Sofronie de la Essex, la spovedanie, întotdeauna se așeza pe un scaun mai mic decât cel pe care stătea credinciosul, ca să fie mai jos decât cel pe care-l spovedea, ca să nu îi dea impresia omului că se află într-un loc în care ți se impune ceva, în care duhovnicul e deasupra și tu mai prejos.
"La majorat, Iulia va face ce va dori"
- Pentru că ați pomenit de psihologi, aș dori să vă întreb, unde se termină competența duhovnicului și unde începe cea a psihologului?
- Eu cred că un om care are probleme psihice nu poate purta o discuție obișnuită cu un duhovnic. El trebuie să ceară ajutorul unui psihiatru sau al unui psiholog, un specialist care ar putea să îi pună un diagnostic medical omului în cauză și să-i recomande un tratament medicamentos, sau o terapie psihologică după toate normele științifice. Eu am cerut de multe ori ajutorul unui psihiatru. Este vorba de domnul profesor Florin Tudose, care este medic psihiatru și conduce Secția de Psihiatrie de la Spitalul Municipal. Domnul profesor mi-a fost un bun îndrumător în ultimii ani. Unii dintre oamenii de aici, de la biserică, adolescenți, oameni maturi, bătrâni, merg în paralel și la domnul doctor, și vin și aici. Eu cred că există o complementaritate între cele două domenii.
- La finalul interviului v-aș ruga să revenim la cazul atât de dramatic al Iuliei, o adolescentă în viața căreia s-a intrat cu bocancii, fără ca nimeni să se întrebe ce era, de fapt, în sufletul ei, de ce a plecat de acasă la o mânăstire de la marginea țării? Va ieși teafără din acest scandal iscat de mass-media, în goana ei după audiență?
- Încă se mai intră cu bocancii în viața Iuliei. Am văzut că poliția i-a luat laptopul și, imediat, tot ce au descoperit în laptop a apărut în presă. Intimitatea ei a fost violată. Laptopul e ca un jurnal personal, nu? Îți scrii gânduri acolo, îți pui poze cu mama, cu tata, cu bunica, nu? Prin gesturi ca acestea se arată că, totuși, nu există o responsabilitate socială față de copiii noștri. Parcă e mai rău pentru ea acum, de când s-a întors. E urmărită pas de pas. Internetul abundă de poze cu ea, în tot felul de ipostaze. Cum e posibil așa ceva? Totuși, e un copil. Cum să dai pozele unui copil care a stat la plajă cu părinții, bunica și familia? Iulia se va duce să dea examene, dacă nu se va călugări, va merge să dea un interviu de angajare, se va căsători și, în toate aceste ipostaze, ea va fi cunoscută mereu drept "fata care a vrut să fugă la mânăstire". Eu cred că este o iresponsabilitate, și tare mult aș vrea ca toți cei care au scris sau au discutat la televizor, cu larghețe și cu foarte multă nonșalanță, despre cazul ei, să-și pună problema: dacă ar fi fost vorba de copilul lor, cum ar fi făcut? Și-apoi, să nu uităm niciodată că omul este cea mai liberă făptură de pe fața pământului. Așa l-a făcut Dumnezeu, să fie liber, și noi nu suntem decât însoțitorii lui, atât. Un copil, oricât de bine ar fi îngrijit, oricât de bine ar fi direcționat, până la urmă, va face tot ce va voi, mai devreme sau mai târziu. Așa va fi și cu Iulia. Sunt convins că după împlinirea vârstei de 18 ani, va face cum va dori ea, și atunci nimeni nu va putea să-i mai pună opreliști sau să o condamne pentru ce a făcut.