Minunea de pe masa de marmură

La Ţeghea, într-o seară de iarnă

Această fascinantă poveste aveam s-o ascult în anul 2001, în seara Lăsatei Secului, într-o îndepărtată mânăstire de maici din părţile Săt­marului: Mânăstirea Ţeghea. Din pricina ninsorilor ne­miloase din ultimele zile, doar câţiva mireni se încumetaseră în­tr-acolo. Mă aflam sin­­gur, cu maica stareţă Ema­­nue­la, într-o bi­seri­cu­ţă ma­­­ra­mureşeană, încon­jurată de câmp, câmp alb şi ne­măr­­ginit, prin pe­reţii de lemn au­zeam vuietul nă­prasnic al vân­tu­rilor înfuriind ză­pada şi, ceva mai de­parte, cân­te­cul abia desluşit al călugă­ri­ţelor, adunate la ultima vecernie dina­intea Postului Mare.
Maica stareţă îmi povestea, prin­tre altele, cum a îm­brăcat ea hai­na călugăriei. "Cu vreo 20 de ani în ur­mă, am auzit că pe ţăr­mul mă­rii, la Constanţa, ar exis­ta o femeie care a murit şi a în­vi­at. Curiozitatea lai­cului m-a îm­pins într-acolo. Într-ade­văr, aşa era! Mai mult, în ur­ma «morţii», fe­meia aceea se pre­schimbase total: deve­nise unul dintre oa­menii cei mai cre­dincioşi pe care i-am cu­nos­cut vreodată. După o noapte întreagă de confe­siu­ne, ea mi-a spus: «Mâi­ne vom merge amân­­­­două la Techir­ghiol, la pă­rin­tele Arsenie Papacioc, şi el îţi va spune un cuvânt care-ţi va schimba des­tinul.» Şi, într-ade­văr, a doua zi, doar văzân­du-mă, pă­rintele Ar­senie mi-a zis: «Femeie, tu ai fi bună de mo­nahie». De atunci, n-a mai fost altă cale pen­tru mine decât mâ­năstirea."
Nu mi-a venit să-mi cred ure­chilor: "O FEMEIE CA­RE A MURIT ŞI A ÎNVIAT?". "Da, e adevărat. Tră­ieşte şi azi, numele ei este Olga."
Maica stareţă n-a vrut însă să-mi spună mai mult. Fă­cuse un legământ cu femeia aceea, să nu mai vor­bească nimănui despre moartea clinică şi despre trau­matizantele ei experienţe din acel răstimp. Toate aces­tea aveau să-mi fie povestite, în schimb, de un săt­mă­rean credincios, apropiat al Mânăstirii Ţeghea, pe nu­mele lui Du­mitru Zimbru. Domnul Zimbru o cu­noaşte de mult pe Olga, îi este prieten, o vizitează în fiecare vară şi mărtu­ri­seşte, de asemenea, că prima întâlnire cu această femeie i-a schimbat viaţa, lui şi familiei sale. Multă vreme am stat în cumpănă, dacă ar trebui sau nu să fie publicate aceste lucruri tulbu­ră­toare, mă­car pen­tru motivul că citi­torului i-ar putea părea in­credibile. Au­zisem, desigur, despre nenu­mă­ra­tele situaţii de moar­te clinică, despre în­treruperile tempo­rare ale func­ţiilor vieţii - toate explicabile medical - dar ni­ciodată despre un caz cu atât de adânci rever­be­ra­ţii religioase. Am vrut să plec eu însumi la Constan­ţa, să o cunosc. Dar, din vorbă în vorbă, mi-am dat sea­ma că femeia aceea e atât de mo­destă şi de smerită, încât cu sigu­ran­ţă nu şi-ar pune imediat viaţa în palma unui stră­in, mai ales... ziarist. Voi re­pro­duce deci spu­sele domnului Du­mi­tru Zimbru, cuvânt cu cuvânt, aşa cum le-am auzit şi eu, la Mânăstirea Ţe­ghea, în seara zilei de 25 februarie 2001.

O autopsie amânată

"Olga s-a născut în anul 1946, în­tr-un sătuc din zo­na Botoşanilor. Pă­rin­ţii, oa­meni cu frica lui Dumne­zeu, i-au insuflat dragostea faţă de cele sfinte şi, într-adevăr, până la vârsta adolescenţei, ea a fost foarte credincioa­să. Mai târziu, au furat-o însă ispitele vieţii. S-a mări­tat, s-a mutat la Constanţa, având o func­­ţie bună într-o între­prin­dere, a lăsat cu totul deo­parte obiceiurile creş­tineşti ale co­pilăriei. Se îm­brăca precum o oră­şeancă, trăia şi gândea ca o orăşeancă. Nu avea altă grijă decât a casei şi a soţului ei.
În 1973, după trei-patru ani de la naşterea fiului său, sănătatea ei a început să se şubrezească. Simţea o durere mare în coşul pieptului, aproape de inimă, ame­ţea, puterile o părăseau. A fost dusă în mare grabă la un spital bucureştean, iar aici medicii nu i-au dat altă şansă în afara unei intervenţii chirurgicale pe cord, foarte riscantă şi complicată. Operaţia a durat o noapte întreagă. Spre ziuă, lupta cu moartea a ajuns la final şi chirurgii i-au declarat decesul. Tot ceea ce fusese ome­neş­te posibil făcuseră. Cineva din spital a anunţat fa­mi­lia şi, chiar a doua zi, cei apropiaţi au sosit la Bucu­reşti, aducând cu ei sicriul şi toate cele trebuincioase în­gropăciunii. Jale mare pe bietul soţ, care nu s-a putut opri din plâns multă vreme. O în­tâmplare - dar eu cred că n-a fost doar întâmplare, ci o adevărată minune! - a fă­cut ca medicul legist al spi­talului să aibă un accident de maşină, chiar în aceeaşi zi, la Vălenii de Munte, autopsia fiind astfel amânată.
A doua zi, pe la ceasurile amiezii, medicii au tri­mis o brancardieră să aducă trupul neînsu­fleţit al fe­meii, pentru a-i face expertiza medico-le­gală. Obiş­nuită cu atmosfera lugubră a sălii de morgă, bran­cardiera a intrat degajată, fredonând un refren mu­zical. Cadavrul pe care trebuia să-l transporte se afla în fundul încăperii, pe o masă din marmură. Chiar în clipa în care s-a apropiat de locul cu pricina, «moar­ta» a des­chis ochii şi i-a spus cu voce blajină: «Dum­neata cânţi şi pe mine mă laşi să îngheţ pe les­pedea asta de piatră?». Îngrozită, sărmana brancar­dieră a făcut un atac de cord şi a murit pe loc, chiar în morgă. De prisos să mai spun că celelalte surori, trimise să vadă de ce nu se mai întoarce colega lor, au împietrit de frică şi ele, văzând că moarta vorbeşte, în vreme ce bran­cardiera zace jos, pe podea. «Nu vă fac nimic, oa­meni buni! Ajutaţi-mă!...», gemea «dece­data», tremu­rând din tot corpul (după două zile, cât a zăcut pe lespedea rece, i s-au descoperit şapte găuri în plă­mâni, pricinuite de frigul şi umezeala pietrei). În cele din urmă, au dus-o înapoi în salon. Când a revă­zut-o, bol­nava din patul alăturat - o femeie ceva mai în vârs­tă - a strigat: «Doamne Dumnezeule, a înviat moar­­ta!», şi-a făcut cruce şi s-a aruncat pe fereastră, de la etajul întâi. Spre norocul ei, a căzut în nişte tufe în­câl­cite şi nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi.
Dincolo de toate aceste fapte stranii, dar pe deplin verificabile, medicii au declarat că n-au întâlnit nici în cărţi un asemenea caz de moarte clinică. Cât despre preotul spitalului, el a căzut în genunchi, strigând: «E minune dumnezeiască!».

Cu sufletul prin iad

"Ce a trăit această femeie în timpul morţii ei cli­ni­ce, viziunile pe care le-a avut reprezintă o altă poveste de necrezut. Nu trebuia decât s-o priveşti în ochi, să-i vezi ochii în care se strânsese atâta sufe­rinţă şi putere, ca să-ţi dai seama că ceea ce spune nu poate fi decât adevărat. Puteţi să mă credeţi sau nu, dar femeia aceasta fusese în iad. Mai întâi i s-au ară­tat, unul după altul, toate păcatele: unde a fost, ce-a făcut, ce haine a-mbrăcat, ce fapte bune şi rele a făcut în viaţă, absolut totul. Apoi - spune ea - s-a despicat pă­mân­tul şi sufletul ei s-a prăbuşit până-n adâncul tem­ni­ţelor iadului, a văzut focul Gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii sălbatici, cruzi şi ne­mi­los­tivi, toată suferinţa pe care o poate îndura vreo­dată un muritor şi doar închipuirea acestor suferinţe, povestite de femeia aceasta, îmi umplea mintea de o spaimă cumplită. Un lucru e sigur: Olga s-a trezit cu totul schim­bată. Asta o poate spune oricine dintre cei care au cunoscut-o înainte. Iar dovada cea mai con­vin­gătoare că în timpul morţii clinice i s-a întâmplat ceva cutre­mu­rător este faptul că, timp de două săp­tămâni, până ce şi-a revenit, trupul ei a avut un miros insuportabil, de care nu putea scăpa în nici un fel. Medicii spuneau că e miros cadaveric. Un preot a zis: «Doamne, femeia asta miroase a iad!».

Pilda medicului necredincios

La două săptămâni, Olga a cerut ca un preot dintr-o biserică apropiată să-i facă o slujbă de dezle­gare. Tare s-au mirat cu toţii: imediat după stropirea cu apă sfinţită şi citirea molitvelor, carnea femeii a început să miroasă frumos şi curat, precum mirul. Unul dintre medici, înfuriat de propriile neputinţe, dar şi de puterile preoţeşti, l-a întrebat pe preot, în răspăr: «Da' ce studii ai dumneata, părinte, să faci asemenea vindecări?». Preo­tul avea doar Facultatea de Teolo­gie. «Păi, eu am două facultăţi, a zis doctorul, de ce n-aş putea să fac şi eu apă sfinţită, ca şi dumneata?». Şi i-a cerut pă­rintelui, nici mai mult nici mai puţin, decât să-l lase să îmbrace veşmântul preoţesc şi să facă împreună, la el în biserică, slujba de sfinţire a apei. Oricât l-au rugat femeia şi preotul să renunţe - că-i păcat mare, că preoţia e o taină şi un dar de la Dumnezeu - medi­cul nici n-a vrut să audă de ase­menea «basme po­peşti». Aşa că au ţinut slujbă un popă şi un doctor, amân­doi deodată. Mai târziu, me­dicul avea să spună că în timpul sluj­bei, epitrahilul, altmin­teri uşor, îi atâr­­na de gât ca un jug. Vasele cu apă le-au încuiat în do­uă sertare separate ale unui dulap din casa parohială, iar cheia a păstrat-o medicul, chipurile «ca să nu fie dubii». Odios pariu: medicul a început să fie bântuit de dia­voli. Spunea că zile întregi n-a pu­tut dormi nicio clipă: cum în­chidea ochii, îi vedea încon­jurându-l, îi era frică numai să se întindă în pat, ca să nu le vadă iarăşi feţele hidoase. Abia într-un târziu şi-a amintit de sfaturile femeii din spital. I-a telefonat la Cons­tan­ţa - între timp ea fusese externată - şi a în­tre­bat-o disperat cum să facă să scape de groaz­ni­cele chinuri. Ea l-a îndemnat să meargă la acelaşi preot, să verifice apele, iar preotul îl va dezlega. Me­dicul s-a dus. Iar când a deschis dulapul, a izbucnit în plâns: apa sa era coclită şi puturoasă, iar vasul preo­tului era plin cu agheasmă! Omul «de ştiinţă» a în­genuncheat în faţa preotului, cerându-i cu lacrimi în ochi iertare. Părin­tele i-a pus patrafirul pe cap, a citit niscaiva slujbe de dez­le­gare şi l-a scăpat pe veci de ispitirile satanice.

Călugăria albă

"Cum spuneam, viaţa femeii s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lăsat în urmă toate cele lumeşti. A început să postească, să se roage, să se în­grijească de azile de bătrâni şi de cămine de copii, să facă pomeni şi parastase pentru morţi, într-un cuvânt, să-şi pună în­treaga viaţă în slujba semenilor. Şi azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea clinică, niciodată nu s-ar fi apro­piat de Dum­nezeu. Aproape fie­care zi din viaţa ei e plină de semne supralumeşti şi miracole atât de pu­ternice, încât ar pu­tea fi asemuite - fie şi prin spec­ta­­culozitatea lor - cu cele pe care le citim, de obicei, în «Vieţile Sfinţilor». Eu o vizitez în fiecare vară şi pot spune că trăieşte ca o sfântă. E o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o răni. Camera ei seamănă mai degrabă cu o chilie că­lugă­rească. N-are televi­zor, tră­ieşte sărăcăcios, mă­nâncă doar o dată pe zi şi fără să se sature, iar din pu­ţinul pe care-l are face doar milos­tenii. Din pă­ca­te, soţul ei aştepta să se în­toarcă de la spital aceeaşi Olga pe care o ştia el din tinereţe. N-a acceptat ni­cio­dată această «călugărie albă» a nevestei sale. El nu poate pri­cepe în ruptul ca­pului cum e posibil ca un om să renunţe la toţi banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca să dea de pomană săracilor. Într-o lună de iarnă, fe­meia a vrut să coacă un colac pentru un pa­ras­tas. Cu toate că soţul ei i-a interzis să-l fa­că, to­tuşi ea l-a făcut. Înfuriat la cul­me, băr­batul i-a arun­­cat colacul crud în bal­con şi a alun­gat-o din bucă­tă­rie. Dimi­nea­ţa, el s-a uitat aşa, într-o doa­ră, pe geam: afa­ră era un ger cum­plit - ter­mometrul ară­­ta multe gra­de sub zero -, dar colacul ace­la dospise! În po­fida aces­tor sem­ne, băr­batul devenea şi mai cuprins de mânie şi îndoială. Se certau des, ba a ajuns chiar să o blesteme. Odată i-a strigat: «Fe­meie, da­că iei din făina asta pen­tru pomenile tale, să te umpli toa­tă de bube!». Până la miezul nopţii, femeia a terminat po­menile, iar după exact două ore, biet soţul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar nici după două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala îşi bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o eczemă ne­cu­nos­cută, când dispărea într-o parte, apărea în altă par­te, şi în cele din urmă, neputincioşi, au mărtu­risit că n-au de ce să-l ţină în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mânăstirea «Sfânta Maria» din Techirghiol. Mer­gea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată îm­pre­ună cu soţul ei. Doar pri­vindu-l, marele duhov­nic Arsenie Papacioc l-a pus să-şi ceară iertare soţiei. Apoi, i-a pus mâna pe creştet şi a rostit o rugăciune de dezlegare. Şi la zece minute după ce a ieşit pe poar­­ta mânăstirii, toate rănile au început să se vin­dece ca prin farmec."

Lănţişorul de aur

Am lăsat pentru sfârşit o istorie care pentru mine are forţa unei adevărate pilde biblice. Ţi-e greu să crezi că s-au putut întâmpla asemenea lucruri miracu­loase, dar vă garantez că aşa a fost. Acum câţiva ani, o prie­tenă de-a doamnei Olga - femeie văduvă, foarte să­racă şi cu mulţi copii - se angajase servitoare la un me­dic din Constanţa. Era ultima ei şansă de a nu ră­mâne pe drumuri. Într-o primăvară, medicul, în timp ce se spăla în grădină la cişmea, şi-a pierdut lănţi­şorul de aur cu cruciuliţă, primit de la maică-sa. Me­di­cul a dat vina pe servitoare. A batjocorit-o, a tras-o de păr, a silit-o să recunoască şi, în cele din urmă, a dat-o afară din casă, convins fiind că numai ea putea să îi fure lănţişorul. Biata femeie s-a dus la doamna Olga, spunându-i cu lacrimi în ochi că fusese arun­cată în stradă şi că se teme pentru viaţa copiilor ei, să nu moară de foame. Abia a putut găsi o cămăruţă în­tr-o casă dărăpănată din suburbiile oraşului. La o săp­tămână de la aşa-zisul furt, Olga s-a dus cu şap­te pomelnice la mânăstirile din Munţii Neamţului. Şi chiar când au început sluj­bele, în curtea fostei servi­toa­re a murit un pescăruş. Şi, să vedeţi: când a spin­te­cat guşa pescăruşului (de foame, se gândise să-l dea de mâncare copiilor), ea a văzut înăuntru vârful unei cruciu­liţe de aur! Nu l-a tăiat mai mult. A plecat cu pes­căruşul în palmă la docto­rul care o umilise şi, când acesta a scos din guşa păsării lănţişorul pierdut, şi-a cerut iertare şi a rugat-o să vină înapoi.
Ce în­vă­­­ţă­turi se pot tra­ge din toate astea nu mă pricep. În ce mă priveşte, eu am în­vă­ţat din viaţa Ol­găi că ho­ta­­rele dintre viaţă şi moarte sunt atât de nestatornice, în­cât nimeni n-ar tre­bui să spună că viaţa noastră se sfâr­şeşte aici, pe pământ. Şi am mai învăţat că nicio­dată nu trebuie să te dai bătut: câ­teodată, tocmai acolo, la hota­rele vieţii şi ale morţii, Îl poţi găsi pe Dum­nezeu."

"Învăţaţi să muriţi şi să înviaţi în fiecare zi"

Şi ce dovadă mai con­­vingătoare a tuturor acestor miracole ar putea exista, decât mărturia ma­relui du­hovnic Arse­nie Papa­cioc? El îi cu­noaş­te întreaga via­ţă, îi este duhovnic şi po­vă­ţuitor de zeci de ani. Ol­ga nu face absolut ni­mic fără să-i ceară sfatul. El a po­văţuit-o să nu intre în mânăstire, deoarece, tră­ind în lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur decât o călugăriţă.

- Sfinţia voastră, v-aş ruga să-mi spuneţi câte­va cuvinte despre cre­din­cioasa Olga, al cărei părinte du­hov­nic sunteţi.

- De 25 de ani sunt la Mânăstirea Techirghiol şi tot de 25 de ani o cunosc pe sora Olga. Participă la sluj­be cel puţin o dată pe săptămână, sunt perioade când vine în fiecare zi.
Ce să spun, este o femeie foarte credincioasă, foar­te trăitoare şi bine orientată duhovniceşte, însă pe poziţia de a împlini tradiţional viaţa creştină: e su­pusă tuturor regulilor Bisericii, cunoaşte foarte multe din rânduiala văzută a preotului la liturghie, vădeşte o evlavie cum rar poţi întâlni. Trăieşte foar­te simplu, nu glumeşte şi nu vorbeşte cu nimeni de­spre sine. Dacă aţi lua legă­tura cu ea, nu v-ar spune nimic, fi­indcă e foarte sme­rită.

- Părinte Arsenie, ce părere aveţi despre feno­menul morţii clinice? Îl pot ajuta pe un om trăirile deo­sebite din timpul unei morţi clinice, pentru a-şi re­do­bândi credinţa în Dumnezeu?

- Biserica n-are o poziţie specială faţă de feno­me­nul morţii clinice. Noi nu ne amestecăm, n-avem cum. Nici cel mai priceput om de ştiinţă n-a putut vreo­dată lămuri acest subiect, altminteridestul de "neştiinţific". Totuşi, Biserica ştie precis, fără dubii, ce e de făcut, pentru ca să ne salvăm dincolo de moar­te. Trebuie să ne pregătim de o înviere. Şi asta de­pinde de trăirea autentică, după măsura fiecă­ruia, a momentelor pe care le trăim. Învăţaţi, aşa­dar, să muriţi şi să înviaţi în fiecare zi. Gândiţi-vă că veţi muri chiar azi. Eu am fost la căpătâiul multor mu­ri­bunzi şi vă pot spune că toţi, dar absolut toţi, voiau să mai trăiască măcar o singură zi. Încă o zi.