Doftoroaia din Cormaia: MARIA BULBUC

- Pe Valea Someşului, de-a lungul drumului care urcă de la Năsăud spre Munţii Suhard, se află localitatea Cormaia. Caut o femeie devenită legendă, atât în zonă, cât şi departe, prin ţară, pentru darul de a vindeca cu mâinile goale, orice fel de beteşuguri legate de oase. O cheamă Maria Bulbuc, are 73 de ani, şapte copii, patruzeci de nepoţi, zece strănepoţi şi o poveste de viaţă presărată cu minuni, aşa cum reuşeşte să facă şi ea, când oameni aduşi pe braţe pleacă pe picioarele lor -

Doftoroaia

Satul Cormaia se află la poalele Rodnei, faţă în faţă cu Someşul. Soarele abia răsărit aprinde scântei în turlele unei mânăstiri întrezărite în depărtare. Nu-i nevoie să întreb unde o găsesc pe Maria Bulbuc. Pe o bancă din faţa unei case, trei persoane, cu mâini şi pi­cioare bandajate, aşteaptă sub razele călduţe ale pri­măverii să le vină rândul la "tratament": un tânăr cu mâna umflată, care s-a rănit în pădure în timp ce tăia lemne; un altul, cu laba piciorului neagră la culoare; o doamnă cu un ban­daj atârnat după gât. Odată ur­genţele terminate, sunt pri­mit într-o cămăruţă strâmtă, mobilată modest, ţărăneşte, în care miroase puter­nic a plante medici­nale şi a alifii. Ma­ma Maria aţâţă focul în sobă şi mă invită să mă dez­brac. Este o femeie măruntă, cu ochi pătrun­ză­tori şi zâm­betul blând. Întins pe masa de masaj, prizonier al mâi­nilor sale pu­ternice, ca­re-mi dez­noadă ar­ti­cu­laţiile, încep să-i as­cult povestea.
Pasiunea Mariei pentru sufe­rinţe şi leacuri vine din copilărie, când lumea ei erau jocurile din curtea casei, înconjurată de ani­male domestice. "De mică mi-a fost drag să ajut la vindecare. Dacă îşi rupea un picior vreo oaie sau vreo capră, eu făceam repede lopăţele din şindrilă, le legam dimprejur, iar în două săptămâni, li se prindea osul şi nu rămâneau cu bete­şug. Zburdau prin poieni când le scoteam legătura, de zi­ceai că-s apucate! Mai târziu, îmi plăcea să ajut animalele la fătat - am scos şi iezi, şi miei, şi viţei. Când am mai crescut, moşeam femeile din sat, că nu erau drumuri bune, ca acum, şi n-ajun­geau salvările de la oraş... Cred că eu m-am născut cu darul acesta şi nu mi-a fost deloc frică să mă lupt cu bolile trupu­lui, chiar dacă era vorba de răni urâte ori de oase rup­te. Am învăţat puţin câte puţin, lucrând pe alţii, şi am tot prins curaj! Iată că au trecut cincizeci şi ceva de ani de atunci şi nu refuz pe nimeni care-mi cere aju­torul. Şi lumea tot vine, ai văzut şi dumneata cum stau sărmanii la poartă, cum să-i laşi?".

Roua lui Dumnezeu

Degetele lelei Maria îmi iscodesc oasele, citind alfabetul trupului. Ştie unde şi cât să apese, ca să afle suferinţe adânci, care încă nu dau semne că există. "Aici se sudează vertebrele, simţi? Stai prea mult pe scaun, la calculator! Oraşul leneveşte oamenii, îi ţine fără muncă şi nu-i bine! Dacă ai tăia zilnic măcar un coş de lemne cu toporul n-ai avea aşa ceva! Eu, când eram mai tânără, m-am îmbolnăvit grav: am avut cancer la ficat. Doctorii mi-au zis că maximum trei luni o mai duc. Atât! Mi se mărise aşa de mult ficatul, că nici nu mai puteam să înghit; îmi împingea maţele în sus şi-mi apăsa pe gât, de-a dreptul. Respiram scurt, gâfâit, că aveam şi plămânii presaţi. Eram dis­pe­rată, aveam trei copii mici, sub cinci ani, şi mă ru­gam cu lacrimi amare: «Doamne, ce câştigi Tu din moartea mea? Cum mă cobori în ţărâna pământului şi-mi laşi copiii orfani, să mi-i creas­că străinii? Lasă-mă să-mi cresc copilaşii, că eu viaţa întreagă Te-oi lăuda şi Ţi-oi slăvi Numele!». Şi Domnul chiar m-a vindecat, să ştii! Eu sunt de religie penticostală, aşa am fost de tânără. Bolnavă cum eram, m-au dus pe sus fraţii la o ungere cu untdelemn, acasă la o soră, care era într-o situaţie şi mai grea decât mine, paralizată la pat. Ne-am rugat noi împre­ună pentru însănătoşire şi la urmă a între­bat-o pasto­rul: «Crezi, soră, că Dom­nul te poate vin­de­ca»? Ea n-a zis nimic, că era tare slăbită, dar eu am simţit o căldură mare cum îmi învă­luie capul şi co­boară spre picioare, m-am ridicat din scaun şi am spus: «Cred!». Aşa putere am primit de la Dum­nezeu, că stă­team în picioare, cu mâinile ridi­cate. Nu ştiam cum e posi­bil, că nu avusesem vlagă nici cât să um­blu singu­ră... Şi am simţit apoi un cu­rent în vârful ca­pului, ca­re mi-a răcorit toată faţa, ca o rouă de pri­măvară. Mă gân­deam: «Ce răcoare fru­moa­să am pe faţa mea; să nu mi-o ia Domnul, că tare bine mă simt!». Şi m-am ru­gat cu putere, iar ră­coarea cobora tot mai jos, mai jos, până la degetele de la picioare. Şi când m-a cuprins aşa, nimic n-am mai avut - puteam să respir uşor şi nu mai aveam greutate în burtă! Am că­zut în ge­nunchi şi m-am rugat toată seara, cu lacrimi de recunoştinţă! Când am ajuns acasă, soţului meu nu i-a venit să creadă că sunt pe picioare. Aveam voie bună, râdeam şi i-am cerut de mâncare, că nu mai pu­team de foame. Până atunci, nu puteam înghiţi decât cartofi zdro­biţi, muiaţi în zer. El tare s-a mirat când a văzut că-mi pun să mă­nânc brânză, slană cu ceapă şi pâi­ne şi mi-a spus că nu-i bine ce fac. Era speriat, săracul, să nu-mi fac mai rău, dar i-am povestit cum m-am vin­de­cat prin rugăciune. Nu prea mă credea el; aşa mi­nune nu mai văzuse, dar s-a bu­curat că eram din nou sănă­toasă şi că-i rămâne familia întreagă."

Răul se-ntoarce

Mama Maria îmi roteşte ferm picioarele, unul câte unul. Genunchii trosnesc, dar nu mă doare nimic. Mă simt uşor, imponderabil. Aş sta pe patul ei de masaj la nesfârşit, atât de bine îmi este! Căldura focului m-a moleşit şi-mi în­greunează pleoapele. Ca şi cum n-aş mai fi acolo, îşi deapănă mai de­parte amintirile. "Au trecut câţi­va ani buni, copiii crescu­seră, cei mici erau deja la şcoa­­lă, ne mergea bine, ne cumpăraserăm mai multe vite, aveam o gospodărie frumoasă şi nu ştiam cum să-I mai mulţumesc Dom­nului pentru toate câte ne-a dăruit. Dar într-o sea­ră, când am venit de la muncă, m-a apucat, deodată, o durere gro­zavă în sto­mac, cum nici la naş­te­rea prun­ci­lor n-am avut! Mă zvârcoleam pe jos de durere... Mi s-a făcut greaţă şi am început să vomit sân­ge curat, ca atunci când te tai din gre­şea­lă cu cuţi­tul. Copiii au început să plângă spe­riaţi, iar băr­batul meu a fugit la primar, că era sin­gurul din sat care avea o maşină ARO, să mă ducă la spi­tal. A rămas o soră de-a mea cu copiii, iar eu am ajuns la spital, la Bistriţa, la Urgenţe. Mă topeam pe pi­cioare, nu mai aveam pic de putere în trup, aşa mult sânge pier­du­sem. Doctorii mi-au făcut ceva injecţii, mi-au băgat şi un tub în stomac, să vadă dacă n-am ulcer per­forat... A doua zi mă mai liniştisem, chiar mă simţeam mai bine. Mi-au făcut analize, multe şi chi­nuitoare. La câteva zile, l-au chemat pe soţul meu şi i-au spus că suferi­sem o hemoragie digestivă, din cauza unui cancer de colon. Când a auzit din nou de cancer, bărbatul meu mai că a leşinat. Nu mi-a spus nimic, dar am ştiut că-i grav din privirea lui. Eu mai târziu am aflat, de la o asistentă, că boala veche mă mai bântuia. Mi-a fost tare frică, mă gândeam că n-am fost demnă de prima vindecare, că nu I-am mul­ţumit îndeajuns Domnului pentru minunea săvârşită... Am plâns zile în şir, slăbi­sem 10 kilograme de când mă internasem, nu mă mai recunoşteam în oglindă. Şi iar am început să mă rog, cu mai mare speranţă. O noapte întreagă m-am rugat cu toată puterea, din tot sufletul... Mi-am pus toată nădejdea în bunul Dumne­zeu şi nu m-a lăsat nici de data aceasta! A doua noapte, iar m-au apucat durerile - dar mai jos, în burtă. M-am tot chinuit aşa, îmi era tare rău şi n-am primit decât o fiolă de algocalmin. La un moment dat, am avut nişte crampe mari, de abia am ajuns până la toaletă. Acolo, altă grozăvie: un scaun hemoragic cu sânge negru şi bucăţi de carne închise la culoare, de m-am şi speriat ce iese din mine! Peste vreo oră m-am liniştit, nu mă mai durea nimic şi am adormit pe loc, că nu mai aveam pic de pu­te­re. A doua zi dimineaţa, asistenta şefă m-a anun­ţat că trebuie să mai fac câteva analize şi să mă pregă­tesc pentru operaţia de colon. Dar eu m-am lăsat com­plet în mâna Domnului, am refuzat operaţia şi am ple­cat acasă. Mă crezi sau nu, nimic n-am mai avut de atunci! De 37 de ani n-am mai fost la un medic! Nici nu ştiu cine-i la noi la dispensar, că n-am avut nevoie de o pastilă!".

Doctorii pacienţi

Mama Maria îşi unge mâinile cu uleiuri, le încăl­zeşte puţin la ochiul sobei, apoi îmi masează cu pu­tere muşchii spatelui, ca pe o cocă de cozonac. Îi simt degetele dincolo de oase, adânc înăuntru, în corp. Pre­siunea nu mai este dureroasă, ca la început; pare mai degrabă o dezmierdare călduţă, care-mi elibe­rea­ză ten­siunea. Continuă povestea, fără s-o mai întreb ceva. "Eu mă rog în tot timpul. Şi când mănânc. Şi cum mă rugam eu aşa, într-o seară, am căzut aşa, ca într-un somn, şi-am auzit vocea Domnului, care-mi grăia astfel: «Am trecut cu încercări de suferinţă peste mădularele tale şi tu te-ai apropiat mai tare de Mine. Eu n-am să te iau din viaţă, că am de lucru cu tine! Am să-ţi binecuvântez mâinile şi braţele de muncă! Pâi­nea şi untdelemnul nu se vor găta niciodată din casa ta, că nu vreau să te las povară nimănui! Fe­meie, dar de leac am să-ţi dau şi-am să aduc pe mâna ta oameni în necaz de boală şi suferinţă, să le faci alinare la trup şi la suflet. Cu mânurile să lucri şi cu gura să mărturiseşti numele Meu!». Şi aşa mi-am început eu lucrarea. Prima dată, mi-am studiat de-a fir a păr corpul. Orice durere aveam, mă masam sin­gură, ba într-un loc, ba în altul, până simţeam că-mi face bine. I-am tratat aşa şi pe copii, când răceau sau se loveau la joacă, şi unul n-a ştiut ce-i acela doctor! Mi-am vindecat de dureri şi înţepeneli surorile şi ru­dele apropiate, am pus la loc oase rupte şi vertebre ta­sate, iar încet, încet, am ajuns să cunosc corpul ome­nesc atât de bine, încât acum îmi dau seama la o sim­plă atingere dacă e vreo problemă ascunsă, pe care doctorii nu o găsesc la analize! Să nu credeţi că mă laud, dar am ajuns să ştiu corpul omenesc la fel ca doctorii, cu toate că n-am văzut niciodată om tăiat! Până la urmă, geaba eşti medic şi ai atâta carte, dacă nu ştii să descoperi rădăcina răului! La mine au venit şi încă vin doctori din toată ţara: Cluj-Napoca, Baia-Mare, Braşov, Bistriţa, Târgu-Mureş. Au şi ei, ca orice om, probleme de sănătate fel şi fel. Unii aveau probleme cu coloana şi nu voiau să se opere­ze, alţii nu ştiau de ce suferă cu adevărat. Pe unii i-am făcut bine, la alţii le-am găsit suferinţa ascunsă şi s-au dus să se caute mai abitir, prin spitale. Că oricât dar de vindecare aş avea de la Domnul, nu pot birui chiar toa­te bolile, atâtea câte sunt! De curând, au venit la mine un doctor din Moineşti şi o colegă de-a lui. Aveau ceva probleme cu coloana şi le-am uşurat du­rerile. Însă femeii i-am mai spus ce observasem la masaj: «Dom­nucă dragă, dumneata ai un nodul la sânul stâng. Nu te speria, că-i mişcător; încă nu s-a încrângurat în carne şi n-are rădăcini spre subraţ! Fă-ţi un control serios când ajungi acasă, să nu ajungi să-ţi taie sânul!». Tare s-a mâhnit şi m-a rugat să nu afle cumva colegul ei, că-i era ruşine să n-o facă de ocară... Dar eu i-am spus doctorului să n-o lase aşa şi să moară, Doam­ne fereşte, de cancer! Am aflat că a operat-o mai târziu un chirurg din Bucureşti, i-a scos nodulul şi s-a dovedit la analiză că era malign, dar în stadiu de început! A avut mare noroc, draga de ea! După aceea m-a sunat ca să-mi mulţumească!"

Leacuri ţărăneşti - eficienţă garantată

Când aduc vorba despre bolile pe care le poate trata, mama Maria nu mai pare aşa de zgârcită la vor­bă. Aflu că tratează cu succes aproape orice pro­ble­mă a membrelor: luxaţii, entorse, fisuri, lovituri, proble­me cu ligamentele şi tendoanele etc. Are şi tehnici speciale cu care ajută la sudarea oaselor rupte, dar numai dacă pacientul "are minte şi n-atinge picio­rul de pământ, cât îi zic" sau nu încearcă să care greu­tăţi cu mâna bolnavă. "La început, pipăi fractura, să văd dacă are sau nu deplasare sau aşchii de os. Suferă omul şi răcneşte, dar îndură dacă ştie că tre­buie să-i pun la loc oasele frânte ori să-i îndrept înche­ietura. Dacă văd că-i grav, îl trimit la medic, să-i facă radio­grafie, să nu fie nevoie de operaţie! Dacă e fractură nor­mală, leg membrul cu pricina în pan­sa­­mente şi cartoane groase, iar la fiecare trei zile desfac legătura şi fac masaj uşor, ung locul fracturii cu creme, bitter suedez şi miere de al­bine, bandajez totul şi pun deasu­pra comprese cu ţuică de casă, care-i de mare ajutor la lipirea osului. Omul nu mai face febră, îi scade in­fla­maţia şi oasele se sudează mai repede, că sângele cir­culă mai bine. Peste pan­samentul ud pun folie, un alt pansa­ment uscat şi cartoane bine strânse, care ţin membrul fix. În timpul acesta, eu îi fac recuperare bolnavului: îi mişc uşor articulaţiile braţului sau piciorului rupt, chiar dacă-l mai doare. E mai rău să stea o lună sau mai mult fără să-l mişte, că se atro­fiază muşchiul nefolosit! Mai ales la picioare, osul rupt se prinde, dar nu mai poţi căl­ca, din cauza mus­cula­turii slăbite şi greu te de­prinzi să mergi din nou! Iar recuperarea e tare grea, dacă fractura a fost urâtă ori osul a fost mă­run­ţit în mai multe lo­curi!".
La problemele coloa­nei, mama Maria este mult mai precaută. "Tra­tez de mult hernii de disc, deplasări de vertebre, cio­­curi pe coloană şi alte pro­bleme. Mai întâi pre­sez punctele care-mi ara­tă la ce vertebră-i sufe­rinţa şi apoi mă apuc de masaj. Uneori, vrei să fie bine, dar poţi să faci mai mult rău! Cu sistemul nervos nu-i de joacă! Păi, la o vertebră stricată de tot, fără zgârci, tasată şi deplasată spre interior, nu ai ce-i face! Acolo-i de cuţit, de operaţie, dar chiar şi aceea-i deli­cată, că poate secţiona măduva şi rămâne omul para­lizat! Aici e mare răspundere! Mai îndrept şi co­loa­nele strâmbe, la oamenii cocoşaţi de cifoze şi sco­lioze grave, dar dacă boala-i mai veche, nici eu nu-i pot ajuta aşa de mult."

Focurile trupului

Aflu că tehnicile mamei Maria ascund şi alte se­crete tămăduitoare. "Nu ştiu cum se întâmplă exact, dar am avut surpriza să-mi zică unii oameni că li s-au mai reglat tensiunea, colesterolul, diabetul, circulaţia sângelui, chiar şi miopia. Mi-am dat seama că atunci când fac masaj, deblochez şi reglez toate focurile (energia - n. a.) din corp, pentru că nu-mi scapă centi­metru de piele nelucrat. Nu mai departe de azi dimi­neaţă, au venit doi fraţi din Bistriţa, cu mama lor, para­lizată pe jumătate. Două ore i-am făcut masaj, eram lac de sudoare şi m-am dus sus, să mă spăl şi să-mi schimb hainele, iar când m-am întors, mi-a spus femeia că s-a putut ridica singură şi s-a ţinut dreaptă în şezut, ceea ce n-a fost în stare să facă până atunci. Bucuria mea cea mai mare este în faţa minunilor Dom­nului! Ce să-i mai zici? Am strâns-o în braţe şi am sfătuit-o s-ajungă la mine mai des. Sunt sigură că dacă are iubire de Dumnezeu şi multă credinţă, va merge din nou!"

Lucrarea lui Dumnezeu

Din mulţimea de rezultate, adesea inexplicabile, în lupta cu suferinţele trupului, tanti Maria nu-şi în­su­şeşte meri­te. "Vindecările nu-s din pute­rile mele! Eu doar lu­crez, însă numai Domnul vin­decă! Ştii dumneata cum se zice, că Dum­nezeu lucrează prin oa­meni! Probabil că aşa se în­tâm­plă şi cu mine. De aceea, eu în fiecare dimineaţă îi mul­ţu­mesc lui Dumnezeu c-a înlă­turat în­tu­ne­ricul nopţii şi mi-a dat zo­rile dimineţii, că sunt liberă, că trăiesc în pace, iar cu sănătatea pe care mi-a dăruit-o în mădu­lare am putut să mă ridic din aş­ter­nut. Îi mulţumesc că-mi binecuvântează braţele pen­tru muncă, ca eu să pot trudi, să înfăptuiesc lucrarea Sa de Me­dic Suprem. Din păcate, oamenii uită să-I mul­ţu­mească Domnului. Noi atâtea cerem de la Dum­ne­zeu, de parcă ne-ar fi mereu dator: «Iartă-mă, Doam­ne!», «Dă-mi, Doamne!», «Ajută-mă, Doamne!», «Vin­­decă-mă, Doamne!», «Fă-mi, Doamne!»... Dar noi ce-I dăm Lui în schimb? Ce aşteaptă Domnul de la noi? Scrie în Cuvântul lui Dumnezeu: «Nu-mi adu­­ceţi jertfă! Aduceţi-mi doar mulţumiri ca jertfă!»".

Ştafeta vindecării

Cu toate că pe tanti Maria o ştiu mai mult locui­torii din Cormaia şi împrejurimi, faima ei a ajuns şi dincolo de graniţele ţării. "Atâtea che­mări am avut prin ţări străine, nici nu vă-nchi­puiţi! Au vrut unii să mă ia în America, în An­glia, în Franţa, în Australia, unde aveau prieteni sau rude care fuseseră operate de mai multe ori de hernie de disc, dar tot nu se făcuseră bine! Dar eu îmi iubesc ţara şi familia, nepoţii mei dragi şi nu pot pleca de pe meleagurile noastre bine­cuvântate! Le-am spus oamenilor să-i aducă aici şi-oi vedea eu ce le pot face. Îmi promiteau bani mulţi, dar mie nu-mi trebuie bogăţii, că doar nu iau nimic cu mine! Vreau doar să fiu liberă şi să mă fac folositoare oamenilor şi Domnului, căci numai prin fapte bune îmi pot câştiga viaţa veşnică!"
Cât despre "ucenici", mama Maria s-a în­grijit să nu piară tradiţia vindecării în familie. Procedeele ei medicale sunt duse mai departe de o fiică şi de două nepoate, pe care le-a învăţat de mici să tragă oase şi să caute "focurile" trupului. Şi încă le mai învaţă, pentru că darul tămăduirii este greu de purtat. După cum singură spune, "Darul fără har nu cunoaşte pute­rea lui Dumnezeu"...

***

Dacă aveţi probleme de sănătate, pe mama Maria o puteţi găsi la capătul satului Cormaia, la casa cu numărul 114. De la gater faceţi la dreapta, peste po­deţ, unde începe urcuşul spre mânăstirea Buna Ves­tire. Dacă nu vă descurcaţi, întrebaţi sătenii. O veţi găsi, cu siguranţă, pentru că-i cunoscută în toată zona! Bine ar fi totuşi să-i daţi un telefon (dimineaţa devreme sau seara, după ora 20) înainte să ajungeţi la ea. Dacă n-are prea mulţi oameni la tratament, nu vă poate primi. Vă răspunde la tel. 0746/47.89.15. Să vă fie de folos!